Editorial

De la demnitatea cubaneza, la „Maximus” de penibil românesc!

<p>Am fost plecat în Cuba o lună, de la jumătatea lui februarie până la sfârşitul „babelor” lunii martie. Doream să văd cea mai mare insulă din Caraibe aşa cum este în realitate, nu cum apare în pliantele turistice şi nici cum este deformată de maşina americană de propagandă. </p>

Am fost plecat în Cuba o lună, de la jumătatea lui februarie până la sfârşitul „babelor” lunii martie. Doream să văd cea mai mare insulă din Caraibe aşa cum este în realitate, nu cum apare în pliantele turistice şi nici cum este deformată de maşina americană de propagandă. Din start am exclus turismul convenţional şi, în plus, am lăsat toate prejudecăţile pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris, atunci când am părăsit continentul european. Cred că mi-a reuşit! Una este Cuba pe care o vezi de la balconul unui hotel luxos sau prin geamurile autocarului doatat cu aer condiţionat şi alta este Cuba pe care o simţi trăind zi de zi printre locuitorii ei. A fost o experienţă interesantă şi, peste câtva timp, am să încerc să aştern pe hârtie impresiile mele de călătorie. În nici un caz nu voi face asta pe acest spaţiu tipografic redus, care se acordă editorialului.

Este adevărat, oamenii sunt mai săraci decât noi românii, dar, spre deosebire de noi, sunt mult mai veseli şi nu se văicăresc toată ziua. Nu am văzut oameni încruntaţi pe stradă, marcaţi de stresul cotidian, aşa cum văd zilnic la noi, la tot pasul. Se tot spune că sărăcia este din cauza comunismului. Total fals! Dificultăţile economice au la origini mai mult embargoul impus de americani, decât regimul politic. Tot acolo, în Caraibe, sunt două state, hai să le spunem „capitaliste” şi „democrate”, Haiti şi Republica Dominicană, ţări în care nu cred că ar dori nici un cubanez să trăiască, datorită nivelului de trai extrem de scăzut. Aşa că nu luaţi în serios ce scrie prin presa noastră, vizibil influenţată de viziunea americană, care numai obiectivă nu poate fi, după ce ţărişoara aceasta insignifiantă i-a umilit de câteva ori pe cei care se cred stăpînii lumii. Sincer să fiu, şi această sfidare a lui Goliat de către David a fost unul dintre motivele care m-au determinat să transversez oceanul Atlantic. Nu se poate compara comunismul cubanez cu cel românesc, fie doar şi pentru simplul motiv că nouă ne-a fost impus de alţii şi adus pe tancurile sovietice, din exterior, pe când la ei a fost alegerea lor. Cred că în momentul în care majoritatea populaţiei ar dori o schimbare a regimului politic, într-o ţară în care chipul rebelului şi nonconformistului ideologic Che Guevara te priveşte la tot pasul, fiind un simbol naţional, s-ar declanşa imediat o nouă revoluţie, mai ales că pentru ei a fi revoluţionar e un fel de profesie. Dar, din moment ce oamenii acceptă viaţa lor, aşa cum este, înseamnă că sunt mulţumiţi. Să nu credeţi că nu există şi opoziţie. Au chiar şi deţinuţi politici, pe care-i recunosc ca atare, nu cum făceau comuniştii noştri, ascunzând teroare politică instituită după modelul stalinist. Sunt multe diferenţe între comunismul prin care am trecut noi, românii, şi cel pe care-l trăiesc cubanezii. Am avut suficient timp să le observ pe toate şi să înţeleg multe aspecte ale societăţii cubaneze, tocmai datorită faptului că am stat printre ei, alături de oamenii obişnuiţi. M-a impresionat foarte mult demnitatea lor. Această trăsătură, atât de pregnantă în politica lor internaţională, se reflectă şi în atitudinea fiecărui individ.

Spre sfârşitul şederii mele în insulă mă uitam în fiecare seară la jurnalele de ştiri de pe canalul principal de televiziune pentru a vedea ce se mai întâmplă prin Europa. Dar, din păcate, ştirile de pe bătrânul continent erau foarte rare. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am revenit acasă a fost să deschid televizorul – ăla cu care a fost prostit poporul! – pentru a vedea ce s-a mai întâmplat prin ţară în lipsa mea. Culmea este că mă nimerisem exact la ora de ştiri. Era 19, ora la care toate posturile principale transmit actualităţile. Am văzut, ca primă ştire, un bebeluş îmbrăcat în frac pe un fel de năsălie. Aoleu, am gândit, o fi murit copilul lui Columbenu! Nu se poate, am răsuflat liniştit, că ăia, columbenii, au o colombină, adică o fată, deci nu sunt ei. Vocea comentatorei m-a liniştit definitiv şi m-a lămurit că era vorba de magnificul botez al lui Maximus, fiul imperatorului Prigonius. Scârbit de pleiada papagalilor cu ifose de vedete, care defilau prin faţa camerei de luat vederi, am schimbat canalul. Aici tocmai spunea ceva de  Băsescu. Hopa, mi-am zis, în sfărşit o ştire importantă pentru naţiune, din moment ce este pomenit numele preşedintelui. De unde? Aiurea! Preşedintele era pomenit în contextul participării la chermeza lui Maximus. Persoană importantă puştiul ăsta, botezat cu nume de cal! Chiar aşa, oare de ce nu s-a gândit tată-său, ca variantă de prenume, direct la Incitatus?  Ar fi fost o cabalină mai cunoscută, în ton cu aspiraţiile lor de parveniţi. Enervat, trec pe alt post. Dar, stupoare, tot cioclul ăla de Prigoană cu matracuca de nevastă-sa, doar pliciul de muşte mai lipsea, ca să fie tacâmul complet. Scârbit, am tras nişte înjurături bilingve, şi pe graiul lui Cervantes, că-mi rămăsese limba spaniolă în subconştient, după ce o vorbisem cotidian timp de patru săptămâni, după care am renunţat la „tembelizor” şi am trecut pe calculator, ca să-mi culeg ştirile de pe internet.

Oameni buni, fraţilor, oare chiar nu realizaţi cum ne îndobitocesc dobitocii care au pus stăpânire pe mass-media? Nu vedeţi cum ne afundă în bezna ignoranţei si a inculturii? Rezultatele acestei campanii furibunde de retardare a unui întreg popor sunt deja vizibile! Navigând  pe internet şi folosind calculatorul pe post de lămâie, pentru a-mi alunga greaţa cauzată de paranghelia de prost gust televizată, la care tocmai asistasem parţial, am dat de un filmuleţ nostim cu fiica cea mică a lui Băsescu etalându-şi incultura şi agramatismul. Te cutremuri câtă prostie şi siluire a limbii române puteau să iasă pe gura acestei tinere absolvente de , atenţie!, facultate. Se exprima ca un copil cu maximum – că tot îl chemă pe ăla micu’ Maximus – patru clase absolvite. Acestea sunt rezultatele învăţământului românesc cu acele blestemate manuale alternative ale blestematului acela de Marga şi, la fel, sunt roadele „educaţiei” oferită cu generozitate de televizor şi de pictorialele sau tabloidele pe care le citesc românii. Ăia care ştiu să citească, deoarece am observat, la tînăra generaţie, nu doar imposibilitatea de a comunica printr-o vorbire corectă din punct de vedere gramatical, ca în cazul Băsescuţei, dar şi dificultăţi în citirea coerentă a textelor!

Revin la Cuba, fiindcă mi-am propus paralela încă din titlu. Spre deosebire de televiziunea lui Ceauşescu, politizată la maximum  – la naiba, constat că mă obsedeză cuvântul ăsta, cred că m-a virusat şi pe mine Prigoană! – cubanezii au patru posturi de televiziune, dintre care cel permanent emite 24 de ore. Au şi un  program educativ, un fel de „Tele-enciclopedia” non-stop, de dimineaţa până noaptea târziu, cu emisiuni deosebit de interesante. Ca dovadă că se obţine efectul scontat, iar populaţia are un nivel de cultură peste media din alte ţări mult mai dezvoltate şi „civilizate”, zecile de cubanezi cu care am vorbit ştiau despre România şi cum se numeşte capitala noastră, spre deosebire de americani, care, din zece intervievaţi, cinci nu au auzit de ţara noastră, iar patru cred că avem capitala la Budapesta sau Sofia. De fapt, am întâlnit şi europeni ignoranţi, care credeau că Santiago de Cuba este capitala Cubei, după numele care include şi ţara sau Varadero, că are aeroport internaţional şi e plin de turişti. Mai are rost să spun că numărul persoanelor cu studii superioare, raportat la restul populaţiei, situează Cuba pe primul loc în lume la categoria licenţiaţi? Problema este că acolo şcoala, pe lângă faptul că este gratuită, se tratează cu toată seriozitatea, iar un copil cu opt clase este net superior, în exprimare, domnişoarei Băsescu, iar altul cu zece clase o depăşeşte clar din punct de vedere cultural pe aceeaşi domnişoară absolventă de facultate în România.

Edmondo De Amicis, autorul celebrei cărţi „Cuore” –  oare o fi citit-o mezina lui Băsescu, în copilărie?  –  spunea: „Educaţia unui popor se judecă după ţinuta de pe stradă. Văzând grosolonia pe stradă eşti sigur că o vei găsi şi în casă”. Noi suntem sufocaţi de grosolănie nu doar pe stradă, ci şi în intimitatea noastră, deoarece mitocănia pătrunde prin intermediul telvizorului chiar în familiile noastre. Scopul acestei agresiuni asupra intelectului uman prin intermediul subculturii, vulgarităţii, violenţei, obscenităţii, toate acestea fiind propagate zilnic prin intermediul mass-media? Spălarea creierelor unui popor întreg pentru a putea fi manipulat… la „Maximus”!

    

JUSTIŢIARUL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*