Editorial

Dor

  -Nu sună chiar rău limba română. -Nu, singur că nu, cine ți -a spus prostia asta? -Nimeni, dar nici […]

 

-Nu sună chiar rău limba română.
-Nu, singur că nu, cine ți -a spus prostia asta?
-Nimeni, dar nici nu am auzit pe cineva spunând că limba ta ar fi una frumoasă. Adică…
-Adică se vorbește doar în România. Nu e o limbă de circulație, e un pic mai puțin cunoscută. Dar e frumoasă. Și, știi, are un cuvânt pe care nimeni nu ți l-ar putea traduce, nicicum, vreodată… Dor…
-Ai putea să mi-l interpretezi, măcar?
-Nu, îmi pare rău. În orice limbă s-ar traduce cu „lipsă”. Trebuie să-l simți. Noi, românii, avem dorul in sânge. Ne duduie în tâmple, ne urlă în fiecare fir vinețiu din brațe, ne apasă inima când îl rostim, ne golește tot corpul când se întețește… Și ne umple sufletul, deopotrivă. E un cuvânt care vine de departe, din durere, din lacrimi, multe lacrimi. Vine de la o civilizație despre care tu, poate, nu ai auzit. Una dintre cele mai vechi de pe pământ. Pentru că limba română a vorbit dinainte de a se fi născut…Apoi au venit alții, care vorbeau limbi necunoscute, straniii, și care au amestecat-o, au făcut din ea un amalgam din toate limbile de pe pământ.
-Un babilon?
-Un fel, da. De-asta ai și tu, uneori, senzația că o înțelegi.
– Aș vrea să vorbesc limba asta, a ta. Aș vrea să simt cum doare dorul tău…Mă ajuți? Mă înveți?

                                                                                                                              Roxana TOMA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*