Lichele

Dihori de presă

      Îi numesc astfel pe cei care au atacat, suburban şi tendenţios, Apelul din februarie al academicienilor, Identitate, suveranitate […]

 

 

 

Îi numesc astfel pe cei care au atacat, suburban şi tendenţios, Apelul din februarie al academicienilor, Identitate, suveranitate şi unitate naţională. Recunosc lipsa de eleganţă, cer iertare cititorului pentru acest text care nu ar fi trebuit să existe (interpretaţi în toate sensurile această afirmaţie), dar simt că nu se mai poate altfel.

Explicaţia titlului, pentru cei care doar au văzut dihori sau poate nici atât: e vorba despre nişte animăluţe extrem de flexibile, la propriu, care, dacă sunt în pericol, îşi activează nişte glande perianale ce produc un miros care-l face pe gospodarul care-i prinde în coteţ, la ucis găini, să se ţină de nas, uitând de agresor.

O strategie similară este prezentă de-a lungul şi de-a latul mass-mediei noastre, internetul fiind inclus. Paralizarea preopinentului prin stupoare, prin emiterea de gogomănii agresive, aberaţii zgomotoase, vocalize arogant-ultimative, cu alură şi intenţii vizibil demolatoare. Pe toţi imitatorii animăluţului îi numesc aici dihori de presă.

Unii sunt simpli ilustratori ai constatării lui Umberto Eco cum că „reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, fără să facă vreun rău comunităţii”. E posibil ca alţii doar să facă pe proştii, dar le reuşeşte. În fine, probabil că mai sunt şi unii atât de frustraţi, că se simt bine când sparg farfurii. Dumnezeu să-i ierte pe toţi – iar pe noi să ne apere de zelul lor. Din păcate, o altă parte – vreo două duzini în total, dar par mai mulţi pentru că sunt gălăgioşi, insistenţi, organizaţi, se promovează reciproc, cu neruşinare şi pricepere – sunt gazetari, „formatori de opinie”, filosofi, literaţi, intelectuali, unii cu ştaif, adesea şi cu operă. Numai că între operă şi morală nu e o legătură directă, de proporţionalitate, s-a observat asta de multă vreme. Chiar cu operă în spate, se poartă ca nişte dihori. De aici, o mare tristeţe.

Două întrebări amplifică tristeţea: de ce fac asta şi de ce o fac la modul lamentabil în care o fac?

Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie căutat prin biografia lor. Dacă ar fi să credem ce găsim pe internet sau ce se spune în mass-media, câteva „cazuri” sunt tranşate: biete cozi de topor, racolate mai de curând sau de pe vremea când erau doar „tineri de mare viitor”, de „agenturi” interne sau externe. Chinuindu-se acum să-şi jurtifice banii, privilegiile, numai ei şi comanditarii ştiu ce. Vai de sufletul lor!

Răspunsul la a doua întrebare sugerează o combinaţie între tehnicile de manipulare, nevoia de a scrie aşa cum impune „fişa postului”, aroganţă, superficialitate şi disperare. Rezultatul trimite la metafora din titlu: nu contează cum şi ce, important e să pută cât mai tare, pentru a-l paraliza pe paznicul coteţului…

Schema cea mai frecventă este una simplă, rudimentară, cusută cu aţă albă, jenantă ca nivel: selectarea unei sintagme, întoarcerea pe dos, trăncăneală arogantă şi absurdă pe o jumătate de pagină şi punerea aberaţiilor în seama, în cazul nostru, Apelului, semnatarilor, Academiei. Un sofism de două parale, o mânărie grosieră, de care s-ar ruşina orice om cu ceva ruşine. Băşcălie, epitete, jonglerii de stil. Se poate face o listă lungă, literalmente din toate textele puse în circulaţie, indiferent dacă sunt semnate de gazetari, de filosofi (oho! ce colecţie de prostii sunt în stare să scrie! recordul aparţine celui fără umor, care susţinea undeva că Apelul propune… înfrăţirea hoţilor cu păgubiţii… să râzi sau să te ţii cu mâna de nas?) sau mari critici (idem). Şi totul la vedere, în scris, scripta manent, mă minunez cum de nu au nici cea mai mică grijă de numele lor. Mi-am tot pus în gând să fac câteva analize de text, dar, pe de o parte, este un exerciţiu de student începător în logică, pe de alta, concluzia este atât de neplăcută, că mi-e jenă de jena îngâmfaţilor cei guralivi.

Se adaugă mai multe automatisme comunistoide, recursul la dosar (comuniştii, uteciştii, pe când şi pionierii?), strigăte de „prindeţi hoţul!” (actualizare:securiştii!), atacuri la persoană sau la instituţie (e plictisitor-scandalos cât de tenace şi de netrebnic se ilustrează parabole gen şoarecele şi elefantul, musca la arat, broasca şi leul) şi, peste toate, dovada că parcă sunt cu toţii taraţi, au rămas încremeniţi la nivelul credinţei că a vorbi despre ţară (cabotinii rostesc hlizindu-se „ţărişoară”), patriotism, popor este „limbaj de lemn, naţionalisto-comunist”.

După „logica” asta, toată emisfera nordică este naţionalist-comunistă…

Din aceeaşi clasă de diversiuni – sau poate din imposibilitatea de a gândi altfel (vezi spusa Simonei Weil, cu înlocuirea, în minţile partizane, a Adevărului cu adevărul de partid) – face parte politizarea aberantă, total neavenită, opunerea Apelului când pieţii, când „bătrânelului” filantropo-democrat cu nume palindromic (care-i obsedează pe mai toţi zgomotoşii din media noastră, îl pomenesc când nici nu te aştepţi), când globalizării, când multinaţionalelor. I-am absolvit de bănuiala că sunt proşti, rămâne explicaţia că, totuşi, atâta pot şi/sau atâta se întrebuinţează pentru amărâţii de bani pe care-i primesc pe articole. (Ăsta de pe urmă trebuie să fie cazul criticului literar, care, sub un titlu care promite să ne lumineze, în sfârşit!, „ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara”, încearcă să ne/se convingă că el chiar asta face, apoi comite următoarea mărturisire – Freud, săracul: „Mă trezesc dimineaţa întrebându-mă: E. Simion, N. Breban, Mircea Martin, Aug. Buzura, ce e cu voi?! Sau cu mine e ceva? Se prea poate: dar în acest caz, lucrurile stau mult mai rău în România de azi decât îmi închipuiam.” Exact, maître! Şi, din păcate, lucrurile nu stau, evoluează…)

Situaţia este pur şi simplu suprarealistă, nu ne mai dăm seama de asta, pentru că am fost atraşi în capcana zgomotelor, mizeriilor, diversiunilor. De altfel, suntem victime din start, pentru că nu avem nici priceperea şi nici motivarea bălăcărelii, hlizelii, balivernelor ritoase şi gogomăniilor garantate de stil şi de pretinsa sau reala anvergură a celui care semnează. În timp ce toată emisfera nordică îşi vede, ceauşist, de interesul naţional (noi am compromis şi sintagma asta), la noi e o adevărată întrecere cine e mai cool-postmodern-deconstructivist (pe-a dreaptă şi mai simplu: mai nemernic) şi-şi denigrează ţara, poporul, trecutul, istoria, instituţiile identitare – toate cu bunele şi relele lor, departe de a fi ideale, trebuia după Revoluţie să apară „istorii sincere”, trebuie să fim încontinuu lucizi, critici atunci când e cazul, dar asta e altceva decât perseverenţa antinaţională, antiromânească, lipsa de adecvare la vremurile în curs, dacă nu mai rău. Şi Apelul pune degetul pe multe răni, de la educaţie la defrişările dezastruoase şi de aici la politizarea excesivă a societăţii româneşti – nu a criticat destul sau a criticat prea mult/multe?

Adăugând absurdului: cam aceeaşi „deconstructivişti”, o mână de mizantropi cu buza de jos lăsată, atunci când apare undeva o iniţiativă proromânească, cu gândul la prezentul şi viitorul ţării, aşa cum a fost Apelul, sar ca arşi, ca la ordin, comiţând toate enormităţile – unele sunt calomnii sadea, dar cine să-i tragă de mânecă – pe care le-am văzut în ultimele două luni. Urmuz este probabil invidios pe absurdul situaţiei.

Le propun dihorilor de presă mai multe teme de reflecţie (plec de la premisa că sunt oameni liberi şi raţionali – cei la care premisa nu se aplică, să nu reflecteze). Ce-i califică pe ei să acţioneze astfel? Există vreo minimă şansă de comparaţie între opera şi activitatea lor şi opera şi activitatea membrilor Academiei, aflaţi mereu în slujba naţiunii române, pe care îi atacă? Întrebare retorică pentru orice om decent. Au în familie morţi în ultimele războaie? Îşi mai amintesc numele lor, povestea lor? Sărbătorim la anul Centenarul Marii Uniri – ce le vor spune? Au nepoţi? Ce ţară le lasă, în condiţiile în care pământul, solul şi subsolul deopotrivă, pădurile, băncile, companiile care ne furnizează apă, gaz, electricitate, telefonie, industria şi comerţul şi câte altele sunt mai toate vândute unor companii străine? Unele de stat (de ce statul lor nu e un prost administrator, cum ni se spune nouă că ar fi al nostru?!…), altele sunt private, aşa-numitele multinaţionale (corect: transnaţionale). Puse în discuţie în toată lumea cât de cât dezmeticită, pentru regula lor evidentă de funcţionare: cumpără, foloseşte, fă profit (cu orice preţ, în termeni de poluare, de exemplu), pleacă în altă parte sau vinde la fier vechi dacă e mai rentabil. Amoral, cinic, eficient – contând de cele mai multe ori pe imoralitatea unor decidenţi locali, politicieni, miniştri. Şi cumpărând lobby, prin mass-media, printre politicieni, prin ONG-uri. O banalitate, totul e la vedere. Parte din sarcina „lobbiştilor” fiind, desigur, să-i anihileze pe „naţionalişti”.

În fond, este vorba despre suveranitate, pusă între cele două paranteze care o protejează, identitatea şi unitatea naţională. „Pentru a ocupa o ţară, ia-i identitatea şi pune-i conducători corupţi”, zice Johan Galtung, formulând mai scurt o spusă veche chinezească. Divide et impera, cu adaptarea modernănivelează (spre global-mediocru) şi stăpâneşte. Vi se pare cunoscut? Nu vi se pare…

Încă o întrebare, pe un scenariu curent şi, iarăşi, suprarealist: Ionescu vorbeşte negativ despre ţară, despre poporul român, într-un ziar sau la TV; Popescu nu e de acord, aruncă ziarul sau schimbă canalul. Invers, Popescu pronunţă termeni precum patriotism, ţară, popor; Ionescu se dezlănţuie public, încercând să facă praf subiectul, pe Popescu şi pe ai lui. Cum se justifică asimetria asta cu totul aberantă? Dacă Ionescu nu poate construi, de ce nu tace măcar, atunci când Popescu încearcă să construiască? Dorinţa de vizibilitate, de rating? „Mânerele” din biografie? Antiromânism personal, sincer ca să zic aşa, sau cumpărat? Reflexul de copil frustrat, care, dacă vede un coleg de grădiniţă punând două-trei cuburi unul peste altul, simte nevoia să dea cu piciorul în ele?…

Şi, o întrebare finală. Îşi asumă dihorii de presă eventualitatea în care lucrurile, Doamne apără!, vor evolua într-o direcţie rea pentru ţară, iar istoria îi va pune pe lista celor care au contribuit la răul României, a trădătorilor de neam? Dacă lucrurile vor merge bine, Apelul va fi, eventual, consemnat la „şi altele”, detractorii lui nici măcar acolo; dacă va fi rău, istoria va vorbi despre Apel ca despre o şansă neluată în seamă, sabotată, şi va vorbi grav-acuzator despre sabotori. Orice intelectual cât de cât lucid ar trebui să-şi cântărească bine participarea la jocul acesta cu sumă foarte nenulă, măcar dimineaţa când se trezeşte, vorba criticului…

Am recitit de mai multe ori Apelul, căutând în text ideile cu care se războiesc detractorii, în sofismele sugerate mai devreme. Zero! Care este atunci „secretul”, cu ce şi pe cine a surprins atât de puternic şi neaşteptat Apelul, ce „nerv” a atins? Cine are alergie la cuvintele identitate, suveranitate, unitate naţională? Se va afla cândva şi asta. Într-o cunoscută (şi, din păcate, cât de actuală) comunicare cu titlul „Rolul Academiei Române în combaterea campaniilor de ponegrire a poporului şi statului român”, din aprilie 1940, Grigore Antipa („ceauşist”?, „utecist”?…) localiza centrul de comandă al propagandei antiromâneşti la Viena şi Budapesta. Unde o fi acum acest centru?

Poate a deranjat jurământul-blestem din final: Aşa să ne judece viitorul!

Dar, aşa cum îmi asum fiecare rând din Apel, mi-l asum şi pe acesta… Conştient că viitorul chiar judecă. Fără milă. Fără a folosi „istorii alternative”, tabloidizate. Şi nici dihori ca juraţi…

                                                                                                                  Gheorghe PĂUN

3 Comments

  1. Dan Cristian Ionescu

    Multe motive de critica a oferit in acest nou mileniu Academia Romana, dar nu a fost niciodata criticata.
    Nici nu stiu ce a fost cel mai grav lucru.
    Poate faptul ca in anul 2001 cind Elie Wiesel a adus poporului roman acele odioase, infame si mincinoase acuzatii: „Ati ucis!, Ati ucis! Ati ucis!”, am citit ca acestea au fost rostite in fata membrilor Academiei Romane. Nimeni din sala, nici macar din ultimele rinduri, nu s-a ridicat sa-l intrebe: „Pe cine am ucis, ma mincinosule?”. Nu, toti l-au aplaudat pe Elie Wiesel si l-au facut membru de onoare al Academiei.
    Daca prin absurd Elie Wiesel i-ar fi acuzat pe unguri in incinta Academiei lor de crimele si deportarile savirsite intr-adevar de horthysti impotriva evreilor din Ungaria si Ardealul de Nord, ultimele aruncate de el in spatele romanilor, nici nu ar fi fost lasat sa-si termine discursul.
    Daca Tom Lantos si George Soros au fost (ultimul inca este) evrei americani nascuti in Ungaria, Elie Wiesel a fost evreu nascut pe pamint romanesc. Si totusi, el a ajuns cel mai mare dusman al Romaniei – pentru asta, Ion Iliescu i-a acordat „Steaua Romaniei”, Academia l-a facut membru de onoare iar Adrian Nastase i-a facut cadou manuscrise din patrimoniul cultural national.
    Cind la cererea imperativa a sionistilor au inceput sa fie demolate statuile celor pe care romanii (daca nu toti, foarte multi dintre ei) i-au considerat Eroi ai Neamului, cind strazile care le purtau numele au fost redenumite, cind titlurile de cetatean de onoare care le-au fost acordate de unele primarii au fost retrase, Academia dormea. Nu a protestat aratind meritele acestora, nici macar cele ale marilor filozofi si scriitori legionari, care nu facusera nici un rau, nimanui – purtau doar vina de a fi fost patrioti crestini.
    Academia dormea si cind a fost votata si promulgata legea nr. 217/2015. Erau cei mai in masura sa demonteze argumentat minciuna pretinsului antisemitism si pretinsului fascism al Miscarii Legionare cit si minciuna pretinsului holocaust ce ar fi fost savirsit de romani impotriva evreilor, cei mai in masura sa invoce incalcarea drepturilor omului.
    In toate aceste cazuri, nimeni nu a criticat Academia Romana.
    De data aceasta, academicienii scriu un apel, un apel patriotic. Am comentat faptul ca acest apel nu poate avea efecte. Dar este un semn bun: in mare masura, academicienii au inceput sa se trezeasca din somnul ratiunii, in cadrul Academiei apele au inceput sa se separe.
    Dar acum, Academia a inceput sa fiu criticata! Inclusiv de nume cunoscute ale culturii, care insa si-au vindut de mult constinta pe bani multi si murdari. Oricit de valoros ar fi un om, cind isi vinde constinta, isi pierde orice valoare. Din pacate insa, doar acestia sint invitati pe la televiziuni.
    O vorba spune ca orice popor isi are conducatorii pe care ii merita si soarta pe care o merita. Bine, dar noi, care nu avem nici o vina, ce sa facem? Sa emigram?

  2. Dan Cristian Ionescu – o disertatie corecta,logica si la obiect ! Numai ca in fotoliile Academiei „mucegaiesc” niste entitati neantizate si perimate,care se gratuleaza reciproc ,si-atat….

Trackbacks / Pings

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*