Atitudini

Despre cenzură, autocenzură, amenințări…

  În ziua de 31 iulie a.c., a apărut articolul meu Ce libertate am cîștigat, măi trădătorule? A fost un […]

 

În ziua de 31 iulie a.c., a apărut articolul meu Ce libertate am cîștigat, măi trădătorule?

A fost un articol dur, chiar violent (aspect pe care l-a constatat și dl. Ion Coja, cînd l-a preluat). Dar explicabil din punctul meu de vedere. Tocmai îl ascultasem la radio pe trădătorul Gelu Voican Voiculescu, cel care se străduia să ascundă adevărul despre decembrie 1989, vorbind despre libertatea pe care noi am dobîndit-o! asta, după ce aflasem despre un foarte grav act de cenzură pe internet a adevărului!

Cum credeți că m-am simțit în acel moment, cînd eu plecasem la revoluție pregatit să mor pentru binele țării, ca să constat apoi că eu și ceilalți proști ca mine ne dusesem să murim pentru distrugerea României, pentru pieirea neamului românesc, pentru pierderea drepturilor noastre? Cum să mă gîndesc eu, care din 1972 tot spuneam adevărul și nu mă cerceta penal pentru asta nimeni, că vor veni trei legi prin care cei care spun în țara asta adevărul pot fi trimiși la închisoare?

Acum sînt foarte nervos din nou, dar nu vă spun de ce pentru că așa am promis. Dar veți afla de ce. Va trebui însă să mă calmez, ca să pot să scriu coerent.

Pe vremea lui Ceaușescu a existat la CC al PCR o secție de cenzură – nu mai știu cum se numea, probabil inițial Secția de propagandă și agitație, iar apoi Secția de propagandă și cultură. La un moment dat, cenzura a fost desființată (nici asta nu mai știu cînd, fiindcă pe atunci nu mă interesa) și a fost înlocuită de autocenzură. Era mult mai rău! De frică să nu supere pe nimeni, șefii de edituri sau redactorii șefi de ziare respingeau o serie de cărți sau articole pe care cenzura le-ar fi acceptat! Bravul popor român și bravi reprezentanți ai săi!

După 1990 într-adevăr s-a putut scrie în ziare adevărul (dar, paradoxal, nu în „Adevărul”! și nici în „România liberă”). Am publicat foarte multe articole dar, pe măsură ce timpul trecea, publicațiile libere în care scriam, mureau treptat din diferite motive (cred că era o epidemie).

M-am trezit la un moment dat că eu nu mai pot publica decît în „Academia Cațavencu” unde însă articolele mele începuseră să cenzurate fie parțial, fie total (adică nu mai apăreau de loc). În  anul 1999 rubrica mea despre corupția în justiție a fost desființată. Știu că avusese loc o întrevedere cerută de ministrul justiției Valeriu Stoica și Mircea Toma, redactorul șef adjunct al săptămînalului, cînd fostul meu prieten Valerică vroia să afle de unde provine informația că milioane de dolari europeni se scurgeau spre biroul de avocatură din care se retrăsese temporar, ca ministru, lăsîndu-l soției sale Irinel.  Da!, de la mine provenea.

În anul 2001 am avut ocazia să public nestingherit în revista „22 Decembrie”, care nu a avut putere financiară decît 5 numere. Aici, era firesc să nu fiu cenzurat, întrucît eram redactor șef – toată lumea știa asta, în afară de mine: cînd a apărut primul număr, ne-am strîns în biroul lui Constantin Calancea, președintele asociației. La un moment dat, Marian Munteanu, venit și el, mă trage spre balcon și mă întreabă de ce am publicat „Protocoalele Înțelepților Sionului” (pe atunci habar nu aveam ce sînt acestea, și apoi am constatat că nu erau ce se pretindea, erau doar niște extrase). L-am întrebat și eu, de ce mă întreabă pe mine. S-a uitat mirat și mi-a răspuns „Păi nu ești redactor șef?”. Și atunci l-am văzut pe Constantin Calancea rîzînd – mă puseseră redactor șef, și eu am și acum o legitimație (desigur, expirată de mult) de redactor șef. Cu ea, nu pot fi primit la Cotroceni.

Ultima mea experiență în presa scrisă a fost la „Tribuna Antifascistă”. Regretatul prinț Dimitrie Calimachi, care aprecia scrierile mele, m-a recomandat acolo. Am publicat cîteva articole, dar la un moment o doamnă din colectivul de redacție, legat de un articol al meu în care pomeneam că printre “binefacerile” pe care ni le-a adus Europa se numără acceptarea homoxualității, mi-a spus că ea nu este lesbiană, dar că mențiunea mea nu este corectă politic. I-am răspuns că mă bucur că nu este lesbiană, deci textul meu va fi publicat așa cum l-am scris. Totuși, el a fost cenzurat. După scurt timp mi s-a spus că revista și-a încetat apariția. Apoi am aflat două lucruri, în primul rind că revista nu își încetase activitatea iar în al doilea rind am aflat că sediul redacției, din Vatra Luminoasă, primit fără plata vreunei chirii, era proprietatea  Federației Comunităților Evreiești din România. Eu nu scrisesem nimic împotriva evreilor, dar se pare ca viziunea mea asupra viitorului nu le-a plăcut.

Apoi, au urmat anii în care nu am scris decît cărți.

În primăvara lui 2007 am terminat „Codul lui Lucifer”. Un an de zile am batut drumurile editurilor, dar de fiecare dată se găsea un motiv de refuz (cîteodată, nici unul). Un editor mi-a sugerat să caut un patron de tipografie, întrucît poate să tipărească acea carte fără nici o răspundere, Mi-a dat un număr de telefon. L-am contactat pe patron și am stabilit întîlnirea.

Fiindcă nu mă pricep la calculator, o prietenă (Dumnezeu să o ierte!) a venit cu mașina, m-a dus la ea, eu am petrecut noaptea corectînd textul, iar dimineața ea mi l-a copiat pe un CD după care am mers la tipografie. Am negociat prețul. Eu nu-mi doream decît să ajung acasă și să dorm. Am obținut un preț, ea a întrebat cît ar costa un tiraj dublu – evident, era mai ieftin per/bucată. S-a uitat la mine și eu, mort de somn, am acceptat. Pe drum spre casă mă gîndeam de unde să fac rost de diferența de bani, pe care nu o aveam. Dar uite că după vreo două ore, sună la ușă poștărița care îmi aduce suficienți bani ca să pot tipări cartea, să pot trăi și să fac milostenii.

La un moment dat, m-am gîndit să pun în vînzare cărțile. Am mers la directoarea librăriei Mihail Sadoveanu (pe care o cunoșteam întrucît acolo își lansa cărțile Claudiu Iordache), care însă mi-a spus că Centrul de Librării București le interzice să comercializaze cărți care nu sînt asumate de o editură – cartea mea nu era asumată de nici o editură.

Am ales să trimit gratuit toate cele trei ediții tipărite, prin toată țara, în special prin stareți.

În anul 2011 un grup de patrioți din Curtea de Argeș au vrut să organizeze o lansare a primei mele cărți – dar “intelighenția” orașului s- a opus, era prea periculos!

În anul 2013, cartea mea a fost postată pe internet – Romtelecom mi-a tăiat internetul, cablul TV și telefonul fix (dar despre asta, este mult de povestit!).

În anul 2015 am intrat in spațiul virtual, întîi cu Scrisoarea adresată Academiei Române cu privire la nedumerirea mea asupra primirii între academicienii români a nemernicului terorist Elie Wiesel, iar apoi cu Scrisoarea deschisă adrasată președintelui Klaus Iohannis cu privire la promulgarea legii trădătoare de țară nr. 217. De atunci, am postat vreo 400 de articole, pentru care am primit multe insulte.

S-au înmulțit legile contra-adevăr, votate de aleșii poporului român (în prezent avem trei, dintre care două promulgate de Klaus Iohannis).

Lui Vasile Zărnescu, la librăria „Mihai Eminescu”, i s-a scos de la vînzare cartea și este cercetat penal fiindcă a scris adevărul. Directoarea a fost amenințată cu închisoarea de către Alexandru Florian (dar s-ar putea ca situația să fie mai complexă).

Cînd m-a enervat trădătorul Voican, tocmai aflasem că a fost șters de pe internet (pentru prima dată!, fiindcă s-a repetat!) serialul de 6 episoade care demonta minciuna sionistă asupra holocaustului.

Din cîte am aflat azi, Mihai Cosmin Șerban a avut la aceeași librărie o surpriză neplăcută.

Din păcate, am fost nevoit să mă supun și autocenzurii!

Principalul meu principiu de viață este adevărul, valoarea supremă a creștisnismului. Dar iată că m-am confruntat cu o coliziune între principii. Și am ales nu să mint, ci să tac. Am considerat că mai important, în condițiile de azi, decît să spui adevărul, este mai bine să taci, ca să nu vatămi interesele unor nevinovați. Asta este țara în care am ajuns să trăim!

Am fost nevoit cu un timp în urmă să îl rog pe dl. Marinescu să șteargă un paragraf dintr-un articol al meu, fiindcă cineva m-a atenționat că acel paragraf poate avea consecințe negative asupra activității unor patrioți!

Am fost nevoit să renunț la un articol critic la adresa unui organ central al administrației de stat care își bate joc de românii prigoniți din jurul noatru, întrucît aceasta aruncă fărîmituri unei societăți care așa își poate desfășura activitatea pe care o apreciez. Dar cine știe, poate că o să scriu și despre acest minister condus de o ministreasă drăguță și de o secretară de atat, fostă prezentatoare TV, cu niste sîni enormi (și sper, pentru partenerii ei, să fie și superbi), care toacă ambele bugetul de stat plimbînde-se nu pe unde românii de peste granițe au nevoie de ajutor, ci doar unde pot cîștiga voturi.

Așa se întîmplă cînd nu mai există pedeapsa cu moartea pentru trădători. Vai de mama ta de țară!

Păcat că nu mai sînt tînăr. Nu ca să pot pleca din țară, ci ca să pot lupta împotriva trădătorilor… votați de poporul român.

                                                                                                           Dan Cristian IONESCU

2 Comments

  1. Adrian

    La revolutie Gelu Voican Voiculescu lucra la Prospectiuni Geologice si s-a invoit la director ca e nevasta-sa bolnava.

  2. Domnule Ionescu, in vremuri neprietene, activitati ca ale dumneavoastra tin flacara vie. Atat. Iar acest “atat” este asa de mare si important pentru ca poate candva, in viitorul copiilor nostri, cineva va prelua stindardul pe care-l fluturati acum si neamului nostru romanesc ii va fi mai bine. Va sunt recunoscator pentru ce faceti (Bogdan Vasile. Pagina Facebook “Bogdan Vasile Despre Vremuri”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*