Cultura

EMINESCU, TE IUBIM! (I)

A început „demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea României prin păgânizare, „inamicul public numărul […]

A început demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea României prin păgânizare, „inamicul public numărul 1”?

EMINESCU, TE IUBIM!

 

                                              Între Dumnezeu şi neamul său

 

Prin iureşul stârnit în lacul codrilor albastru, care poate simboliza de fapt întinderea spaţiului  românesc, valurile generate de piatra aruncată de globaliştii lumii ne „susură” cu dispreţ „necesara” includere a lui Eminescu în categoria persoanelor indezirabile, ca o tragică ironie a „libertăţii” actuale de a ne întoarce în anii „50 ai comunismului, în încercarea disperată a semidocţilor de serviciu ai noii ordini mondiale de a şterge astfel urmele cele mai adânci pe care genialitatea lui Eminescu ni le-a lăsat, în prea grăbita sa trecere, pe pământul sfânt al unei ţări a cărei identitate naţională a plătit-o cu vitejie, aşa cum a făcut-o cândva şi celălalt Mihai al istoriei noastre, până la sacrificiul suprem.

Astfel, de pe culmile cele mai înalte ale cugetului, poetul nepereche Eminescu a fost, la fel ca şi un rege în mijlocul luptei, eroul care, lovind fără milă cu Spada Cuvântului, întru adevăr, a afirmat, impus şi apărat cetatea, limba, neamul şi credinţa strămoşească (ortodoxă). Fără să ţină cont de consecinţe, ca o sfidare a unei posterităţi în care numai neghiobii îşi imaginează că sunt şi ei genii, Eminescu a cântat în versurile sale simţăminte umane fabuloase care se ridică deasupra graniţelor raţiunii şi, identificându-se în cel mai înalt grad posibil cu aspiraţiile poporului român, a trăit ca nimeni altul durerile neamului, a îndurat şi şi-a asumat toată complexitatea suferinţelor românilor şi a neamului său asuprit de străini. Emoţia profundă prin care Eminescu şi-a exprimat liric dragostea faţă de gloria românilor de-a lungul istoriei, în ciuda faptului că UNESCO a şi emis o rezoluţie specială în 1988 la Paris (prin care se proclama omagierea la nivel mondial a centenarului morţii lui Eminescu, motivându-se „grandoarea şi frumuseţea operei sale”), îi „deranjează” astăzi pe nişte inculţi „oficiali” care şi-au propus să ne determine prin orice mijloace să nu mai fim nici români, nici creştini, nici sensibili! Vor să fim chiar, de s-ar putea, reduşi definitiv la tăcere, umilinţă şi necinste…

Împotriva unor asemenea „lideri” naţionali s-a ridicat sufletul de foc al lui Eminescu, identificându-se în profunzimi lirice inegalabile cu tot ce are mai curat şi mai nobil poporul român, cel atât de trădat şi batjocorit de conducătorii săi. Iar războiul lui Eminescu, cu toţi troglodiţii acestui veac de pripas, continuă acum prin cei care ne asumăm o declaraţie publică izvorâtă din cele mai profunde convingeri afective: EMINESCU, TE IUBIM! Miza acestei lupte a noastre, ca o mărturie de credinţă, constă în înţelegerea deplină a faptului că scoaterea preconizată a lui Eminescu din conştiinţa publicului înseamnă, în fond, o „palmă” catastrofală dată poporului român prin pierderea identităţii noastre naţionale. Şi a demnităţii…

 

                                Naşterea şi educaţia religioasă

 

Pentru că mulţi nu ştim prea mare lucru despre viaţa şi concepţiile celui inspirat supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu, iar în prezent se fac eforturi de blamare şi discreditare a memoriei sale, este bine să ştim că poetul nepereche – de departe cel mai mare scriitor român şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii – s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, într-o familie de ţărani evlavioşi din nordul Moldovei. Mihai a văzut lumina zilei, pe care avea să o perceapă cu o intensitate de cuget răsfrântă în veşnicie, într-o familie cu 11 copii (el fiind al 7-lea născut). A fost botezat ortodox, în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Botoşani, eveniment la care a participat şi maica Fevronia, stareţa mănăstirii Agafton. La această biserică s-a pus, în 1979, o tăbliţă cu textul „În această biserică a fost botezat, în ziua de 21 ianuarie 1850, Mihai Eminescu”. Şi astăzi pot turiştii să vadă cristelniţa de la botez (la biserica veche din Ipoteşti), precum şi linguriţa din care a primit poetul Sf. Împărtăşanie (păstrată la Casa memorială din Ipoteşti)…

În profunzimile intimităţii lui, viitorul mare gânditor a beneficiat de un fond religios congenital, etalat în opera sa cu o savoare a lucidităţii şi a simplităţii cum nu ne-a fost dat să cunoaştem, tocmai datorită răsfrângerii ereditare pe care a moştenit-o de la înaintaşii săi. Căci atât tatăl său, Gheorghe, cât şi mama sa, Raluca, au avut în neamul lor predecesori cu credinţă, frică şi iubire de Dumnezeu: un dascăl bisericesc, un epitrop, monahi şi monahii (dinspre mamă, în ascetismul ortodox, s-au călugărit doi fraţi, trei surori şi o verişoară). Statornicia lor în credinţa specifică neamului românesc, în Ortodoxie, se relevă şi din faptul că înaintaşii dinspre tată ai poetului Eminescu au fost transilvăneni imigranţi dincoace de Carpaţi (pentru că s-au împotrivit uniaţiei cu catolicii), ca să nu mai vorbim de faptul că însăşi părinţii lui erau credincioşi… Şi, cum este şi firesc, s-au îngrijit să le transmită şi copiilor dragostea faţă de cele sfinte. Aşa se explică şi de ce, la stăruinţele soţiei sale Raluca, Gheorghe Eminovici (tatăl lui Eminescu) a cumpărat biserica vecină moşiei de la Ipoteşti (cum menţionează şi academicianul George Călinescu), a adus acolo un preot pe cheltuiala sa şi a înzestrat biserica cu odoare, cărţi etc. În ea îl ducea mama sa încă de mic pe Eminescu, în duminici şi sărbători, cum spune şi cunoscutul eminescolog C. Botez. Mai târziu însă, Mihai avea să meargă singur, intra în biserică şi, la ore când nu se oficia Sf. Liturghie, contempla icoanele, cerceta cărţile etc. Este important de menţionat că în partea de la altar a acestei bisericuţe ortodoxe vechi, de la Ipoteşti, a fost înmormântată în 1876 mama sa Raluca (mormânt la care poetul, cum reiese din poezia „O, mamă”, resimte chemarea tainică a mamei) şi, în 1884, tatăl său Gheorghe.

„Sămânţa” credinţei, pe care părinţii i-au sădit-o cu grijă, a rodit în sufletul lui Eminescu. De aceasta ne convingem atât de mişcător din literatura de geniu, impregnată de adierea mângâietoare a harului, a celui care a fost încărcat de povara unei dureri naţionale care poate fi înţeleasă drept sacrificiu de sine în numele iubirii de oameni. Ca dovadă cât de mult a îndrăgit poetul Biserica, dar şi cât de mare respect a avut faţă de învăţătura religioasă insuflată de părinţi şi, în general, de vrednicii noştri strămoşi, Eminescu a „cules” cu hărnicie nectarul haric al mănăstirilor ortodoxe cercetate şi ni l-a dăruit nouă sub formă de balsam artistic: datorită prezenţei lui în aceste „cereşti casteluri de-a lui Hristos”, cum avea să denumească mănăstirile în poezia „Închinare lui Ştefan cel Mare”, Eminescu ne-a dăruit creaţii minunate precum „Călin-file de poveste”, „Făt-Frumos din tei” (scrise după ce le-a vizitat pe mătuşile sale, călugăriţe la mănăstirea Agafton), „Singurătate” (scrisă la mănăstirea Râşca, unde a stat câteva luni într-o chilie), „Sărmanul Dionis” (are ca personaj principal pe călugărul Dan) iar nuvela „Cezara” începe cu o acţiune la o mănăstire…

Că Eminescu se ruga şi scria la multele mănăstiri pe la care trecea (Humor, Putna, Voroneţ, Cernica, Snagov, Căldăruşani, Văratec, Neamţ etc) ne-o confirmă şi mărturia monahiei Agafia din lucrarea „Convorbiri duhovniceşti”, scrisă de vrednicul de pomenire părintele Ioanichie Bălan: „Venea (Eminescu – n.a.) regulat în fiecare vară (…) se ruga în biserică… asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic. Venea mereu singur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă, liniştită. Medita… scria poezii, asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea… se ruga, mânca ceva şi se culca. După ce s-a îmbolnăvit, nu mai venea aşa des. Dar maicile… plângeau şi dădeau slujbe la preoţii mănăstirii pentru sănătatea lui… Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare sâmbătă”. Pe unde mergea, Eminescu nu uita să frecventeze bisericile: la Iaşi a locuit cu Ion Creangă la mănăstirea Golia, când a venit prima dată în Bucureşti a stat la mănăstirea Calmata, iar la Cernăuţi, cum ne confirmă Gala Galaction, mergea regulat la Catedrala ortodocşilor de aici.

Admiraţia lui Eminescu pentru frumuseţea aparte a trăirii pure, din spaţiile monahal-ascetice, se observă şi din următoarele sale versuri: „Şi-n odăile înalte din frumoasa – monastire / Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvirea credinţei din bătrâni” (poezia „Memento mori”); „Sufletul întreabă inima cu dor / Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, / Cu icoane sfinte şi îngălbenite” („Care-o fi în lume…”); „O (exclamă „fantasticul ascet” – n.a.), vino acolo-n scorburi ca să-ţi arăt fereastra / Pe care umbra blândă ieri noapte a venit” („În vremi de mult trecute…”).

Bogăţia de idei a lui Eminescu, prin care „cercul strâmt” al raţiunii a fost depăşit de credinţa cea veşnică, a reuşit să înalţe, pentru mai bine de un secol, în binemeritate critici aspre adresate tuturor impostorilor, simţirea a tot ce are mai sensibil naţiunea română… Privindu-ne vizionar prin ochii sacralităţii, de pe un pisc la care alţii nici măcar nu îndrăznesc să viseze, Eminescu stă neclintit ca un „ghimpe” (şi mai puternic, la figurat, decât bomba atomică) în calea marşului desacralizant la care participă pigmei din „toată floarea cea vestită a întregului Apus”, având ca dublu scop să ne fure sufletele şi să ne transforme pe toţi în nişte damnabile „unelte vorbitoare”…

 

                                             Intelectualul

 

Pentru pasiunea lui de a citi enorm, Mihai Eminescu a beneficiat de o impresionantă memorie enciclopedică, provenită în special din domeniile literaturii, istoriei, filosofiei, mitologiei, dreptului, teologiei etc. Înzestrat din plin cu o remarcabilă putere de sinteză, cu toate sincopele avute pe timpul efectuării studiilor şi în frământata sa viaţă profesională, poetul nostru naţional s-a implicat activ în tumultul celor mai importante probleme ale naţiunii române. Marele scriitor a debutat pe când avea vârsta de 16 ani, în revista „Familia”, sub girul „naşului” literar I. Vulcan. Calităţile lui, de excepţional gazetar, polemist şi pamfletar, le-a exercitat îndeosebi după înscrierea şi frecventarea cursurilor universitare: Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena (1869), Facultatea de Drept din Viena (1871), Facultatea de Filosofie a Universităţii din Berlin (1872). Pe când se afla la Viena a cunoscut-o pe Veronica Micle, întruchiparea femeii visurilor sale.

După ce s-a întors în România, unde a fost victima mai multor intrigi, Eminescu a ocupat diferite funcţii: director la Biblioteca Centrală din Iaşi (1874), revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui (1876), redactor la ziarul Curierul de Iaşi (1876), redactor la ziarul Timpul (1880). Îmbolnăvindu-se de nervi pe când lucra la ziarul Timpul, marele publicist a fost marginalizat (1882), apoi s-a internat la Viena (1883), dar s-a întors în floarea vârstei în România, unde a ocupat funcţia de bibliotecar la Iaşi (1884) şi a fost, în cele din urmă, internat la Ospiciul Mănăstirii Neamţ (1886). După reîntâlnirea cu Veronica Micle, la Bucureşti, şi-a reluat în chinuri activitatea publicistică, făcând obiectul unei cauze pentru care Iacob Negruzii a pledat într-o şedinţă a Camerei Deputaţilor astfel: „Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul dintre talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie (…) să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui, Eminescu… este al tuturor românilor”.

Eminescu ne-a părăsit, aşadar, în cumplită sărăcie… Însă doar cu trupul, nu cu duhul lui, cel atât de bogat: căci bogat nu este omul după câţi bani are, ci după felul cum gândeşte… Din acest punct de vedere, intelectul preţios al lui Eminescu ar trebui să îi facă pe mulţi parveniţi de astăzi să roşească de ruşine… Dar şi pentru ruşine este nevoie de o brumă de intelect!

 

                                             Surse universale de inspiraţie

 

Natura sufletului aprins al lui Eminescu nu este doar de esenţă naţională, ci este şi universală. Şi s-ar putea mai degrabă spune că, în pasiunea sa pentru adevăr şi pentru salvarea naţiunii române, el a raportat – într-un fel – panteonul culturii universale la specificul neamului nostru de dor şi de glorie. Cufundându-se deseori în lecturi laice şi religioase, Eminescu şi-a conceput artistic opera grandioasă prin folosirea unor surse culturale multiple, specifice inclusiv marilor civilizaţii ale antichităţii.

Cu toate că scria destul de greu, revenind de nenumărate ori cu reformulări asupra semnificaţiilor pasajelor, Eminescu ne-a cucerit simpatia prin exprimarea unei simplităţi literare dezarmante, caracterizat fiind de o viziune lirică situată undeva dincolo de spaţiu şi de timp. Impetuosul lui travaliu, transcendental, cu siguranţă că ar fi fost imposibil fără o cunoaştere aprofundată a nuanţelor misterului cosmic revelat bineînţeles de Biblie (aproape că nu există vreun poem în care să nu se reverbereze elemente descriptive de sacralitate). Pe de altă parte, în acelaşi registru tematic, se găsesc în opera sa şi dese inflexiuni „iniţiatice” ale următoarelor civilizaţii antice: asiro-egipteană (în poeziile „Egipetul”, „Sărmanul Dionis”), asiatică (în „Epigonii”, „Împărat şi proletar”, „Glossa”, „Ta Twam asi”), greacă (în „La Hellade”), romană (în „Scrisoarea III”), dacică (în „Memento mori”, „Rugăciunea unui dac”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Odin şi poetul”)….

Astfel, Eminescu şi-a valorificat din plin vasta sa cultură universală, atât de laborios exprimată, pentru a ilustra şi mai pregnant fericirea de a fi român şi creştin

 

                                                      Viteazul

 

Despre cel care a personificat cu atâta strălucire ultima fază a poeziei româneşti, poetul naţional şi universal Eminescu, s-au rostit cuvinte din cele mai înălţătoare. Multe somităţi ale culturii noastre naţionale, referindu-se la cel mai îndrăgostit scriitor faţă de neamul românesc, şi-au aplecat frunţile înseninate pentru creionarea unui „portret” eminescian în care au elogiat arzătorul său tumult lăuntric unde s-au împletit excepţional cauza naţională, îndrăzneala ieşită din comun, genialitatea, vizionarismul, talentul, nobleţea de caracter, dragostea…Astfel, în panteonul culturii noastre, Eminescu s-a distins prin capacitatea de a reprezenta un model de stil bun în gazetărie, pentru că a iubit trecutul venerabil al neamului românesc (Nicolae Iorga), s-a consumat scriind cu tot sufletul (Gala Galaction), a întruchipat înţelepciunea seculară a poporului român (Aurel Popovici), a însemnat un miracol al culturii române (Constantin Noica), „s-a ridicat deasupra tuturor (pentru că – n.a.)… a întrupat, mai mult decât toţi, câteva elementele fundamentale: dacismul, limba veche şi-nţeleaptă şi creştinismul” (Simion Mehedinţi), a fost un geniu (Emil Cioran) în care se regăseşte „întruparea literară a conştiinţei româneşti” (N. Iorga)… Şi i s-ar mai putea atribui, pentru virulenţa cu care a despicat (cu verbul său tăios) insolenţa unor nulităţi (ca unul ce punea toată inima în activitatea sa şi era necruţător când spunea adevărul – Ioan Slavici) de a arunca în derizoriu şi de a întina până la falsificare sentimentele umane cele mai profunde, în primul rând dragostea, o potrivită asociere a numelui: Mihai Eminescu – Viteazul. În sensul acestei aserţiuni, a vervei nimicitoare a scriitorului Eminescu, unele notorietăţi au afirmat că „atacurile lui sunt impetuoase ca o şarjă de cavalerie” (G. Galaction), el însuşi fiind „gânditorul independent… apărătorul tradiţiei bune la noi” (Nicolae Densuşianu). Şi mai elocvenţi aveau să fie N. Iorga (în revista „Sămănătorul” din 1904) şi Sextil Puşcariu (în „Junimea literară” din 1909). Primul spunea că Eminescu a fost „un luptător, un profet, da, un profet, ca profeţii vechii Iudeie, biciuind şi arzând, de o parte, sfătuind şi revelând, de alta, – în numele aceluiaşi Dumnezeu al înţelepciunii”, iar al doilea afirma că „De pe buzele lui nu s-au desprins glasul unui individ, ci vocea trecutului nostru românesc, în pieptul lui nu s-au sbătut bucuriile şi durerile unui simplu om, ci acolo a bătut inima a 10 milioane de români cu toate durerile ce se cuprind de la Nistru până la Tisa”.

Prin „glasul” lui Eminescu, cum se observă din cele de mai sus, avea să biruiască la 1918, anul formării României Mari, ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, în ciuda voinţei unora dintre străinii neiubitori de români! Intuiţia lui Eminescu a fost „salutată”, în cuvinte din cele mai potrivite, de câţiva contemporani de-ai săi: „În acum destul de lunga mea viaţă n-am cunoscut om stăpânit de-o potrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc” (I. Slavici); „Eminescu este şi rămâne cea mai strălucită încarnaţie a geniului românesc. Vremea de astăzi, cu toate izbânzile ei, îi aparţine. A biruit crezul lui. Tot viforul lui de dărâmare şi tot avântul lui de reclădire ţâşneşte din fulgerele lui. Prin scrierile lui, Eminescu a cerut cuvenit ideia integralităţii naţionale” (Octavian Goga); Eminescu a fost un „pelerin în timp şi spaţiu al întregului neam românesc de la Nistru până la Tisa” (S. Mehedinţi); Eminescu a arătat dragoste de neam „când ne arăta bătaia de inimă a firii întregi pentru soarta celui mai încercat dintre popoare” (Nicolae Cerna).  

Şi, pentru că Eminescu a fost un om direct, nedispus la compromisuri, unii dintre români şi străini s-au simţit, de-a lungul vremii, lezaţi în năravurile lor meschine şi s-au dezis de el… ca de o ciumă! Ca şi astăzi! Iată, bunăoară, părerea lui I. Slavici despre „motivaţia” contestării lui Eminescu: „În deobşte, el este nesuferit, pentru că ştie cine este el, ştie cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebuie s-o dispreţuiască şi stă ca şi o carte deschisă înaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate şi tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve ale unui suflet ales este nesuferită” (în scrisoarea trimisă, în 1874, lui I. Negruzzi). Tocmai că ştia cine îi sunt unii dintre contemporani, căci desigur România sec. XXI îi salută lui Eminescu atitudinea de condamnare a mediocrităţii şi a mediocrilor, a „explicat” foarte concis în poezia „Scrisoarea II”: „ De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.

În scrierile lui Eminescu, nu există ostilitate faţă de marii scriitori ai neamului nostru. Dimpotrivă. De pildă, stima lui Eminescu pentru Goga („poetul pătimirii noastre” şi-a arătat-o prin faptul că l-a vizitat pe acesta la Răşinarii Sibiului. Cu atât mai mult, cuvintele lui Goga despre Eminescu cântăresc mai greu: „El a fixat mai întâi şi de un caracter definitiv tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult: e părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră. E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântare din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoşesc. Mai mult decât oricare altul, el a crezut în neam, l-a simţit în adâncime, l-a înţeles în misiunea sa istorică. Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de scripturile bătrâne i s-a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeea de la 1400 şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi”. Da, se poate spune deci că familia mult-iubitorului Eminescu a fost poporul român, aşa încât cine îl urăşte pe Eminescu, pe sine se urăşte şi pe a noastră conştiinţă naţională ne-o defăimează… Iar această defăimare se produce în contextul în care, astăzi, în dorinţa ascunsă a unora de a fi stăpâni, nu se mai cuceresc teritorii, ci conştiinţe… Or, lupta cea mare a antihriştilor se duce împotriva lui Eminescu tocmai pentru că acesta reprezintă cea mai înaltă conştiinţă a românismului…

 

                                      Credinţa în Sfânta Treime

 

Doar minţile obtuze şi puţin cunoscătoare ale operei eminesciene, în incapacitatea lor de a atinge culmile înalte ale vastei cugetări a lui Eminescu, îl pot suspecta pe marele poet al României de a nu fi avut credinţă în Dumnezeu! Din contră, fără a avea nici un fel de reţinere în „a pune la colţ” învăţăturile esoterice despre care a şi scris, se poate spune că Eminescu a adorat pe Tatăl ceresc, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin reacţii de gând nebănuite, a căror sensibilitate şi sinceritate, într-o dăruire expresivă copleşitoare, este în mod firesc mai greu accesibilă omului de rând. Ca urmare, studiindu-i cu atenţie opera, observăm că Eminescu nu are nici un fel de reţinere să îi deplângă pe cei care sunt atei, pe a căror frunte necredincioasă, fiind de sens lipsită, nu este scris Dumnezeu: „Au e sens în lume? (…) / De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu (…) // Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, / Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte (…) / Ah! atei…” (poezia „Mortua est”). Vedem aşadar din aceste versuri că Eminescu proclamă supremaţia Cărţii Cărţilor, Biblia, deplângând totodată pe toţi conducătorii profani ai lumii şi pe acei oameni care se lasă târâţi în mlaştina amăgitoare şi alunecoasă a învăţăturilor esoterice: „Asta-i tot Iisuse dulce – pus pe cruce pentru lume? / Asta-i tot frunte de rege, nu cununa cea spini? / Eri ai fost steaua de aur a-mpăraţilor creştini / Azi în gura lor profană nu mai eşti decât un nume” (poezia „Dumnezeu şi om”); „Iată, de două mii de ani aproape, de când ea (Evanghelia – n.a.) a ridicat popoarele din întuneric, le-a constituit de principiul iubirii aproapelui, de două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu (Evanghelia – n.a.) e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a lui Lao Tse, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia – această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea multora” (în ziarul „Timpul”); „Căci nu-nţelege blândul cuvânt de mângâiere/ Din paginile unse a sfintelor scripturi (…) / Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată/ Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată (…) / A pus în tine Domnul nemargini de gândire (…) / Cum Dumnezeu cuprinde în viaţa lui cerească / Luni, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit (…) / Lumeşti gânduri într-alt chip împleteau sufletul său, / El cugeta la toate, ci nu la Dumnezeu” (poezia Ta twam asi)…

Eminescu a fost un poet profund religios, recunoscător darurilor primite de la Dumnezeu („Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc” – poezia „Rugăciunea unui dac”), se deduce şi din felul în care şi-a exprimat credinţa în Sf. Treime : „La-nceput (…) Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns (…) / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface (…) / Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl” (poezia „Scrisoarea I”); „De din vale de Rovine (…) / Că, mulţumind lui Cristos, / Te sărut, Doamnă, frumos” (poezia „Scrisoarea III”), „Şi religia (ortodoxă – n.a.)… Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei (…) N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite… N-a fost ea aceea care-n perioada lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al colaboratorilor armiilor române Sfintele Scripturi şi preceptele blândului nazarinean?” (M. Eminescu, Opere IX, ed. Academiei Române, 1980, pg.259)…

Rândurile de mai sus ne arată, fără putinţă de tăgadă, că Eminescu a avut la temelia operei sale literare o temeinică pregătire teologică. Altfel ar fi greu de înţeles devoţiunea profundă pe care o manifestă faţă de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care l-a perceput în mod deosebit prin prisma iubirii sale: „De ce este Christos aşa de mare? Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţi imposibilă” (publicaţia „Candela”, 1931). Lui Hristos i-a dedicat poemul „Christ”, la picioarele Sale dumnezeieşti şi-a plecat Eminescu geana obosită („Cum în picuri cade ceara / La picioarele lui Christ” – poezia „Singurătate”), în numele Domnului a invocat armonia şi schimbarea inimilor noastre („Un clocot lung de glasuri voi de bucurie…/ Acolo-n altar se uită şi preoţi şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învingător/ Iar inimile toate s-unesc în armonie: / Christos a înviat din morţi, / Cu cetele sfinte; / Cu moartea pe moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte” (poezia „Învierea”), nu a şovăit să afirme cu tărie credinţa în Înviere („Învierea lui Hristos trebuie să aducă renaşterea vieţii spre a nu rămâne creştinul în întunericul haotic, în care, rămăsese Faust al filosofului Goethe, care auzea solia dar îi lipsea credinţa… Datina strămoşească a Sfintei Învieri are chemarea de-a se bucura cei buni de Ziua Învierii, când ne luminăm prin sărbătoare… şi iertăm pe toţi pentru Înviere, strigând cu toţii: Hristos a înviat!” (M. Eminescu, Opere, V, pg.367).

De asemenea, poetul ne înştiinţează cu claritate că, în planul raportării noastre la eternitate, înţelegem cât de indispensabilă este lepădarea de cele lumeşti, mai ales când conştientizăm că Hristos este Mirele ceresc prin care ni se ispăşesc păcatele („Blanca, ştii că din iubire / Făr’ de leac te-ai născut; / Am jurat de la-nceput / Pe Hristos să-l iei de mire! (…) / Îmbrăcându-te-n veşmântu-i, / Lepădând viaţa lumii, / Vei spăşi greşeala mumii / Şi de-o crimă tu mă mântui” – poezia „Povestea teiului”) şi că după moartea biologică ne aşteaptă o altfel de viaţă: „Aici de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe” (poezia Ta twam asi”); „De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă / Şi lăudat pe veci să fii / Pe-a lumii scară-ntreagă” (poezia „Luceafărul”). Poetul îi cere astfel lui Dumnezeu să îl dezlege de „soarta” chinurilor veşnice, din focul Gheenei (poezia „Mitologicale”) identificându-se pe sine ca reprezentând un ostaş al lui Iisus („Noi, boierii, am ales Vodă în Moldova pe Hristos / Pârcălabi suntem cu toţii şi ostaşi ai lui Iisus” – ziarul „Timpul”, 1880), care afirmă răspicat că nu crede în numele fals de Iehova (poezia „Eu nu cred nici în Iehova”)… Căci, în textul biblic original, nici nu există numele Iehova, ci IAHVE ( din tetragrama ebraică IHWH)…

 

                                 Elogierea Preasfintei Fecioare

 

Chiar dacă în actul de creaţie simţim în profunzime cum fulgerele de foc ale inspiraţie ne risipesc orice temeri, în adierea atât de blândă şi duioasă a harului, ne încearcă iscoditor o umbră de nelinişte  că nu iubim îndeajuns, că nu avem mai multă credinţă în Dumnezeu, în dorinţa de a ne ridica cugetul undeva deasupra specificului naturii umane şi a ne destăinui cu o undă de „resemnare” implorabilă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Mc. 9, 24)! Bineînţeles că şi Eminescu, în „evadarea” atât de solitară din sfera deşertăciunilor, s-a aflat câteodată în această situaţie de frământare duhovnicească extremă a existenţei şi, din prea-plinul sentimentelor sale curate, de supravenerare, a cerut în rugăciuni ajutorul Luceafărului preasfânt dintre Dumnezeu şi oameni, Maica Domnului, Mijlocitoarea noastră la Fiul Său Cel preaiubit. Şi aşa avea să scrie, atât de frumos, poezia „Răsai asupra mea”: „Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, maică sfântă, pururea  fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină; / Privirea, ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. // Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele / Eu, nu mai cred nimic şi n-am tărie. // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele; / Ca să te-ador pe veci, Marie!” Îngenuncheat, cu întreaga-i tandră nobleţe a fiinţei sale, dar şi în numele nostru, Eminescu o roagă pe Maica Domnului, Crăiasa pe care şi-a ales-o, să ne fie zid ocrotitor întru mântuire: „Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire , / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară, / O, Maică preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie! // Noi, cei din mila Sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Crăiasă peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, Maică preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!

Totodată, când Eminescu a scris poezia „Atât de fragedă” (transpusă pe inspirate note muzicale, captivant cântate de grupul „Mondial”, în acorduri din a căror tonalitate diafană răzbate suav solemnul şi îndureratul dar al neînsingurării), Eminescu „visa frumos” la ziua când mireasa sufletului său va preînchipui în limite cuvioase „icoana” de-a pururi feciorelnică a Maicii Sfinte, înţelegându-se prin aceasta faptul că raţiunea supremă a teologiei iubirii interumane presupune ca bărbatul să se raporteze la „aleasa inimii” lui ca şi cum ar avea-o în faţă pe însăşi Preasfânta Fecioară: „O, vis ferice de iubire, / Mireasă blândă din poveşti (…) / Mireasa sufletului meu / Ş-o să-mi rămâi ca o icoană / A pururi verginei Marii, / Pe fruntea ta purtând coroană – / Unde te duci? Când o să vii?”. Nu-i aşa, stimaţi cititori, că sensul pur al căsătoriei, dintre un bărbat şi o femeie, nu poate fi conceput dacă, aşa cum gândea şi Eminescu, cei doi îndrăgostiţi nu privesc, sfânt, în aceeaşi direcţie?

 

                               În slujba Bisericii şi a românilor

 

Înmiresmat de har, la umbra nectarului dulcilor cazanii, Eminescu a sintetizat în cel mai înalt grad al conştiinţei esenţa naţionalismului românesc şi, printr-un travaliu de misionarism teologic fără precedent în cultura noastră naţională, a invocat cu tărie rolul Bisericii strămoşeşti, al Ortodoxiei, în apărarea drepturilor românilor încălcate de vrăjmaşii asupritori austro-ungari şi în unirea românilor de pretutindeni. Revendicând pentru Biserica Ortodoxă misiunea istorică de a fi şcoală a poporului, ca „una ce păstrează limba şi naţiunea şi e prin aceasta cea mai înaltă instituţie de cultură”, poetul nostru naţional a pledat în scrisul său pentru tipărirea de cărţi şi circulaţia lor în spaţiul intra şi extracarpatic, chemându-i pe toţi românii la o orientare religioasă sănătoasă şi la ascultarea faţă de nobila misiune a mitropoliilor. Cu alte cuvinte, după cum afirmă cunoscutul eminescolog şi academician George Călinescu, Eminescu a avut întotdeauna „stimă pentru Biserica Ortodoxă”. Pentru meritele istorice ale ierarhilor acesteia, ale unor vrednici domnitori ortodocşi ai neamului nostru, Eminescu avea să invoce, atât de sugestiv, unicitatea şi suveranitatea Bisericii Ortodoxe: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească, biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, Maica Spirituală a neamului Românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, Ea, care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e Altarul de mântuire naţională a ţării (ziarul Timpul, VII, nr.63, 1882); „Bisericile şi domnii noştri au… pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba română, au introdus limba poporului în Biserică (…) Din acel moment, trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba, naţionalitatea şi Biserica” (ziarul Timpul, V, 22 ian.1880)… Iată aşadar că Eminescu a prevestit, cu aproape de jumătate de secol înainte, deşi astăzi suntem „asaltaţi” de consideraţiile nedrepte prin care „istoricul” Lucian Boia şi discipolii lui îşi dau şi ei cu părerea cum că unirea Transilvaniei cu România la 1918 a fost un rezultat „spontan” (neaşteptat, surprinzător!) şi nu expresia unei voinţe naţionale (pentru care de altfel şi-au dat viaţa în război în jur de 200.000 de soldaţi români), Marea Unire a românilor de la 1918!

Foarte ilustrativă este şi pledoaria pe care poetul nostru naţional o făcea, ca unul ce a înţeles perfect simbioza dintre Biserică şi popor, în lupta sa pentru unitate şi neatârnare, când se identifica pe sine cu asupriţi din Bucovina şi Transilvania, implicându-se în apărarea Bisericii cu condeiul său atât de tăios: în 1876 critica faptul că administraţia austriacă suprima autonomia Bisericii Ortodoxe din Bucovina (considerând-o ca fiind „o atârnare eretică, contrară canoanelor ritului răsăritean şi cea mai nedreaptă înrâurire asupra credinţelor poporului”, invocând totodată argumentul istoric conform căruia mitropolitul Bucovinei să nu mai fie impus de Viena, deoarece „după Scriptură şi canoanele bisericii răsăritene se aleg… Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e… suverană” – Opere, IX, ed. Academiei Române, 1980, pg. 259); în 1880, în contextul în care mitropolitul Simeon era înscăunat ca mitropolit al Bucovinei, îi adresează un „îndemn mai mult către poporul său românesc”); iar în 1871, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii ortodoxe Putna, locul unde se găseau „scaunul domniei vechi…, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnitorii români, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii” (Opere, IX, pg.249), Eminescu a conceput o scrisoare de invitaţie la ceremoniile consacrate comemorării lui Ştefan cel Mare: „În ziua de 15/27 aug. a.c., românii în genere serbează ziua Sfintei Maria, vergina castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut… pe martirul omenimei lănţuite, pe Crist (…) am proiectat a sărbătorii cu toţii ziua acelei sfinte (…) de aceea vom şti să dezvoltăm această zi într-o sărbătoare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare. De sine însuşi, această sărbătoare religioasă e şi naţională, căci locaşul dumnezeiesc monastirea Putna e fondată de erou, şi acolo zac oasele sale sfinte (…), căci trecutul nostru nu e decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii…, Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost eliberatorul, celălalt apărătorul evangheliei ei. Vom depune deci o urmă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, a românului mare… Un pelerinagiu de pietate către trecut” („Eminescu…”, Ghe. Buzatu, Iaşi, 1988, pg.543-544).

Poetul nu a rămas indiferent nici la suferinţele românilor din Transilvania, implicit la Biserica Ortodoxă de aici, mai ales că în 1867 se instaurase dualismul austro-ungar. Solidaritatea lui Eminescu cu aceşti români oropsiţi se observă din veneraţia sa faţă de mitropolitul ortodox Andrei Şaguna (a participat la Alba Iulia la o şedinţă a Astrei prezidată de acesta, iar în 1877 l-a „gratulat” pe conducătorul revoluţiei maghiare paşoptiste Kossuth cu apelativul „faimosul agitator”, în condiţiile în care liderul maghiar îl catalogase pe Şaguna într-o scrisoare ca „trădător amăgitor al patriei… făţarnic şi mincinos”), din reproducerea unei scrisori trimise fruntaşului ortodox Partenie Cosma, în care se vorbea despre editarea cărţilor bisericeşti în Transilvania („nobile misiuni între Mitropolia românească din Transilvania şi Mitropolia Bucovinei şi întreg episcopatul românesc”), din chemarea românilor la orientare religioasă sănătoasă în Transilvania („Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit (…) vrăjmaşii noştri oricare ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut” („Eminescu…”, op.cit., pg.446), dar şi din articolele vizând înmulţirea şcolilor în parohii, sau cu precădere din protestul energic pe care l-a făcut împotriva guvernului de la Budapesta, în scopul maghiarizării românilor ortodocşi din Transilvania, măsura fiind cu totul anacronică unei Europe civilizate aflate în plină epocă a naţionalităţilor: „Până ce domnii maghiari vor pretinde a-i maghiariza cu de-a sila, 10 milioane de guri şi 10 milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta 70 cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate (…) Dacă de la anul 1000 după Hristos până în ziua de astăzi n-au putut s-o  facă (maghiarizarea – n.a. ) – în curs de 900 de ani aproape, cu sângeroasele încercări ale regilor de-a topi într-o religie şi într-o limbă toate naţionalităţile -, vor face-o astăzi în chiar epoca naţionalităţilor, vor face-o astăzi ameninţând cu pumnul cele trei mari grupuri etnice ale Europei, latini, germani şi slavi, a căror creaţiune este Europa însăşi cu toată cultura şi civilizaţia ei? (…) maghiarii nu se pare că nu fac, în acest moment de cumpănă pentru Europa, decât a-şi crea pericole de prisos acolo unde ele nu existaseră şi-a ignora pericole adevărate, care vin din cu totul altă parte.” Pe baza unor astfel de raţionamente, de ordin naţional, Eminescu l-a felicitat pe mitropolitul Miron, „al românilor răsăriteni din Ardeal”, pentru acţiunile sale împotriva tendinţei maghiarilor de asuprire a românilor ortodocşi din Ardeal (Mihai Eminescu, Opere, XIII, Bucureşti, 1985, pg.63/90).

 

                                               Teologul

 

În emoţiile adânci din metaforele sale înalte, nemaiîntâlnite, Eminescu a reuşit să ne cucerească inimile cu „armele tainice” ale unui limbaj impregnat eminamente de o simbolistică religioasă „devastatoare”. De altfel, este de domeniul evidenţei că, pentru acurateţea unor exprimări cât mai fidele, pe măsura sensibilităţii sale pure, Eminescu a recurs de fiecare dată la semnificaţii sacre începând chiar cu prima parte a textului biblic, astfel ducându-l pe cititor cu gândul la privirea înduioşătoare către Rai a protopărintelui nostru Adam (poezia „O, dulce înger blând…”), la sufletul mare şi îndrăzneţ al lui Moise, prin a cărui „limbă inspirată” ni s-a prezis venirea Mântuitorului lumii (poezia „Tăceţi! Cearta amuţească…”), la „regii Iudeei” dintr-o „biserică măreaţă” cândva, pe vremea când David se ruga în genunchi, cu inimă înfrântă şi smerită, ca „să-i ierte Domnul osânditul lui păcat”, iar înţeleptul Solomon, făcând prin glasul lirei „să răsune o psalmodică gândire”, reuşea atât de frumos să „Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet,/ El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină”, tocmai ca să evidenţieze mai bine faptul că, îngropaţi fiind cu toţii sub ruinele Templului din Sion, „Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri (…) / Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte” (poezia „Memento mori”). El ne arată nouă, românilor, că adevărata Cale, deschisă lumii întregi prin Jertfa şi Învierea lui Hristos, este Biserica creştină, descrisă în ziarul „Timpul” ca fiind „asilul de mântuire naţională unde românul nu are stat (…) Biserica şi domnii noştri (ortodocşi – n.a.) au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus să se traducă cărţile bisericeşti în limba română, au introdus limba poporului în Biserică şi stat, în locul celor străine (…) Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat”.

Este deci de netăgăduit, pentru cine îi citeşte cu atenţie opera, că Eminescu a fost înzestrat de Dumnezeu cu o bogată simţire religioasă, concretizată într-o excelentă cunoaştere a sensurilor dogmatice ale Teologiei. Termenii folosiţi de el sunt cum nu se poate mai concludenţi: preoţi (în poezia „O, adevăr sublime…” spunea: „Preoţi cu crucea-n frunte… / Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei”, iar în poezia „Cum universu-n stele” afirma: „Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi”); altare (în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” scria: „Îngerul iubirii, îngerul de pace / Guste fericirea raiului ceresc / Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, / Dulce Românie, asta ţi-o doresc”); sfinţi (în poezia „Memento mori” scria: „Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină”); icoane (în poezia „Care-o fi în lume…” se întreba: „Care-o fi în lume şi al meu amor? / Sufletul întreabă inima cu dor / Va fi monastirea cu ziduri cernite, / Cu icoane sfinte şi îngălbenite”); clopote (în poezia „Ecó” auzea cum „toaca răsună mai tare – / Clopotul vechi împle cu glasul lui sara”); colinde (în poezia „Colinde, colinde…” simţim freamătul hibernal la bucuria întâlnirii cu versurile: „E vremea colindelor (…) / Se bucur copiii, / Copiii şi fetele, / De dragul Mariei / Şi-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”); îndolieri (în poezia „Un roman” spunea: „M-aş arunca în doliu să cad o vecinicie”); înmormântări (în poezia „Geniu pustiu”); tămâieri (în poezia „Făt-Frumos din tei” a folosit expresia „în fum vânăt de tămâie”); prohoduri – sfinţiri de apă (în poezia „Floare albastră”  nuanţa: „Dar nu-i prohod – sfinţire de-apă, / Pe uliţi lumea să nu-ncapă”) etc. Evident, din terminologia eminesciană nu lipsesc, nici referirile la ierarhii Bisericii, cărora le cere să fie luminaţi şi, pilde de sfinţenie făcându-se, să ferească poporul român „de vicii şi de demoralizare”. Însă invocarea forţelor angelice în viaţa sa tumultoasă este, în conexiuni nebănuite, poate cea mai frecventă abordare în arta lirică de a se face cât mai bine înţeles. De pildă, în poezia „Înger de pază”, poetul mărturisea: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”…

Ieşind astfel din „cercul strâmt” al acestei lumi, prin versuri romantice şi naţionaliste de o simplitate copleşitoare, Eminescu şi-a raportat existenţa la planul eternităţii, asumându-şi sensul veşnic izvorât din credinţa sa în Dumnezeu (dacă zilele noastre, spunea el în poezia „În vremi de mult trecute…”, nu le vom lega de un sens în lume, atunci „În planu-eternităţii viaţa-ţi greşeală este”, căci în oameni „vecinicia-i coboară spre cercare”). Simţindu-se deci deasupra morţii (în poezia „Luceafărul” ni se prezenta: „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”), poetul înţelegea necesitatea pregătirii chiar din ziua de astăzi a „zilei de mâine” (ca în poezia „Povestea teiului”: „Pentru drumul cel de mâine / De cu azi te pregăteşte”), făcând apologia iubirii veşnice (în poezia „Luceafărul” scria : „În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe”) şi a faptelor bune, izbăvitoare, prin intermediul cărora numele ne sunt scrise în cartea vieţii (în poezia „Ta twam asi” citim: „Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune (…) / Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-al lui nume (…) / Când cartea lumii marele Dumnezeu o citeşte”).

Doar înţelegându-i asemenea sentimente vizionare, care transced spaţiul şi timpul, îi putem percepe corect versurile iubirii de oameni atât la nivel personal (în poezia „Scrisoarea III” afirma: „Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele”), cât şi la nivel naţional (în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” ne dorea tuturor: „Fiii tăi trăiască numai în frăţie / Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, / Viaţă în vecie…

                                                                                                                             (Va urma)

                                                                                                                      Prof.  Costel NEACŞU  

1 Comment

  1. dan

    Eminescu nu putea sa ramana ancorat in fals ,era o fire cercetativa .Nu putea sa ramana la un zeu strain de neamul lui ,la iahve .Astazi nu mai poti impune credinta in iahve .Eliade vorbea de monoteismul dacilor chiar din timpul razboaielor cu troia .Despre zamolxis vorbesc surde grecesti ce se intind pe sute de ani :thales ,Pitagora ,Platon ,despre moise vorbeste doar biblia .Daca eruditi evrei nu cred in existenta lui moise ,daca nici o sursa extrabiblica nu vorbeste de moise sau de monoteismul ebraic atunci noi de ce ne incapatanam sa credem naiv cea ce chiar ei recunosc ca sunt inventii ??????Eminescu a intuit ca Dumnezeu este dincolo de pentateuhul ebraic scris /inventat /copiat dupa multe surse ( asiriene ,egiptene ,grecesti ),a intuit cea ce astazi se stie ,anume ca evreii nu erau monoteisti ( arheologia a aratat ca nici in sec.6 i.e.n.evreii nu erau monoteisti ci politeisti ,poate elita era monolatrista dar asta ca o evolutie fireasca sub influenta filozofiei grecesti si a religiei zamolxiene doar din perioada macabeilor.Eminescu a intuit ca Dumnezeu este dincolo de minusculele religii de atunci si de acum .Oare nu este inganfare fara margini sa credem ca noi prin evreime suntem crestini ,ca adevarul este doar lanoi in timp ce budismul este pagan ??????Citeste ce zic indieni celebrii despre sacralitatea de inspiratie divina a vedelor …..apoi ……putem emite si pareri/opinii .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*