Atitudini

Două întâmplări despre omenie în țara pe care nu o vrem „ca afară”

  Vă spuneam ieri despre o țara care se numește România. Da, e țara în care m-am născut, am visat, […]

 

Vă spuneam ieri despre o țara care se numește România. Da, e țara în care m-am născut, am visat, trăiesc și mă bucur zilnic de orice îmi oferă. Sunt ciudat, nu?! Pentru că nu-mi doresc o țara ca afară. Spre deosebire de unii care s-au plimbat doar pe Netflix, eu am avut ocazia să trăiesc în „țările alea civilizate”. E relativ totul.

Am ajuns la cuțit din cauza unei infecții la ochi. Cum-necum am ajuns la spitalul X, să-i zicem și după ceva vreme la cameră de gardă, m-a operat un medic… Y. Nu de asta vreau să vorbesc însă.

Stând la cameră de gardă am ascultat oamenii… fiecare cu propria suferintă.  Amărâți, triști, unii suferind mai rău ca mine, dar deși suferind au avut puterea să lase o mamă cu copilul înaintea lor pentru că „…e copil și să aibă o șansa”. Un bătrân cu o bătrână la telefon: „Da’ te aștept că nu plec fără tine. Nici acum și nici când o fi, dincolo… cum să nu te aștept.

Vine salvarea, pleacă… agitație. Îmi vine rândul. Trec peste amabilitățile neașteptate, recunosc, direct la profesionalismul medicilor. În același timp cu mine rezolvau și alte cazuri, reușind cumva să se înțeleagă între ei într-un amestec de termeni medicali și oameni suferinzi.

Operația, 30 min, trece repede, timp în care medicul, pas cu pas, îmi povestea ce face, să nu mă sperii, cu un calm și o umanitate pe care am avut ocazia să o reconfirm mai târziu.

Cât timp eram sub supraveghere cu ochii închiși, pansamente etc ascultăm atent conversațiile din cameră de gardă. Mulți bătrâni. Se plângeau, povesteau… și cu un calm și o răbdare rar întâlnită medicii răspundeau și rezolvau caz după caz.

O doamnă cu un glaucom avansat se plângea de operația suferită, dureri, tensiune etc… a stat ceva. La sfârșit medicii au întrebat: „Cum va duceți acasă?!”  „N-am cu ce. O iau pe jos sau chem o salvare. Se poate?” Medicii i-au explicat că nu…  „Unde stați doamnă?” „Brâncoveanu.” Deschid ochiul sănătos cu gândul să o ducem noi acasă, dacă nu pleacă până ies eu.

„Bine doamnă, hai să terminăm cu tratamentul.”, și-i explică medicul ce și cum. „Nu găsesc picăturile alea în farmacii… îmi făceau bine.”, zice doamnă. „Altele nu mă ajută. Am dureri mari…” și plângea.

Medicul iese din cameră și vorbește cu asistentă. „Du-te caută în cabinet că mai am un flacon, i-l dau doamnei să o ajutăm.”  „Bine dl. Doctor. Dar cum facem sa ajunga acasă?!” „Nu-i problemă. Chem un uber și-l plătesc eu, dar nu-i zice că plătesc eu, să nu se simtă prost. O conduci la mașină și-i zici că e un amic al tău care mai face taxi și nu tre’ să plătească.”

Vorbește cu șoferul să o urce sus, pe speaker. Șoferul a înțeles și a promis că o duce, atenție, mulțumindu-i medicului că face acest gest. „Ne dați speranța domnule doctor…” și închide.

Am închis și eu ochiul ăla sănătos pentru că fără să vreau mi-a scăpat o lacrimă. „Vrem o țara că afară!”… nu, eu nu vreau. E bună asta. Și are oameni. Valoroși.

Dumnezeu să va răsplătească, oameni!

                                                                        Aureliu Surulescu, 19 septembrie 2019

                                                                          *

Aș fi vrut să fi putut face o fotografie chiar și puțin miscată în acel moment… S-a întâmplat ieri dimineață, în față unei biserici din Brașov.

Un copil de șase ani și ceva cerșea. Mai mult șoptit. Pe la prânz, un grup de băieți, cam tot de aceeași vârstă, traversează drumul spre biserică, cu ghiozdanele în spate. Se opresc în dreptul puștiului cerșetor, își deschid ghiozdanele și scot pachețele cu sandwichuri, mere, dulciuri, pe care nu le-au mâncat la școală. Unul dintre băieti îl bate prietenește pe umăr pe micul cerșetor. „Ne mai vedem pe aici. Ai grijă de tine.” Mi s-a pus nodul în gât instantaneu. Școlarii și-au văzut de drumul lor, spre biserică făcandu-și semnul crucii ca oamenii mari.

Aveam să aflu mai târziu că ei sunt unii dintre cei mai săraci copii de la școala din cartier. În fiecare zi, la prânz, 25 de copii care provin din familii nevoiașe mănâncă o masă caldă la biserică. Tot aici au învățat probabil să împarți cu alții mai săraci decât ține, să îți pese, să îmbărbătezi pe cineva care are nevoie atunci de asta.

Dacă treceți prin Brașov, opriți la Biserică Triaj și faceți o donație pentru acești copii. O să fiți surprinși. În primul rând, veți primi chitanță. În al doilea rând, veți simți că acolo biserică chiar își îndeplinește rolul – poate face lumea mai bună. Preotul nu m-a lăsat să îi spun numele. Fala și mândria sunt cel mai mare păcat. Mă înclin.

                                                                                    Carmen Moise, 8 octombrie 2019

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*