IN MEMORIAM

Disidenți români adevărați și cei inventați

            DESPRE DIZIDENȚI ȘI DESPRE DIZIDENȚII LUI PEȘTE Astăzi, nu voi scrie nimic. Întrucît în […]

            DESPRE DIZIDENȚI ȘI DESPRE DIZIDENȚII LUI PEȘTE

Astăzi, nu voi scrie nimic. Întrucît în ultimele postări m-am referit la unii dintre adevărații dizidenți români, trimit capitolul cu titlul de mai sus din „Codul lui Lucifer II” (cu precizarea că acolo unde se menționeză „autorul”, este vorba despre mine):

Se spune că România nu a avut un 1956 ca ungurii, nu a avut o primăvară pragheză, nu a avut o mișcarea sindicală de talia Solidarității poloneze. Este adevărat, a avut doar o revoluție cu peste o mie de români uciși, ceea ce alții nu au avut.

Se spune că nu am avut în țară dizidenți (prefer acest termen, care parcă sună mai bărbătesc decît varianta „disident”) de talia celor din țările mai mult sau mai puțin vecine: Rusia, Polonia, Cehia. Este adevărat? Nu știm. Nu putem ști, întrucît presa de pînă în 1989 nu ne vorbea despre ei, iar presa de după 1989 nu ne prezintă decît pe aceași cîțiva pe care îi promova „Europa Liberă”, postul de radio înființat în subordinea CIA.

Pagina „Disidenți români” din Wikipedia în limba română cuprinde 41 de poziții, iar cea în limba engleză mărește la 57 de poziții, transformînd mulți evrei, inclusiv foști demnitari bolșevici, în dizidenți. Deși anunță de la bun început că lista cuprinde oponenți ai regimului Ceaușescu, prima poziție este ocupată de „banda Ioanid”, formată din cei 6 tîlhari înarmați evrei (persoane importante în viața politică și publică a țării în acea perioadă) care în anul 1959 au jefuit furgonul Băncii Naționale! Cu o totală lipsă de profesionism, cele două liste Wikipedia amestecă în aceeași pe oală pe Toma Arnăuțoiu (comandantul grupului „Haiducii Muscelului”) și pe Elisabeta Rizea, ambii din Nucșoara, care ar fi trebuit să aparțină categoriei „Luptători în munți”, ori pe marele poet Radu Gyr, autorul textelor cîntecelor legionare, alături de foști nomenclaturiști ca Silviu Brucan (Saul Bruckner), Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin), Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu (4 dintre semnatarii „scrisorii celor 6”) și Karoly Kiraly (bănuit, în mod temeinic, de a fi agent sovietic), pe trădătorul evreu Mircea Răceanu (fiul adoptiv al lui Grigore) ori colegii săi, foștii ofițeri DIE dezertori Liviu Turcu și Constantin Răuță, pe conu’ Alecu Paleologu – un om sclipitor, dar totuși este oarecum aberant să numești dizident un informator plătit al securității, pe poetul evreu Ezra Fleischer, stabilit din anul 1960 în Israel, ori poeta evreică la modă pe la mijlocul secolului trecut Nina Cassian (Renee Annie Cassian), stabilită peste ocean în 1985, pe Andrei Pleșu și Herta Muller. În listele cu dizidenți „anticeaușiști” mai întîlnim 5 luptători de peste Prut (unul chiar de peste Nistru!) împotriva ocupației sovietice din Basarabia, vreo 30 de scriitori, vreo 10 comentatori la Europa Liberă și BBC (poate exista dizidență pe stat de plată?), un muzician, un regizor de film, un antrenor de handbal și evreul Richard Wurmbrand (fost activist comunist, arestat de conaționalii săi după ce se dezisese de bolșevism și se convertise la creștinism, devenind predicator luteran), care a emigrat în SUA în anul 1965, anul în care Nicolae Ceaușescu ajungea la conducerea țării. Iată cum internetul deja deformează și falsifică istoria!

Lista americană a dizidenților români reprezintă o batjocură la adresa dizidenței din România. Dar cum, unde și cui să protestezi?

Interesant este faptul că în perioada 8-14 feb. 2014 pagina în limba română a fost modificată, pozițiile au fost reduse de la 41 la 37, Karoly Kiraly a dispărut iar „Scrisoarea celor 6”, care ocupa o poziție proprie, a devenit subcategoria separată „Disidenți comuniști români” în care au fost mutați Apostol și Brucan, completată și cu ceilalți 4. Cu toate acestea, în finalul paginii se menționează că ultima modificare a fost efectuată la 2 aprilie 2013!

Între numele de pe liste întîlnim patrioți de mare valoare, dar care nu au fost dizidenți, dar și alții care nu au fost nici dizidenți, nici patrioți. Întîlnim tîlhari, trădători de țară, agenți ai serviciilor străine, turnători, oportuniști, și chiar și cîțiva dizidenți. Greșeală ori intenția de a discredita dizidența din România? Dar iată ce nume mai întîlnim pe cele două liste.

Laszlo Tokes, agentul serviciilor maghiare de informații, care au avut un rol deosebit de important în diversiunea care a condus la declanșarea mișcărilor din Timișoara, devenite o revoluție pe care participanții la ea o credeau în interesul României și poporului roman – dar nu ăsta era scopul urmărit de păpușari. Oricum, în Ungaria, la Balaton, s-a întîlnit generalul trădător Victor Atanase Stănculescu cu reprezentanții serviciilor de informații străine interesate în răsturnarea lui Ceaușescu.

Mircea Dinescu, omul ambasadei URSS. Cînd îl asculți, parcă îți vine să plîngi cum îl hărțuia securitatea fiind în permanență urmărit cînd se ducea la magazinul ambasadei sovietice să cumpere cele necesare traiului, ca de pildă icre negre și vodcă rusească.

Ana Blandiana, cunoscută nu numai prin poeziile despre poporul vegetal și motanul Arpagic, ci și prin strînsa legătură cu demnitarul septuagenar Gogu Rădulescu (de altfel, un adevărat Mecena pentru tinerii oameni de artă și cultură). Această legătură a ajutat-o să nu suporte nici o consecință în urma publicării poeziilor sale, consecințele suportîndu-le Stelică Moțiu, redactorul șef de la „Viața studențească” și „Amfiteatru”, care a fost dat afară. Un gest puțin elegant l-a făcut Ana Blandiana la începutul anului 1990 cînd, după arestarea lui Gogu Rădulescu, l-a rugat pe avocatul Niculae Cerveni să-i recupereze din casa demnitarului toate volumele de poezii pe care i le oferise sau, dacă asta nu se poate, măcar pagina de gardă, pe care se aflau dedicațiile. În rest, să nu uităm (iar cine nu știa, să afle măcar acum), că Ana Blandiana ne-a potcovit cu Emil Constantinescu și cu Victor Ciorbea. La grămadă cu Ana Blandiana, pe lista dizidenților români a intrat, nu se știe de ce, și scriitorul Romulus Rusan, soțul acesteia.

Petre Mihai Băcanu a fost condamnat pentru speculă cu autoturisme. Toată lumea știe însă că arestarea lui a avut la bază aderarea la grupul Anton Uncu-Mihai Creangă-Ștefan Niculescu Maier-Alexandru Chivoiu, care pregăteau editarea unui ziar clandestin. Bizar! Cei cercetați pentru infracțiuni de natură politică, nu apar printre dizidenți, în timp ce Băcanu, condamnat pentru speculă, este dizident! Un fost ofițer de securitate declara că înainte de a adera la grupul de mai sus, Băcanu era deja supravegheat ca agent al serviciilor secrete sovietice (spunea că era unul dintre cei 2-3 directori de ziare agenți străini, cum declara Adrian Severin pe la sfîrșitul anilor ’90 – ceilalți 1-2 erau defunctul Dumitru Tinu și un actual parlamentar). Același fost ofițer de securitate mai spunea că după Revoluției, Băcanu a schimbat serviciul străin pe care îl servise cu un altul. Dacă în primii anii după revoluție mulți au crezut că “România liberă” era crucișătorul luptei împotriva lui Ion Iliescu și FSN (apoi FDSN), s-au înșelat – reprezenta doar interesele altora.

Un alt lucru uimitor: Băcanu, care s-a alăturat unui grup arestat înainte de a scoate ziarul clandestin pe care îl pregătea, este declarat singurul dizident din presă. În schimb, despre grupul condus de tipograful-zețar Valentin Hurduc, care în casa sa din Otopeni a redactat și tipărit între aprilie 1988-dec.1989 publicația clandestină „Luneta” și nenumărate manifeste, în Wikipedia nu se menționează nimic, nici măcar ca personaj colectiv!

Gheorghe (Babu) Ursu. Indiscutabil, Gheorghe Ursu a fost o victimă, și chiar din mai multe puncte de vedere, dar nu un dizident. Haideți să îi revedem pe scurt adevărata biografie. Evreu născut în anul 1926 în Soroca, se stabilește după răpirea Basarabiei la Galați și se integrează în mișcarea comunistă, urcînd rapid treptele ierarhice în cadrul UTM. Aceasta pînă cînd Gheorghe Gheorghiu Dej decide eliminarea evreilor din structurile de conducere de toate felurile. Din acel moment, se concentrează asupra activității profesionale, dar și colaborării cu securitatea – colaborare care îi oferea posibilitatea multor deplasări în interes de serviciu în străinătate. La un moment dat, din motive cel puțin oficial necunoscute, renunță din proprie inițiativă la această colaborare. Securitatea nu putea suporta o astfel de ofensă – trădătorul trebuia pedepsit, iar pedeapsa să fie și o atenționare pentru cei care ar avea idei asemănătoare (cu cîțiva ani înainte se mai întîmplase un caz similar: un portar de la Hotelul Intercontinental renunțase la colaborare – securitatea a trimis miliția să-i facă o percheziție acasă, i s-au găsit o mulțime de pixuri, brichete, brelocuri, etc. primite în semn de mulțumire de la clienții străini așa că a fost trimis în judecată pentru primire de foloase necuvenite!). În cazul lui Babu Ursu, se pare (spunem că se pare întrucît mai este și o altă variantă) s-a apelat la serviciile unei prea-cinstite turnătoare, colegă cu Ursu la ISLGC. Om foarte inteligent și foarte cult, Ursu avea o serie de caiete în care acesta își consemna părerile asupra unor filme ori cărți, asupra unor teme din sport, etc., dar și propriile sale opinii asupra unor realități politice. Într-o zi, rămînînd după program, colega i-a cotrobăit prin birou, a găsit caietele și a informat. După tipicul de mai sus, securitatea a trimis miliția să-i percheziționeze locuința. Miliția a găsit cîteva monede divizionare străine pe care Ursu le primise rest în deplasările sale din străinătate – o sumă derizorie, care nu justifica nu numai arestarea, dar nici măcar trimiterea în judecată (o sumă pentru care, în mod normal, s-ar fi aplicat o amendă administrativă în baza art. 18 indice 1 din codul penal). Totuși, a fost arestat și încarcerat, nu la secția de cartier, ci în arestul IGM – unde a și murit. Cauza decesului a fost declarată o complicație medicală. După 1990, la insistențele repetate, obsesive chiar (dar de apreciat) ale fiului său, s-a recunoscut adevărul: Babu Ursu a fost ucis. Au fost trimiși în judecată criminalul, Marian Clită, și coloneii de miliție Tudor Stănică (șeful direcției cercetări penale) și Mihai Creangă (șeful arestului), care i-ar fi ordonat să comită crima. Au fost cu toții condamnați, apoi Clită a fost eliberat condiționat și a plecat în Suedia unde a mai ucis o femeie, iar coloneii au fost eliberați din motive medicale. Autorul avea însă o mare nedumerire: ce motiv putea avea Tudor Stănică (pe care îl cunoștea) să ordone uciderea lui Babu Ursu? Nici măcar securitatea nu avea motiv, arestarea și preconizata sa condamnare erau suficiente atît ca pedeapsă pentru „dezertare”, cît și ca atenționare pentru alții. Autorul a aflat un alt adevăr. Nimeni nu a ordonat uciderea lui Babu Ursu! Acesta a fost încă o dată victimă, victima unei brute cu porniri anti-semite. Avînd priciul deasupra celui al lui Clită, cînd a coborît, Ursu a primit de la acesta o lovitură extrem de dură cu bocancul în abdomen, lovitură de la care i s-a tras moartea. Apoi, actele medicale de consemnare a decesului au fost falsificate. De ce acest circ juridic? – se pare că pentru a da satisfacție familiei, dar și comunității evreiești. De ce au acceptat cei doi colonei? Poate li s-a spus că în caz contrar se pot găsi alte cazuri, de data asta adevărate, și oricum, li s-a promis o eliberare rapidă. Din păcate, autorul nu a reușit să îi mai întîlnească pentru a-i întreba. Interesant este faptul că procurorul Ilie Picioruș, cel care l-a arestat pe Babu Ursu, după revoluție a ajuns șeful cadrelor din Procuratura Generală iar procurorul șef al sectorul 6, Alexandru Țuculeanu, cel care a aprobat arestarea, a ajuns procuror general adjunct – nimeni nu i-a întrebat de ce a fost arestat Babu Ursu într-un dosar în care nu se impunea în nici un fel arestarea.

Gheorghe Calciu Dumitreasa – despre părintele Calciu, probabil că azi doar bunul Dumnezeu mai știe adevărul. Oprea Niță, fostul președinte al Partidului Național Democrat Creștin (Dumnezeu să-l odihnească!), deținut în lagărul de la Pitești pe timpul „reeducării”, cînd auzea de Calciu Dumitreasa lua foc: „Păi domnule, știi cine a fost ăsta? A fost un criminal, domnule! A fost mina dreaptă a lui Țurcanu! A ucis oameni cu mîna lui! Cînd au fost arestați Țurcanu și ceilalți, pe el l-a salvat securitatea, a fost singurul care a scăpat! Iustin (n.n.: părintele stareț Iustin Pîrvu, Dumnezeu să-l odihnească și pe acesta!) l-a iertat, dar eu nu pot să-l iert!”. În 1979, la peste trei decenii de la prima arestare (1948), părintele Calciu a fost din nou arestat și condamnat. De aceea, mai bine să spunem că doar Dumnezeu știe adevărul asupra sa.

Dacă aceștia ar reprezenta dizidenții României, ar fi vai de mama ei de țară! Noroc cu puținii alți de pe listă, dar mai ales cu mulții necunoscuți, care nu sînt pe listă.

Doina Cornea – o doamnă admirabilă, cu o energie și un curaj pe care iată, puțini bărbați români le-au dovedit. A fost prigonită, a fost persecutată, a suferit. A avut însă o mare șansă, care a impus o anumită limită represiunii – fiica sa, Ariadna Combes, stabilită la Paris, era soția unui politician francez.

Paul Goma – da, un dizident adevărat. Tot respectul pentru acest om minunat, mînat în tot ce face de un patriotism visceral (o fi potrivită expresia?). În principiu, dizidența presupune să desfășori această activitate în țara ta, nu să vorbești în fața Congresului SUA ori la microfonul unui post străin de radio, etc. Paul Goma este singura excepție de la această regulă, fiind nevoit să-și desfășoare activitatea, și înainte de 1989 dar și după, în străinătate. Și tot despre Goma: în 1977, cînd conducerea Uniunii Scriitorilor l-a exclus din Uniune, din conducere făceau parte și „dizidenții” Ana Blandiana și Ștefan Augustin Doinaș.

Aceleași cuvinte de mare respect și despre Petre Țuțea – dar, poate fi acesta numit dizident? Dizidența presupune acțiune, nu colocvii în sufragerie.

Radu Filipescu – da, un dizident adevărat. De numele și renumele căruia, din păcate, după Revoluție, s-au folosit și se mai folosesc mulți, inclusiv dușmani ai țării. Nu știu dacă în țările ex-socialiste, care se laudă cu o dizidență superioară nouă, a existat un Radu Filipescu, dacă cineva a făcut ce a făcut Radu. A fost arestat și condamnat de două ori, plimbat prin cele mai crunte penitenciare, a fost bătut cu sălbăticie. Poate că marea lui șansă a fost să fie nepotul lui Petru Groza – poate că asta l-a ajutat să scape cu viață.

Vasile Paraschiv – da, un dizident adevărat. Dar cîți au scris despre el? Cîți au băgat în seamă făptura plăpîndă, timidă, cu un permanent zîmbet blînd și trist? Făptura timidă, aproape smerită s-ar putea spune, care, invitat în anul 2008 de Traian Băsescu la Palatul Cotroceni pentru a primi “Steaua României” (pe care o merita infinit mai mult decît Laszlo Tokes sau Elie Wiesel, dușmani ai țării), a mulțumit, dar a declarat că nu poate primi nimic de la Traian Băsescu. Tot zîmbind blînd și trist, a părăsit sala și Palatul Cotroceni. Apoi, a părăsit și lumea aceasta. Dumnezeu să-l odihnească! În noile manuale de istorie din anii ’90, în loc de Andreea Esca, Ion Cristoiu și Cristian Tudor Popescu, era mult mai potrivit să se scrie despre Radu Filipescu și Vasile Paraschiv, care au făcut istorie și care chiar înseamnă istorie.

Dar cîți ați citit scrisorile deschise adresate de Nica Leon lui Nicolae Ceaușescu și publicate în presa străină înainte de Revoluție? Probabil nici unul, întrucît presa „independentă” de după 1989 nu s-a obosit să le publice și în România. Acel Nica Leon care în sediul deja fostului CC al PCR cerea arestarea lui Ion Iliescu, iar Ion Iliescu cerea arestarea sa. Desigur, Ion Iliescu a avut cîștig de cauză astfel încît pe 23 dec. revoluționarul Nica Leon a fost arestat ca … terorist! Noua putere deja își arăta ura față de dizidenți. Același Nica Leon, arestat de minerii care pe 14 iunie îl așteptau la poarta partidului său. Același Nica Leon, care încercînd să practice agricultura, s-a trezit că cei cu care contractase vînzarea recoltei, s-au dus și au recoltat-o ei personal fără să-l anunțe (adică au furat-o) după care au refuzat să o plătească – poliția și parchetul îi comunicau, zîmbind, că nu este faptă penală, ci un litigiu de natură comercială; utilajele îi erau furate din fermă, dar poliția și parchetul îi explicau zîmbind că autorii nu au putut fi identificați; nici măcar cînd i-a condus pe polițiști la domiciliul hoților, unde se afla prada, asta nu a folosit la nimic! Același Nica Leon, al cărui partid a fost evacuat în martie 2001 în baza unei hotărîri judecătorești pronunțate în recurs cu citarea unui alt partid! Același Nica Leon care a încercat să îndrepte pe cont propriu abuzurile statului, solicitînd justiției să anuleze unele dintre privatizările frauduloase (în primul rind ALRO Slatina) – dar ce poți face într-o țară în care singurul lucru care merge bine este corupția generalizată, în orice domeniu, la orice nivel?

Sau cîți cunoașteți discursurile ori luările de poziție oficiale avute timp de 17 ani înainte de revoluție de autorul cărții, prin care critica sugrumarea democrației, corupția la nivel înalt, raportările fictive din agricultură, demolările ilegale și atîtea altele? Cîți cunoașteți studiile sale (de asemenea oficiale) despre actele normative anticonstituționale sau despre interpretările abuzive ale codului penal și codului de procedură penală? Nu le cunoașteți, fiindcă s-a refuzat să se scrie despre acestea. Cînd la sfîrșitul lui decembrie 1989 focurile de armă au încetat (întrucît, ne anunțase radio-televiziunea, dînd ascultare ultimatumului, teroriștii se predaseră), autorul s-a dus la redacția Revistei Române de Drept propunînd publicarea studiilor sale. Șobolanul cu care a stat de vorbă (aceasta era impresia pe care i-a lăsat-o, o figură ascuțită, ca de șobolan, cu ochii învărtindu-se în toate părțile în spatele unor lentile groase, dar evitînd să privească interlocutorul) i-a răspuns: „Nu mai este cazul, noua putere va îndrepta toate abuzurile”. „Da, – a continuat autorul – dar este bine să știe că nu toți juriștii au tăcut din gură”. Șobolanul, descumpănit, a spus „Bine, lăsați-le aici”. Autorul le-a predat – evident, degeaba.

Sau de Ion Puiu, de Nicu Stăncescu, de Ionel Cană, de Dumitru Iuga și de atîția alții, de ce nu se vorbește? Paradoxal, în pagina germană a dizidenților din lume îl întîlnim pe Dumitru Iuga, dar în pagina româna, nu!

Categoric, România a avut mulți dizidenți. Dar cum să îi puteți cunoaște? Nu sînteți lăsați.

Doi români, pentru a atrage atenția asupra a ceea ce se întîmplă în România, au dat jertfa supremă: Liviu Cornel Babeș, în 1989, în ultimul an al lui Ceaușescu (cîți au mai făcut asta în altă țară din Europa de est?) și actorul revoluționar Călin Alexandru Nemeș, în 1993, în primii ani de domnie ai lui Iliescu. Cîți știți ceva despre jertfa lor? „Ce fel de țară este asta în care despre sacrificiul lui Călin Nemeș nu știe nimeni, cum se știe totul despre o Mihaela Rădulescu?” – se întreba în scris, acum mai bine de 10 ani, Claudiu Iordache. Avea perfectă dreptate. Cu așa o presă, nu puteți avea habar despre eroii actuali ai neamului.

                                                                                    Dan Cristian IONESCU

 

5 Comments

  1. emanuel

    Rusinica pentru afirmatiile cu privire la parintele Calciu.Puneti mana pe marturii,nu pe vorbe flusturate in vant.

  2. Bogatu Laurentiu

    Domnule Dan Cristian Ionescu,
    Va semnalez existenta unui dizident in viata prezentat in volumul O VIATA RATATA editia a III a, 2016, autor Ion Baurceanu.

    • Dan Cristian Ionescu

      Sint convins ca mai exista destui altii in viata, dar daca nu am fost lasati sa aflam despre ei, nu avem cum sa ii stim. Oricum, multumesc pentru informatie. O sa incerc sa gasesc cartea, sa vad despre cine este vorba.

      • emanuel

        Incercati sa puneti mana pe cartile despre dizidenti anti-comunisti(preoti) scrise de tanarul brailean Sergiu Ciocarlan .

Trackbacks / Pings

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*