Cadran international

Economia Statelor Unite ale Americii e cu un picior în groapă, în perspectivă și cea chinezească o să fie afectată… Ghici cine pândește după colț?

     Puţină istorie reală cu un personaj care stă la pândă Pentru că tot mă fac retardaţii prorus, prochinez, […]

     Puţină istorie reală cu un personaj care stă la pândă

Pentru că tot mă fac retardaţii prorus, prochinez, comunist, stalinist sau mai ştiu eu ce, astăzi vă voi spune o poveste aproape în acelaşi mod în care mi-a spus-o un spion de-al licuriciului. Un individ tras pe dreapta de sistem, care se încăpăţânează ca de vreo trei-patru decenii să le transmită retardaţilor din conducerea SUA semnale de alarmă şi previziuni care, ce să vezi?, chiar se îndeplinesc exact aşa cum le-a transmis.

Povestea începe în anii 70, atunci când în SUA preşedinte era Nixon. China era în apogeul crâncenei perioade a leadership-ului lui Mao, cel care, prin introducerea „Revoluţiei culturale” reuşise efectiv să aducă ţara într-o negură aproape fără ieşire. Cu profesorii înfundând puşcăriile, cu arderile permanente de cărţi „pentru a se şterge trecutul”, cu toate heirupismele sale, Mao reuşise să ducă ţara într-o fundătură. Fără un sistem articulat, fără o fundaţie culturală, China ajunsese o formă fără fond, mişcându-se haotic.

Mao a fost un paradox în sine. Pe de o parte cocheta cu literatura şi filosofia, pe de altă parte distrugea ca un barbar orice formă de cultură. El se face vinovat pentru moartea a peste 30 de milioane de chinezi, însă tot în dreptul său se poate pune teribila creştere a demografiei Chinei care-a ajuns să-şi dubleze populaţia în perioada mandatului său(de la aprox. 500 milioane la aproape un miliard). De asemenea, a reuşit să combată foametea, aducând întreaga populaţie la un nivel de sărăcie care, totuşi, nu ducea către lipsuri grave alimentare.

Peste Ocean, o mână de jeguri grupate în Şcoala de la Frankfurt şi Tavistock Institute, puneau la punct acelaşi proiect al lui Mao, doar că în cadrul societăţii libere. În timp ce Mao avea toate pârghiile pentru a-şi pune proiectul pe tapet în viteza în care dorea, în SUA şi Europe de Vest(prin mimetism indus) se proiecta cucerirea societăţii prin tactici soft, cu uşurelul. Rând pe rând, redutele valorilor societăţii sunt distruse şi izbucneşte aşa-numita revoluţie culturală. V-a plăcut mişcarea „Flower power” a anilor 60-70? Ea era rezultanta planului dement pus la cale de jigodii patentate precum Adorno, Horkheimer, Marcuse, Löwenthal, Habermas, Fromm sau, de partea cealaltă a Canalului Mânecii pe Bertrand Russell, Kurt Lewin, John Rawlings Rees ș.a.m.d. Gaşca de golani marxişti, având suportul deplin al statului subteran american, a reuşit ca în zece ani să declanşeze mişcarea contraculturală. Beatles, Rolling Stones şi toată pleiada rock, consumând droguri clasice sau recent-descoperitele substanţe artificiale, au reuşit să declanşeze cea mai iraţională revoluţie din istoria Occidentului. Zece ani mai târziu, foştii „revoluţionari” care păruseră liniştiţi de forţele poliţieneşti, invadau oficial birourile de politicieni, catedrele din învăţământ şi toate instituţiile statului. Schimbarea generaţiilor echivala cu pătrunderea virusului contraculturii în zona oficială.

Mai ţineţi minte ce-a făcut Nixon în anii 70? Să nu-mi spuneţi că Watergate, că nu vă mai las să mă citiţi! E vorba de ceva mult mai crâncen, denumit „Nixon shock”, adică o serie de măsuri economice fără precedent. Printre care şi ştergerea la fund cu sistemul Bretton Woods. Întrucât SUA era cam în rahat, Nixon a bătut ultimul cui în coşciugul finanţelor mondiale prin renunţarea la etalonul-aur şi introducerea fanteziei numite „acoperirea cu forţa economică”.

Diferenţa dintre SUA şi China era aceea că, în timp ce-n anii 70 chinezii se aflau la capătul puterii, conştientizând că s-au dus în bot, americanii abia începeau să pună programatic în acţiune elementele din „biblia” mişcărilor de stradă ale anilor 60, anume cărţulia roşie a lui Mao. O altă diferenţă era aceea că, în timp ce Mao pusese totul deodată în aplicare, Occidentul a pus cu linguriţa, iar acolo unde scârţâia treaba a căutat justificări şi a creionat teorii care să susţină „ştiinţific” aberaţia care se punea la cale. În timp ce chinezii căutau o cale de ieşire, americanii căutau o cale de intrare. Aşa a apărut marea înţelegere a anilor 80, cea cu deschiderea Chinei. De ce se deschidea China? Pentru că se atinsese din partea vestului un punct de inflexiune şi atât chinezii cât şi americanii vorbeau aceeaşi limbă, utilizau aceleaşi şabloane. Chinezii, repet, căutau o ieşire, iar americanii o intrare în utopie. Aşa s-a făcut transferul tehnologic către China prin „externalizare” şi aşa a ajuns China o mare putere economică. Şi aşa China a reuşit să ridice teribil standardele de viaţă, în ciuda PIB-ului încă mic per capita, în timp ce SUA, cu un PIB uriaş pe cap de locuitor a reuşit să-şi scadă standardele.

Care-i viitorul? Aşa cum v-am mai spus, SUA e în groapă, cu grave disfuncţionalităţi ale sistemelor care într-o societate normală funcţionează aproape axiomatic. China e pe val, ridicându-se continuu. SUA, în continuare merge în utopie, duce mai departe teoriile ticăloşilor de la Frankfurt sau pe-ale celor de la Tavistock. China a trecut de mult prin toate aceste utopii şi pare a-şi fi dezvoltat anticorpii (sau deja s-a obişnuit cu ele) astfel încât creşte în ciuda acestora, dar tot sugându-şi sângele necesar vieţii de la Vest.

Cam asta e pe scurt istoria de după Al Doilea Război Mondial. Şi cam aşa arată viitorul în care o mare putere se prăbuşeşte (SUA), iar o altă putere (China) probabil va sucomba în urma acestei prăbuşiri. Şi cine credeţi voi că pândeşte de după colţ?

                                                                                                                      Dan DIACONU

Sursa: Trenduri economice

 

1 Comment

  1. Malus Dacus

    Domnule Diaconu,
    Ne-ati obisnuit cu analize exceptionale.. Articolul de fata n-are niciun fundament economic sau politic. China nu se va duce la vale impreuna cu SUA, dimpotriva SUA va sucomba daca li se vor taia conductele infipte in resursele naturale ale altor state spoliate precum Romania, iar China va patrunde pe alte piete cu produsele sale competitive d.p.v. al raportului calitate/pret pastrandu-si suprematia economica. Rusia despre care insinuati ca sta la panda, isi joaca cartea imenselor resurse naturale proprii si avansului tehnologic in ceea ce priveste rachetele cu raza medie si lunga de actiune. Incearca si bine face sa mai limiteze ciordeala resurselor unor tari precum Venezuela sau Siria. Daca Romania reprezinta o amenintare pentru Rusia, nu are nicio ezitare sa o transforme in cenusa. Singura mare putere pe care putem sa ne bazam in prezent, asa cum a procedat si Ceusescu, este China. Cu ajutorul Chinei putem sa mai taiem macaroana pretentiilor tot mai mari ale SUA sau sa mai temperam amenintarile Rusiei. Dar aceasta nu se poate face decat cu romani adevarati la conducerea tarii, nu cu tradatori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*