Cine citeşte celebra carte a lui Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, are certa impresie că este vorba de perioada romantică a democraţiei S.U.A. Sigur, chiar dacă a fost încântat de democraţia de începuturi a S.U.A., Tocqueville a rămas şi cu impresii neplăcute despre unele obiceiuri ale americanilor.
De exemplu, despre faptul că foarte mulţi dintre ei scuipau pe jos – ceea ce era un fapt oribil pentru un aristocrat ca el. Fireşte, situaţia a evoluat şi imaginea Americii s-a schimbat tot mereu în bine, iar pentru americanii înşişi în tot mai bine, mai ales după ce, pe 2 decembrie 1823, preşedintele James Monroe a lansat faimoasa „Doctrină Monroe“. Aceasta stipula că „puterile europene nu vor mai coloniza şi nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor“. Simplificată sub formă de slogan, doctrina suna aşa: „America americanilor“! Iar prin „America“, în limbajul comun, se înţelegea, atunci ca şi acum, doar ţara numită S.U.A.; europenii, precum şi alţii care voiau să emigreze în S.U.A., spuneau simplu şi concis: „Merg în America!“ Dar, trebuie să remarcaţi subtilitatea preşedintelui Monroe, care folosea pluralul: „… ale Americilor“. Adică, totuşi, S.U.A. îşi rezervau dreptul să intervină în problemele celor trei Americi – de Nord, Centrală şi de Sud –, pentru că ar fi fost vorba de ţările din „vecinătatea“ lor şi ceea ce se întâmpla acolo afecta securitatea S.U.A.! Acum, securitatea S.U.A. a ajuns să depindă de tot ceea ce se întâmplă în lume. Dar să nu anticipăm. Ulterior, S.U.A. au abandonat Doctrina Monroe în politica externă, fiindcă se dezvoltau vertiginos şi nu mai încăpeau între graniţele lor. Astfel, au dus un război imperialist contra Mexicului şi i-au furat statele din nord: Texas, California, Florida etc. De aceea, americanilor le-a fost din ce în ce bine. De aceea, încă rămâne în picioare valabilitatea expresiei că „America este ţara tuturor posibilităţilor“. Nu mai mult decât la penultimele alegeri prezidenţiale, cele petrecute pentru alegerea lui G.W. Bush. Vă mai amintiţi ce declarau ziariştii şi politicienii slugarnici de la noi? „Vai, ce mai democraţie au americanii! Bush a ieşit câştigător la diferenţă de câteva voturi!“ Adevărul a ieşit la iveală puţin mai târziu, când s-a aflat că, de fapt, G.W. Bush a „câştigat“ alegerile graţie fratelui său, care era guvernator şi măsluise voturile în statul său ca să iasă învingător Bush cel Junior! Dar despre asta nu s-a vorbit decât în treacăt. Mai cinstit se dovedise a fi fost ţărănistul Ion Diaconescu, afirmând, cu acel prilej, că, „Democraţi sau republicani, nu e nici o diferenţă!“ Şi, deci, trebuia să conchidă fiecare, alegerile din S.U.A. nu sunt decât un spectacol pentru proşti. Oricum, nu se poate spune că nu e democraţie în „ţara tuturor posibilităţilor“. Nu mai mult decât posibilitatea de a-l asasina chiar pe preşedintele S.U.A.! „De-a lungul istoriei au fost asasinaţi patru preşedinţi americani: Abraham Lincoln, James Garfield, William McKinley şi John F. Kennedy. Încercări nereuşite de atentate şi ameninţări s-au înregistrat în timpul fiecărui mandat, cea mai periculoasă fiind cea la adresa lui Nixon“ – ne amintea, zilele trecute, un articol pe site-ul „ziare.com“. Dar, de vreme ce Constituţia S.U.A. prevede libertatea portului de armă, nu e de mirare că se întâmplă aşa ceva. În fond, este şi normal într-o democraţie: nu-ţi mai place de preşedinte, sau s-a dovedit demagog, fiindcă a promis una în etapa electorală şi a făcut alta după ce a ajuns în fotoliul Puterii, atunci, îl împuşti; sau măcar încerci. Mai mult, nu trebuie să fii expert militar ca să îţi dai seama că, realmente, prăbuşirea WTC, indicată, americăneşte, ca 9/11, a fost „opera“ unei clici care deţine puterea reală în S.U.A. şi care avea nevoie de un pretext ca să înceapă „războiul contra terorismului“. Cartea ZERO, difuzată de Săptămâna financiară, o demonstrează în mod irefutabil. O asemenea democraţie americană ne-ar trebui şi nouă. Numai că, pe măsura afirmării imperialiste a S.U.A., cei care aşteptau „Să vină americanii!“ au început să se gândească, cu fiori, dacă e bine să vină americanii sau, mai bine, să stea la ei acasă. De altfel, după 1945, a apărut, tot mai frecvent, alt slogan: Yankees, go home! „Americani, căraţi-vă acasă!“ După implozia din 1991 a U.R.S.S., S.UA. au rămas singurul jandarm mondial, iar consecinţele se văd: războaiele imperialiste din Afganistan şi Irak seamănă, tot mai mult, cu un alt Vietnam, fiind tot mai contestate, inclusiv de cetăţenii americani. Toate bune şi frumoase în democraţia americană, dar avea şi ea o hibă majoră: era dominată de sigla w.a.s.p., care provine de la cuvintele: white, anglo-saxon, protestant. Adică aveai un cuvânt de spus, erai luat în consideraţie, erai, în genere, liber, numai dacă erai alb, de origine anglo-saxonă şi de religie protestantă. După marile revolte ale negrilor şi ale portoricanilor, după apariţia organizaţiilor pentru „drepturile omului“, s-au făcut multe concesii negrilor (amerindienii – adică ceea ce mai rămăsese după genocidul contra lor – fuseseră, deja, băgaţi în rezervaţii, ca să fie „apăraţi“). Într-un film american, redifuzat mereu pe HBO, actorul Harrison Ford juca rolul principal, de adjunct al şefului C.I.A., care era un amiral negru. Acesta, şeful C.I.A., era grav bolnav, aproape pe moarte, iar adjunctul său îl încuraja să „reziste“, fiindcă avea perspectiva să ajungă preşedintele S.U.A. La care muribundul i-a dat o replică antologică: „Crezi că va ajunge, vreodată, un negru la Casa Albă? Să nu crezi că se numeşte aşa doar pentru că este vopsită în alb!“ Între timp, Colin Powell, Condoleezza Rice – oameni „de culoare“ – au ajuns lângă vârful Puterii. Iar acum, iată că s-a întâmplat şi „minunea“: un negru la Casa Albă – Barack Obama a ajuns preşedintele S.U.A.! Dar, vedeţi, nu este numit „negru“, fiindcă dacă adresezi acest apelativ unui negru în S.U.A., poţi să ajungi la puşcărie: de aceea, în toată presa, i se zice „de culoare“. Berlusconi, în dialogul cu Medvedev, a folosit un eufemism: a spus că este „bronzat“, iar presa obedientă „Americii“ a sărit repede că a făcut o gafă diplomatică. Dar nu a făcut: Obama, realmente, este mai mult bronzat decât negru. Chiar Obama a opinat în acest sens, cu prilejul rezolvării unei mari probleme pentru americani: „tradiţia“ impunea ca şi Obama, aidoma celorlalţi preşedinţi, să-şi aducă un câine la Casa Albă – pe motivul, întemeiat, relevat de un predecesor, cum că singurul credincios preşedintelui S.U.A. îi va rămâne respectivul câine. Obama a zis că îşi „va lua un câine de pripas de la un adăpost pentru câini, pentru că şi acel câine este ca el: o corcitură“ (sic). Fireşte, mixajul raselor într-un individ – fie el om, animal sau plantă – are, de cele mai multe ori, o consecinţă pozitivă: un astfel de specimen uman moşteneşte calităţile pozitive ale neamurilor din care provine. La români, un astfel de caz ilustru a fost marele Henri Coandă: în arborele său genealogic avea, printre ascendenţii săi, germani, greci, francezi, se pare că şi olandezi ş.a., dar, sub aspect cultural şi spiritual, rămăsese, totdeauna, român. Însuşi poporul american este un amalgam de rase, culturi şi religii. De aceea, probabil că nici nu este potrivită noţiunea de „popor“ pentru acest vast hibrid uman. Totuşi, Obama, fiind, cum singur se autodefineşte, o „corcitură“, ar putea fi considerat ca răspunsul şi, totodată, reprezentantul cel mai adecvat pentru „multiculturalitatea“ americană. Dar, pentru americani şi chiar pentru Obama, problema va fi alta: în amestecătura de naţii şi de religii care formează personalitatea lui Obama, se pare că preponderenţa o deţine cea evreiască. Or, în S.U.A., în ultimii ani, se remarcă un tot mai viguros curent antievreiesc şi, îndeosebi, antiisraelian. Editura Antet a publicat, cu promptitudine, cartea recent apărută în S.U.A. a lui John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt, LOBBY-UL ISRAELIAN şi politica externă a Statelor Unite. Încă din Introducere, aceştia spun: «În 2008, ca în anii electorali anteriori, candidaţii serioşi pentru cea mai înaltă funcţie în stat vor insista să-şi exprime angajamentul faţă de o ţară străină – Israel –, precum şi hotărârea de a menţine sprijinul necondiţionat al Americii pentru statul evreu. (…) Nici unul dintre candidaţi nu va critica Israelul în vreo măsură semnificativă şi nu va sugerea că Statele Unite ar trebui să adopte o politică mai nepărtinitoare în regiune. Cel care ar încerca să procedeze astfel va ieşi imediat din decor. (…) Senatoarea Clinton (democrată din New York) a ţinut un discurs la New York în faţa filialei locale a puternicului Comitet izraeliano-american pentru afaceri publice (AIPAC), spunând că „în acest moment de mare dificultate pentru Israel şi de mare pericol pentru Israel […], ceea ce este esenţial e faptul că ne susţinem prietenul şi aliatul şi ne susţinem propriile valori…“. (…) Senatorul Obama (democrat din Illinois) s-a exprimat, o lună mai târziu, în faţa membrilor AIPAC din Chicago. Obama, care, în trecut, manifestase o anumită simpatie pentru soarta palestinienilor şi făcuse trimitere la „suferinţele“ palestinienilor, în cursul unui miting din martie 2007, a lăudat fără echivoc Israelul şi a arătat limpede că nu va schimba cu nimic relaţia dintre Statele Unite şi Israel». Evident, ca model al multiculturalităţii, viitorul preşedinte Barack Obama, ca şi senatorul Joe Lieberman, în caricatura alăturată, „îşi ridica pălăria în faţa spiritului american… atotcuprinzător!“ Dar, sub pălărie, poartă tichia de evreu! Imediat după victoria lui Obama, presa americană a citat copios un studiu al Institutului privat de informaţii Strategic Forecasting (Stratfor) – care este o variantă la vedere a C.I.A. –, în care se anticipează „posibile scenarii privind asasinarea lui Obama“. Totuşi, dacă Bush a „câştigat“ alegerile cu o diferenţă de 4-5-6 voturi, Obama le-a câştigat într-o proporţie covârşitoare, de aproape 2,5 ori mai mare – ceea ce pare incredibil. Atunci, dacă a întrunit adeziunea, susţinerea atâtor americani, cine, după părerea celor de la Stratfor, ar putea să-l asasineze? Nostalgicii ideologiei wasp?! Vedeţi, de asta e bună democraţia americană! Iar zilele trecute, obedienţii de la emisiunea Sinteza zilei, a Antenei 3, au pus titlul emisiunii «Avem nevoie şi noi de un „Obama“». Nu nestimaţi obedienţi, noi avem nevoie de un Henri Coandă. Obama să fie la ei, acolo!
Justiţiarul
