Cultura

EMINESCU, TE IUBIM! (II)

  A început  “demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea României prin păgânizare, „inamicul public […]

 

A început  “demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea României prin păgânizare, „inamicul public numărul 1”?

EMINESCU, TE IUBIM! 

                                                                  Pedagogul

 

Demersul de a-l cuprinde în cuvinte potrivite pe marele nostru Eminescu, în încercarea de a-i reconstitui câtuşi de puţin tumultul lăuntric, pentru care trăirea unei singure clipe poate însemna mai mult decât senectutea multora dintre noi, este bineînţeles un lucru anevoios şi, puşi fiind în situaţia cea mai probabilă de a eşua, am reuşi poate fără intenţie să îi „smulgem” lui Eminescu un hohot de râs (poetul, conştientizând că „în văi de haos ne-am pierdut de mult”, scria: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult / Ca de dureri străine?… Parc-am murit demult”). Există deci şi riscul să nu îl surprindem în termeni definitorii cât de cât exacţi, iar aceasta ar echivala desigur cu o formă de asasinat. În acest sens, dincolo de subtilităţile colosale ale misterului său debordant, dar deschisă nouă de un Eminescu fără menajamente, s-ar putea schiţa oarecum un „portret” eminescian din care ar rezulta caracterul distins al autorului, precum şi capacitatea rară de a opera cu noţiuni exprimate în modalităţi unice de către o minte sclipitoare, de către o inimă din care puritatea iubirii ţâşneşte devastator, cu accente evidente de moralitate, patriotism şi vizionarism cu conotaţii paradisiace… Şi încă ceva: cu înţelepciunea sa voluptoasă, în care se îmbină atât de măiastru amorul şi sobrietatea, Eminescu a avut marele curaj de a înfrunta gustul public şi de a judeca maşinăria lumii, tainele Universului fizic şi duhovnicesc, din punct de vedere istoric şi moral.

Din perspectiva cunoaşterii interioare, Eminescu a fost sincer cu sine. În interiorul acestui superb fecior al României („Pe cel făr’ de soţie”, cum scria în poezia „E ceasul cel de taină”) s-au intersectat în chip mistuitor „flăcările” sensibilităţii doinite („Eu plâng şi cânt”, scria în poezia „În nopţi tăcute”), iubirii ardente („sufletul meu arde d-iubire ca para”, ni se destăinuia în poezia „Ecó”) şi trudei fără de odihnă („Şi viaţa lor nu şi-o muncesc-şi-o plimbă”, constata în poezia „Ai noştri tineri”)… Totuşi, cu modestia specifică oamenilor cu adevărat înţelepţi şi netrufaşi, ni s-a auto-prezentat sub aspectul nimicniciei („Pierdut în suferinţa nimicniciei mele / M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”, aşa cum se destăinuia în poezia „Pierdut în suferinţa…”), al nonconformismului de a nu se fi supus mentalităţilor cotidiene şi de a fi primit cu bucurie realităţi pe care alţii nu le acceptă (”Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz”, cum s-a exprimat în poezia „Memento mori”). Repulsia lui Eminescu faţă de moravurile vremii, evident decadente, a sintetizat-o sugestiv prin cuvintele: „Moralitatea este pentru suflet identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e firesc nesănătos sau degenerat”, adăugând totodată că doar „munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi al fericirii” (în „Fragmentarium”, pg.102/124). Din aceste considerente, Eminescu a chemat poporul să înfăptuiască „ceea ce-i sfânt, frumos şi bun”, manifestându-şi deschis regretul pentru predilecţia colectivă către superficialitatea şi deşertăciunea existenţei umane: „ Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg (…) / De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nveţe / Care cărări a vieţii-s deşarte, cari măreţe” (poezia „Ta twam asi”).

În consecinţă, ca o concluzie generală asupra imoralităţii din societatea de atunci, Eminescu a avertizat că viciile sunt cele care ucid minţile oamenilor (poezia „Junii corupţi”: „În preajma minţii voastre de patimi îmbătată, / De-al patimilor dor: / În preajma minţii voastre ucisă de orgie / Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie, / Şi seacă de amor… şi seacă-va fiinţă / O, oameni morţi de vii…”), legându-i pe aceştia implacabil de pământ, nu de cer (poezia „Scrisoarea I”: „… vor căta vieţii tale / Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale – / Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”), motiv pentru care considera că nici nu ar mai avea rost să scrie pentru gloria numelui său (poezia „Scrisoarea II”: „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? / Care glorie să fie a vorbi într-un pustiu? / Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi, / Gloria-i închipuire ce o mie de neghiobi / Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic / Ce-o băşică e de spumă într-un secol de nimic (…) / De-oi urma să scriu în versuri, tare mi-e ca nu cumva / Oameni din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură…”).

Prin scrisul lui pur, ca parte a sufletului nostru, Eminescu a înălţat duhovniceşte sufletul omenesc şi, din acest punct de vedere, este în actul de cultură cel mai mare pedagog al românilor… Angelicitatea mesajului său, prin care şi-a mărturisit credinţa religioasă, a expus-o explicit în poezia „În vremi de mult trecute…”: „Ascultă-mi glasul rece: eu sunt un seraf mare. / De Domnul eu trimisu-s, căci te iubeşte mult, / Să scap a ta fiinţă din caosu-i imens – / Eu în glasul gândirii-ţi am pus acesta sens (…) / Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit: / Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească / Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit, / Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins, / Astfel tu vei fi mare cu gândul tău întins (…) / Pe creaţiuni bogate sufletul este domn”… Solia lui ne ridică sus, la Domnul, ochii inimii…

 

                                          „Arheologul” tandreţii…

 

Cu siguranţă că acest „arheolog” al tandreţii, al iubirii gingaşe, mai ales după ce a cunoscut-o la Viena, pe când avea vârsta de 22 de ani, pe Veronica Micle, a văzut în aceasta întruchiparea femeii idealizate, fiinţa sublimă prin ale cărei „şoapte” din tăceri, în adierea „farmecului sfânt” din întâlnirea unică, epocală, a doi amorezi cu totul şi cu totul speciali, i s-a aprins în inimă „scânteia” candelei misterioase a iubirii neîmpărtăşite („Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ”) şi împărtăşite („Dar nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” – poezia „Luceafărul”). Frumuseţea aşteptării lui caste, izvorâte din sentimente insondabile gândirii umane, îl face pe Eminescu să îşi cheme în rugăciune odorul nepreţuit, mireasa dragă („O, vin! odorul meu nespus (…) / Iar tu să-mi fii mireasă” – poezia „Luceafărul”), în vederea nunţii lor („El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, / Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină (…) / Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături” – poezia „Călin”) în dimensiunea celestă şi nepieritoare („Şi când în taină mă rugam / Ca noaptea-n loc să steie, / În veci alături să te am, Femeie!” – poezia „Adio”) generată fiind de o zi intensă de iubire pământească („De câte ori am aşteptat o şoaptă de răspuns / O zi din viaţă să-mi fi dat, / O zi mi-era de-ajuns” – poezia „Pe lângă plopii fără soţ”) sau de o oră („Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire” – poezia „Luceafărul”; „O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră şi să mor” – poezia „Pe lângă plopii fără soţ”). Or, Eminescu nu şi-a imaginat nici o clipă că dragostea lui se poate „consuma” cu o femeie oarecare, la fel ca celelalte, ci numai în compania uneia fără de asemănare („Căci azi le semeni tuturor / La umblat şi la port, / Şi te privesc nepăsător, / C-un rece ochi de mort” – poezia „Pe lângă plopii fără soţ”), care, ca într-o poveste scrisă „Pe creştetele-a doi copii” (poezia „Luceafărul”), ea să îi lumineze existenţa („Şi viaţa-mi luminează” – poezia „Luceafărul”) dându-i acea rază din ochi prin care ar fi trăit veci de veci într-o înmărmurire măreaţă („Pe lângă plopii fără soţ”)…

Eminescu nu concepea existenţa iubirii fără freamătul emoţiei reciproc dăruite, care să se stingă sub patimi şi instincte primare, în clasicele „potriviri” la pat şi nu la cap, ci a pledat pentru „Iubirea fără de moarte” (poezia „Gelozie”) în care îndrăgostiţii să aibă credinţă şi să nu uite de Dumnezeu („Prea ne pierdusem tu şi eu / În al ei farmec poate, / Prea am uitat de Dumnezeu, / Precum uitarăm toate” – poezia „S-a dus amorul”). Aşa se explică de ce, pentru prezenţa şi iubirea ei de pe pământ („O, dar pământul încă te ţine / În nişte lanţuri ţesute-n rai, / De mult zburai tu în lumi senine – / De nu iubeai” – poezia „Îngere palid…”), aflându-se amândoi într-o comuniune sufletească în care inevitabila scurgere a timpului o priveşte cu regret („Şi mi-i ciudă cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Când eu stau şoptind cu draga / Mână-n mână, gură-n gură” – poezia „Singurătate”), Eminescu iubind cu mult patos pe prea frumoasa inimii sale („M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire (…) / Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţişări / … Tu ai un sân frumos, / Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă / Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci (…) / Idee ! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ / Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ. / Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc : / – Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!” – poezia „Pierdut în suferinţă”), uneori chiar cu încărcata suferinţă a ochilor păgâni („Căci te iubeam cu ochi păgâni / Şi plini de suferinţi” – poezia „Pe lângă plopii fără soţ”), gata de o îndrăgi pe viaţă („O, vin, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele (…) / Să ne privim nesăţios şi dulce toată viaţa” – poezia „Luceafărul”).

Plasându-se astfel dincolo de spaţiu şi de timp („Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”- poezia „Luceafărul”), cu o tandreţe mai convingătoare decât exteriorizarea vorbelor fade, Eminescu îi „transfera” iubitei cele mai delicate sentimente de amor: în dezmierdări („O desmiardă” – poezia „Povestea teiului”), îi sărută mâinile („Să-ţi sărut a tale mâini” – poezia „După ce atâta vreme”), îi închide pleoapele înainte de somn („Şi când în pat se-ntinde drept, / Copila să se culce, / I-atinge mâinile pe piept, / I-nchide geana dulce” – poezia „Luceafărul”)… Şi, cuminte, o aşteaptă să vină: ea să îi cadă, gingaş, la piept („Şi eu trec de-a lung de maluri, / Parc-ascult şi parc-aştept / Ea din trestii să răsară / Şi să-mi cadă lin la piept” – poezia „Lacul”), iar el să îşi încline fruntea înflăcărată pe sânii ei („Îmbrăcaţi noi vom şedea la tulpină, / Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină” – poezia „Ecó”).

Ratarea reacţiei fireşti, la fiorul marii întâlniri a sufletelor în emisfera iubirii, Eminescu a deplâns-o cu tristeţe: pentru că ea nu l-a cunoscut şi nici nu l-a înţeles când „trebuia” („Mă cunoşteau vecinii toţi, / Tu nu m-ai cunoscut (…) / O lume toată ‘nţelegea, / Tu nu m-ai înţeles”, adică la atât de des invocata vârstă a inocenţei, degeaba încercând mai târziu să îşi „repare” greşeala („Azi… cu tristeţe capul tău / Se-ntoarce în zadar” – poezia „Pe lângă plopii fără soţ”)…

Trăirea profundă şi sinceră a lui Eminescu, aşa cum reiese din farmecul sfânt al versurilor de mai sus, ne duce cu gândul, astăzi, când naturaleţea femeii a fost „dezgolită” de atâta „emancipare” (devenind în general un produs-marfă pentru al cărui „preţ” nu mai trebuie bărbatul să lupte, ca să o cucerească sentimental), la faptul că se doreşte, prin „educaţia sexuală” din şcoli, eliminarea etapei premergătoare relaţiei sexuale, adică iubirea la care ne îndeamnă Eminescu, fără de care suntem convinşi că nimic nu e… De aceea nici nu le convine artizanilor noii ordini mondiale, în asidua lor lucrare la mintea tineretului, pentru că se văd extrem de stânjeniţi în planurile lor de versurile lui Eminescu: iar o Românie fără Eminescu înseamnă căderea noastră, de fapt, din umanitate în animalitate, din sentimente la instincte primare…

 

                                          Apologetul femeii-fecioară

 

În multe din poeziile lui, ca o contrapondere vizionară la desfrâul generalizat, din lumea de ieri şi de azi, Eminescu avea să laude în cântări lirice fascinante graţia femeii fecioară („Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie” – poezia „Antropomorfism”), seducătoare prin a ei enigmă („Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi…” – poezia „Nu mă înţelegi…”), prin scumpete („Vino, scumpă, de priveşte” – poezia „Cântec vechi”), atât de bine surprinsă şi cuprinsă în conotaţii artistice sugestive: copilă albă („Erau copile albe cu părul blond şi des” – poezia” – poezia „În vremi de mult trecute…”), puică („Puica ademenitoare, / Din ochi negri visătoare, / Dragostea de puiculiţă / Cu guşa de porumbiţă” – poezia „Între nouri si-ntre mare”), mititică („Astfel zise mititica / Care-i amorul meu în astă lume (…) / De înger suflet, chipul de femeie” – poezia „Floare albastră”), tânără crăiasă („Un rai de basme văd printre pleoape… / Din el ieşi o tânără crăiasă… / Un înger blând cu faţa radioasă” – poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”), crăiasa lumii („Te-ai însenina văzându-i rumenirea de obraji – / Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj…/ Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale, / Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale” – poezia „Scrisoarea I”)… Ea, această iubită pură, nu era pentru Eminescu o femeie ca oricare alta, ci una cu totul neobişnuită, unică („În lumea asta sunt femei / Cu ochi ce izvorăsc scântei…/ Dar, oricât ele sunt de sus, / Ca tine nu-s, ca tine nu-s” – poezia „De ce nu-mi vii”), mândră ca o floare rară („Tu, chip chinuitor de dulce…/ Ş-o dulce floare-ntre femei” – poezia „Iar faţa ta străvezie”)…

Alteori, tot ca expresie a concepţiei eminesciene despre raportarea omului la planul divin, întâlnim strofe monumentale prin care femeia ne era prezentată ca prototip al îngerilor („Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, / Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer. / Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin / … O fecioară-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea / … tu eşti sântă prin iubire” – poezia „Veneră şi madonă”), ca pe o nevastă potrivită de identificat cu o icoană („nevasta-o icoană” – poezia „Cugetările sărmanului Dionis”), pentru inima ei frumoasă („Ori va fi o dulce inimă de înger / Să mângâie blândă ale mele plângeri ?” – poezia „Care-o fi în lume …”), pentru fidelitatea sa („Eşti ca îngerul fidel / Ca pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate” – poezia „De ce să mori tu ?”), pentru că este o frumoasă sfântă accesibilă doar sub aspectul adoraţiei („… copilă şi… atât de răpitoare / Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii creieri / Nu pot să te ajungă-n versuri şi descrieri, / Frumuseţea ta divină, nemaigândită, sfântă şi… acea frumoasă zeie / Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat în sânu-i, / Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare… / Fecioara-nfiorată” – poezia „Icoană şi privaz”), ca o încoronare de răspuns la rugăciunile îngenuncheate făcute de ea în biserică (”În biserica pustie, lângă arcul în părete, / Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger; / Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri, /Palidă şi mohorâtă  Maica Domnului se vede…/ Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură / … braţul crucii … / Abia candela cea tristă … / … dânsa stă în rugă-ngenuncheată” – poezia „Înger şi demon”) …

Reiese astfel că amorul purtat fiinţei iubite, la care Eminescu ţine ca la propriul suflet („Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt / Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt; / Şi cântă la capu-i şi cântă mereu: / Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!” – poezia „Care-o fi în lume…”), era unul de esenţă divină, sfântă, căci numai astfel se poate înţelege de ce, folosind apelativul divina („Dar tu cobori, divina, pătrunsă de-al meu glas” – poezia „Apari să dai lumină”, poetul îşi identifica adorata cu dumnezeul vieţii lui („Fii binecuvântată şi fericită tu… / Atâta de frumos… şi tot numai femeie? /… a ei făptură de înger / O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele” – poezia „Pierdut în suferinţa”), îi elogia cu generozitate castitatea mândreţei făpturii feminine („Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele” – poezia „Luceafărul”).

Trecând însă orele sfinte, din „anii… de foc” (poezia „De ce să mori tu ?”, când o vedea mai mult ca pe un înger decât ca pe o femeie („Prea mult un înger mi-ai părut / Şi prea puţin femeie” – poezia „S-a dus amorul”), draga lui crăiasă ieşea din dimensiunea cercului strâmt al acestei lumi, continuându-şi existenţa grandioasă în castele unde o aşteaptă cununi de lauri („…orele sfinte…/ De ce-ai murit înger cu faţa cea pală ? / Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumos ? Te-ai dus… / Dar poate acolo să fie castele / Cu arcuri de aur zidite din stele, / Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint, / Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt; / Să treci tu prin ele, o sfântă regină, / Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, / În haină albastră stropită cu aur, / Pe fruntea ta pală cunună de laur” – poezia „Mortua est”).

Povestea de dragoste începută de cei doi amorezi pe pământ, când feciorul tânăr („Astfel feciorul tânăr…” – poezia „În vremi de mult trecute”) o cuprindea cu nesaţ în sărutări şi suspine („O dalbă fecioară adoarme pe sânul / De-un june frumos/… Te-aş cuprinde c-un suspin/… Ţi-aş spăla c-o sărutate, / Murmurare / Crinii albi ai sânului” – poezia „O călătorie în zori”), sub protecţia aripilor de înger („O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază…/ Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează” – poezia „Înger şi demon”), ei bine, această poveste de aici continuă în viaţa de dincolo, unde cei doi protagonişti vor fi recompensaţi pe măsura iubirii lor…

 

                                   Demascatorul vicleniei feminine

 

Eminescu, în încercarea lui lucidă şi temerară de a sonda universul complex al femeii, a deplâns în versuri starea de decădere morală în care se „zbăteau” feministele epocii sale, dezavuîndu-le categoric masca sub care era de fapt ascuns iadul, adică focul Gheenei (poezia „Mitologicale”), locul sordid opus raiului (poezia „Memento mori”), ca o atenţionare mărturisitoare a ceea ce le aşteaptă pe toate femeile roabe ale păcatului depravării, ale imoralităţii, pierdute în obscenităţi şi orgii sexuale (poeziile „Junii corupţi”, „Scrisoarea III” etc). Acest fel de raportare la „cursul modei” face din sensibilitatea lui Eminescu, din trăirea atât de necesară relaţiei de iubire dintre un bărbat şi o femeie, un dezacord cras „justificat” de desfrânaţii de ieri şi de azi în numele „emancipării”, al „dezinhibării”, în conceperea „modernistă” a unei societăţi fără „prejudecăţi”, „liberă”, „eliberată” de sentimente pure: „Dar ce râde lumea ? Ce râde şi spune ? / „Femeia nu este ce crezi tu, nebune, / Faţa ei e-o mască ce ascunde-un infern / Şi inima-i este blestemul etern, / Buza ei dulce, însă-i de venin / Ochiu-i te omoară, când e mai senin” (poezia „Care-o fi în lume…”). Consecinţa pierderii inocenţei feminine, mai ales în societatea de astăzi, când atâtea familii se destramă pe fondul suferinţei traumatizante a copiilor, constă într-un atac fără precedent pa care „mai marii zilei” îl fac pe toate „fronturile” la adresa perpetuării fiinţei umane…

Poetul detesta cu virulenţă inconsecvenţa  şi neseriozitatea pe care le „practicau” atunci unele din urmaşele Evei („Şi în farmecul vieţii-mi / Nu-i ştiam că-i tot aceea / De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia” – poezia „Pe aceeaşi ulicioară…”), încercând să îi tempereze pe juni în „visele” lor „periculoase” de a-şi pune speranţe, de a da crezare „academiei de ştiinţă” simbolizată de femeie: „Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, / Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială, / La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri / Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, / Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, / Pe când din şcoala toată ruină a rămas (…) / Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol” – poezia „Scrisoarea II”)…

Când vorbea despre comportamentul unora dintre femei, căci în multe din poeziile lui observăm că feminitatea era ridicată de poet pe culmi angelice, Eminescu nu a săvârşit păcatul emiterii unor judecăţi de valoare generalizante. De altfel, lui îi repugna, în jocul minţii, ideea de dezumanizare în „laţul” căreia un anumit tip de femeie a devenit prizonieră prin a sa voie liberă. Şi chiar şi atunci când osândea pe faţă păcatul decadenţei feminine, Eminescu „educă” femeia, în sensul de a nu sugera urmarea unor astfel de „modele” atât de repudiate liric, atrăgându-le atenţia tinerilor porniţi pe calea iubirii să fie prudenţi, în aşa fel încât imaginaţia lor să nu depăşească realitatea, pentru că în lumea întreagă Dalila biblică se regăseşte în natura pervertită a multor femei viclene, captivată mai degrabă de mode, de aspecte exterioare, prin a căror inutilă frumuseţe fizică se pierd sufletele bărbaţilor încrezători, ceea ce şi presupune că, în cele din urmă, craii de mahala vor avea câştig de cauză în faţa eroilor de pică, fără a mai conta câtuşi de puţin, pentru chipul de lut al femeii înşelătoare, „dac-o fi eu, sau altul” (poezia „Luceafărul”): „Biblia ne pomeneşte de Samson, cum că muierea / Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea / De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii / Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii… / Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vréo femeie, / Pe când luna, scut de aur, străluceşte pe alee / Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi, / Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. / Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară, / Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară – / O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode, / Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode…/ Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila, / Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila, / E frumoasă, se-nţelege… Ca copiii are haz, / Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz / Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri / Şi la degetele mâinii şi la orice-ncheieturi. / Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită, / Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită. / Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şade bine / Şi-o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine… / Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură, / Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură, / Ce n-o are decât numai sufletul unei femei… / Cât fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei! (…) / Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură, / Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură, / Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos, / Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos ? (…) / Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi, / S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt / De-ar fi umbra frumuseţii ce-i eterne pe pământ / O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei – / Ş-o să-i placă. Dar o spune să aleagă între trei… / Nu-i minune că simţirea-i să se poată înşela / Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala … / Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vréo femeie / Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee… / Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila – / De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila (poezia „Scrisoarea V”).

De asemenea, este foarte important de reţinut că Eminescu, în acelaşi registru de denunţare a moravurilor, detesta nu numai decăderea amoroasă a juneţelor, ci şi pe cea a junilor corupţi în mentalitatea lor vicioasă: „voi, suflete amăgite şi… spirite ameţite / … În preajma minţii voastre de patimi îmbătată, / De-al patimilor dor: / În preajma minţii voastre ucisă de orgie, / Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie, / Şi seacă de amor/ … seacă-vă fiinţă / O, oameni morţi de vii… / Ce chiuie-n orgii ? / Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o / … simţul leşinat / Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi sentimente… / Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie… / Ca râul la mormânt” – poezia „Junii corupţi”)… Faptele lor neruşinate, echivalate de poet cu o spurcare a fiinţei, sunt justificate de impostorii de astăzi ai surselor media prin invocarea „drepturilor omului”…

Împotriva „învăţăturilor” lor stricate a „strigat” în versuri Eminescu, în noianul de nimicnicii atât de grosiere: „Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?/… Nu vedeţi că râsul vostru e în fii voştri plâns, / Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stins ? O, teatru de păpuşe… zvon de vorbe omeneşti, / Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti / Fără ca să le priceapă… „ – poezia „Scrisoarea V”…

 

                               „Biciuitorul” politicienilor şi scriitorilor

 

Cel care a lucrat cu atâta pricepere la opera de regenerare a minţilor autohtone, patriotul Eminescu, a „predicat”  în scrierile sale necesitatea solidarităţii sociale a românilor împotriva tuturor impostorilor şi a demascatorilor implicaţi la vârf în conceperea „destinului” României. Cu stilul lui nerezervat, în a „decapita” orgoliile de orice fel, lovind necruţător cu „sabia” unei lucidităţi implacabile, devastatoare, Eminescu a fost duşmanul public numărul 1 al frazeologiei politicianiste din vremea sa. A criticat fără nici un fel de rezerve starea de lucruri din ţară, haotică, generată de unelte politice supuse intereselor străine şi potrivnice geniului neamului românesc. Pe aceşti falşi conducători, Eminescu îi acuza că s-au folosit de toate mijloacele posibile de parvenire, numai şi numai cu scopul aranjării vieţii lor materiale. În special, el s-a opus P.N.L- ului, ca forţă politică promotoare a teoriei formelor fără fond (de fapt, însuşi liderul I. Brătianu a recunoscut graba cu care s-a dorit civilizarea societăţii româneşti, fără a se conştientiza pe deplin că nu eram potriviţi ca popor să ne adaptăm „reformelor” preluate de-a valma din străinătate).

Indignarea lui Eminescu viza tocmai „epoca formelor goale” („Timpul”, V, 1880), promovată în România de nişte instituţii ineficiente („Timpul”, V, 1880), de la care nu făceau excepţie nici măcar Academia şi Universităţile („Timpul”, II, 1877)!  Prin intermediul lor, ca unele aflate la cheremul tinerilor „şcoliţi” în desfrâul şi minciuna Occidentului („La Paris, în lupanare de cinismu – şi de lene, / Cu femeile-i pierdute şi orgiile-i obscene, / Acolo v-aţi pus averea, tinereţile la stos… / Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? /… Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic – rece. / Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?” – poezia „Scrisoarea III”), aceşti „veştejiţi fără de vreme” ne-au înlocuit legile strămoşeşti cu gogomării clocite la Paris (Manuscrisul Academiei Române 2558), ne-au înlocuit tradiţiile cu teoriile cosmopolite (ziarul „Timpul”, IV, 1879) şi, ceea ce este foarte grav, ne-au transformat ţara – cum se întâmplă şi astăzi – într-o nouă Americă: „Ne-am desgrădit, făcând drum larg unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene, care în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de care n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit, pe cari liberalii obicinuiesc a le numi tot ce e românesc, am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de om şi om, de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră” – „Timpul”, II, 1877).

Supunând atenţiei şi dezgustului public calitatea morală îndoielnică a politicienilor din vremea lui, Eminescu i-a demascat şi pe acei „barzi” ai scriitorilor care, dedicându-şi versurile „puternicilor” momentului şi cucoanelor lor, sperau la o carieră în stat prin protecţie de fuste: „Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume / Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, / Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, / Să-mi dedic a mele versuri la cucoane – bunăoară, / Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte – / Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte; / Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, / Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, / Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, / Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane; / Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, / Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră / C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră”. (poezia „Scrisoarea II”)…

Totodată, comparându-i pe epigonii zilei cu mai marii scriitorilor de altădată, Eminescu îi asemăna unor harfe zdrobite, cu simţiri reci, al căror Dumnezeu nu era altceva decât o umbră: „Iară noi? noi, epigonii… Simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! / Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă, / Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, / Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni…/ Noi în noi n-avem nimic, totu-i calp, totu-i străin! / Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; / Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri… / Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, / Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră; / Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. / Noi? Privirea scrutătoare cu nimica nu visează, / Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, / Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari. / O convenţie e totul; ce-i azi drept mâne-i minciună; / Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, / Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar…/ Oamenii… / Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează (…) / Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, / Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare… / Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi” (poezia „Epigonii”).

Va veni însă vremea când, pe toţi aceşti părinţi epigoni, nici măcar copii lor nu îi vor mai înţelege („Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi!”), în vreme ce el, Eminescu în dorinţa de a adormi în Domnul cât mai repede, va fi, îndrăgit doar de o rază sfântă, cuprins de un cântec veşnic: „Las-să dorm… să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează / Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază” – poezia „Memento mori”…

 

                            Poetul redeşteptării noastre naţionale

 

Animat de convingerea că poporul român este unul deosebit între popoare, dar şi de ideea de românism, care l-a caracterizat, Eminescu s-a aflat permanent în serviciul naţiunii şi de aceea, în dragostea lui neţărmurită faţă de neam şi de ţară, a îmbrăţişat cu o tărie nemaiîntâlnită cauza tuturor românilor şi a condamnat cu multă virulenţă dominaţia străinilor în România şi implementarea obiceiurilor lor la poporul nostru. De altfel, nici nu există în cultura română un intelectual care să îşi apere neamul din care face parte cu atâta duioşie şi tărie, în dragostea lui pentru tot ce este românesc, cu atât mai mult cu cât ştia că avea de înfruntat dureroasa şi ingrata ostilitate a contemporanilor săi! Se poate spune deci că punctul central al vieţii lui sufleteşti a constat în apărarea intereselor vitale ale României şi ale românilor, printr-o atitudine de „naţionalitate… simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”, având şi convingerea că este o ruşine să fii român de paradă (Mss. Acad. Rom. 2257), ceea ce l-a făcut să proclame că „Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei” (Timpul, V, 1880).

Despre ţara noastră, bogată şi frumoasă, dar secătuită bimilenar de resurse şi asuprită, Eminescu s-a arătat intrigat în poezia „Scrisoarea III”, unde şi-a manifestat indignarea împotriva iresponsabililor care rosteau cu o îndrăzneală dispreţuitoare până şi numele ţării noastre. Chiar dacă avem o ţară cu hotare ştirbite de greutăţile vremurilor, ne spunea Eminescu, totuşi aceasta este patria noastră scumpă („E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o: dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc” („Timpul” , IV, 1879), cu locuitori deosebiţi („Iubesc acest popor român, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece: iubesc acest popor, care nu serveşte decât de catalici acelor ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de ghiaţă ce i le aşezăm pe umeri”). De aceea poetul susţinea că România, pe care „noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre” („Timpul”, IV, 1879), este reprezentată de un popor cu gândire de prooroc („Popor de fală / Cap de geniu, piept de foc / Cu gândirea de proroc / Dar cu inima regală / Şi cu flamuri cu noroc”) şi că el îşi dorea să nu mai fie pe pământ un altul asemenea („În lume văd popoare cuminţi şi fericite / Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu ? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu! Nu! n-aşi vrea ca şi alte Popoare să mai fie c’al meu”. Iar românii nu sunt nicidecum de repudiat, pentru Eminescu, aşa cum îi „zugrăvesc” astăzi unii „cărturari” cu pretenţii de originalitate, premiaţi la cel mai înalt nivel al statului pentru feluritele lor inepţii debitate denigrator! Poporul român, în viziunea lui Eminescu, este deştept, inimos, curat la suflet („Timpul”, VI, 1881), în vreme ce românul în genere este adevărat, inteligent, fără viclenie („Timpul”, VII, 1881).

Ceea ce ne-ar mai trebui însă, în contextul nevolniciilor din exterior şi interior, ar fi să avem un stat puternic şi bine reprezentat („statul este un gingaş organism…, ajung sus tocmai elementele de care societatea are mai multă necesitate” („Timpul”, IV, 1879), care să aibă un caracter naţional („Timpul”, mart. , 1880), nealterat de improvizaţii demografice („Dar se ruinează poporul?… Dar se alterează… caracterul naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi, pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici din generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea ?” – „Timpul”, VII, 1882), căci viaţa politică este ceva serios, nu e o comedie („Timpul”, III, 1880)… Lui Eminescu îi părea rău că atât politicienii, cât şi intelectualii, nu făceau cinste poporului prin prestanţa lor lamentabilă în faţa naţiunii. Astfel, în poezia „Scrisoarea III”, Eminescu le-a imputat implicarea în comedia minciunii naţionale, condamnându-le desfrâul, evlavia de vulpe, perfidia, lăcomia, denigrarea ţării: „Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? / Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul / De ai crede că viaţa-i curată ca cristalul ? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, / Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele…/ Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. / Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri / Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri… / Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire… / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi / tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! / Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni ! / Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi / Nici ruşine n-au să iese în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!”… Elementele vizate în special au fost liberalii, cărora le-a atribuit următoarele epitete: uzurpatori, denigratori, capete deşarte, leneşi, ciocoi, boieraşi, turmă de nemernici, capete viclene şi tâmpite, straturi catilinare, sediment de pungaşi, inteligenţe potricălite (găurite – n.a.) de vicii, bătrâneţe de rasă etc. Dar responsabilitatea dezastrului nu era doar a politicienilor, care duceau ţara şi credinţa la ruină, ci şi a intelectualilor vremii, incapabili fiind de a se ridica la înalta menire a scriitorilor de altădată, precum fuseseră Eliade (ziditorul Deltei biblicelor sfânte), Bolliac (cântăreţul iobăgimii), Cârlova (cornul chemării la luptă a oştirii), Mureşan (cheamă patria să învie, ca „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”), Alecsandri (evocatorul în dulci icoane a istoriei minune”): „Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine… / Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere” (poezia „Epigonii”)…

Nu lor le reproşa Eminescu aplicarea în România a unor forme de civilizaţie exportate din afară, care nu li se lipeau de suflet românilor („Timpul”, II, 1877), argumentându-le însă promotorilor acestora că ori ţara noastră are în continuare caracter românesc, ori nu merită să mai existe („Timpul”, VIII, 1881)! Lor, diluatorilor românismului, Eminescu li s-a opus cu întreaga sa fiinţă: când Slavici i-a spus că mulţi se pun de-a curmezişul împotriva neamului românesc, Eminescu i-a replicat categoric: „Dai fără milă în ei” (Slavici, „Amintiri”)… Însuşi Eminescu a lovit, cu „spada de aur” a cuvântului scris, pe toţi atentatorii la adresa românismului: unguri, austrieci, evrei, ruşi etc. Niciodată, în faţa nimănui, Eminescu nu a făcut concesii şi nu a urmat o altă cale decât pe cea a dreptăţii („ E pietroasă… calea Dreptăţii, dar e sigură” – Mss. Acad. Rom., 2257). În numele acestei dreptăţi, el a lăudat trecutul măreţ al românilor, a criticat fără menajamente prezentul şi a întrezărit prin secole marele viitor al României (poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”). Nu a dorit prin aceasta ca ţara noastră să se întoarcă organizatoric în trecutul istoriei, ci doar să se creeze condiţiile de viaţă de pe vremi, când neamul nostru creştea şi progresa sub cârmuitorii străluciţi: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Horea, Ion şi Matei Corvin, Vlad Dracul, Alexandru cel Bun, Decebal, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul… Pentru dârzenia lor, ca unii ce s-au împotrivit cu onoare şi curaj vitregiilor vremii („Vijelii cumplite au trecut peste noi, ştie numai Dumnezeu, pământ scump”), Eminescu ne-a cerut tuturor să mergem la mormintele lor nu cu inimi dezbinate, ci cu sfiala sfântă pe care o avem când ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos la Sf. Liturghie: „Popor românesc! … Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului” (Eminescu, Opere, vol.XII, 1985, Ed.Acad.R.S.R., pg.363); „Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate am ţinut piept şi nu ne-am dat, ş-aici am stat… Ştie numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au petrecut pe el” (A. Vlahuţă, Din trecutul nostru, ed. Militară, Bucureşti, 1974, pg.119).

Recursul lui Eminescu la istoria începuturilor antice ale poporului român, cu originile sale geto-dace, au menirea de a ilustra tocmai trăinicia noastră ca neam de vază în lume. Cuprinzând cu gândirea sa vastă trecutul strămoşesc, Eminescu aprecia faptul că dacii au fost un popor plin de blândeţe, brav, nobil şi eroic: ”Era un popor brav acela, care-a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. Era un popor nobil acela, a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată” (Mss. Acad. Rom, 2257). Apoi, referindu-se la epocile medievală şi modernă, Eminescu a cântat în versuri pe românii din toate provinciile istorice (Transilvania, Basarabia, Bucovina, Moldova, Muntenia) şi, purtând în inima sa marea durere că rasa noastră sărăceşte şi degenerează sub jugul străinătăţii („Timpul”, XI, 1880), a reuşit să surprindă în poezia „Doina”, pentru a-i alina pe românii „de la Nistru pân’ la Tisa”, o dureroasă sinteză a tuturor suferinţelor răbdate de neamul românesc în istoria sa zbuciumată.

Astfel: muntenii au fost elogiaţi prin personalitatea triumfătoare la Rovine a lui Mircea cel Bătrân (un „toiag” care i-a spus „marelui” Baiazid, cel care a venit să „ceară” pământ şi apă, că – până şi de război fiind bucuroşi, deoarece prin el ne apărăm sărăcia şi nevoile neamului – nu aveam armată ca să ne putem apăra ţara, dar iubirea noastră de moşie era un zid de netrecut) şi a lui Mihai Viteazul (întregitorul Daciei); moldovenii au fost lăudaţi prin vitejia lui Ştefan cel Mare; bucovinenii au fost omagiaţi pentru geniul lor romantic, apărându-i în faţa nedreptăţilor impuse de stăpânirea austriacă („Şi e plină de străini / Ca iarba de mărăcini: / Şi e plină de duşmani / Ca râul de bolovani”, scria în ziarul „Curierul de Iaşi”); basarabenii au fost mângâiaţi în rana sângerândă provocată de raptul teritorial rusesc din 1812; transilvănenii au fost transfiguraţi liric prin persoana eroului Horea, gigantul care străluceşte pe munte…

Şi, ca o minune dumnezeiască, pe când împlinea vârsta de 17 ani, în 1867, chiar anul în care Transilvania era anexată la Austro-Ungaria şi era administrată de Budapesta, pe bolta României a răsărit o stea literară de o strălucire copleşitoare, Mihai Eminescu, ale cărui „raze” s-au revărsat ca un balsam tămăduitor mai întâi prin conceperea excepţionalei poezii „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”. Iar „steaua”aceasta a luminat dezinteresat, nu pentru glorie, căci numai astfel se poate înţelege gestul marelui poet de a refuza intenţia reginei României, Carmen Sylva, de a-i acorda o distincţie naţională

Luceafărul care a răsărit, la care era şi este o distanţă atât de lungă, pentru mulţi dintre întunecaţii veacurilor, s-a oprit ceva mai mult pe cerul cu stele însângerate pentru toţi românii transilvăneni batjocoriţi de maghiari. Steaua României, Eminescu, i-a întărit pe românii ardeleni în rezistenţa lor la opresiunea oficială maghiară, amintindu-le acestora să-şi pună nădejdea toată în tăria divină (Mss. Acad. Rom., 2257), în Atotputernicul Dumnezeu („Dar ţie îţi zic / Mult iubit popor român, / Există în secret Dumnezeul lumii/ Mecanica Universului” (Mss. Acad. Rom. 2263). „Visul” lui, de înaltă menire patriotică, era unirea românimii („Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer / E-unirea Românimei… E visul meu de fier (…) / Las Românimii toate grozavul frumos vis / Ca’ n fruntea ei senină etern să steie scris! / Ridic cupa de aur în sânta pomenire / Celui ce priceput-a înalta lui menire” – poezia „Mira”), motiv pentru care a apărat cu dârzenie drepturile naţionale ale românilor din Transilvania, s-a împotrivit politicii maghiare de deznaţionalizare a românilor, a cerut românilor din Transilvania să nu aibă atitudine de sclavi în faţa persecutorilor unguri, a invocat eliberarea Transilvaniei, a criticat pe luptătorii naţionalişti de peste munţi, spunându-le că le lipseşte vârtutea şi demnitatea străbunilor români („Federaţiunea”, 1870) şi, nu în ultimul rând, a proclamat ridicarea la arme a „şoimilor munţilor Carpaţi” dintre Criş, Mureş şi Maramureş (Mss. Acad. Rom., 2276)…

Totodată, în deplina consonanţă cu durerea românimii transilvănene, Eminescu a certificat în conştiinţa colectivă faptul că ungurii nu sunt prin nimic superiori românilor (dimpotrivă), deoarece au o viaţă de stat medievală, iar valoarea lor fictivă era absolut necesar să fie risipită şi să fie aduşi la simţul realităţii („Neamul românesc e un vultur în adormire, dar tocmai de aceea Ungurii se tem de noi, au conspirat împotriva noastră, dar mai mult ne-au împietrit în rezistenţă” – Mss. Acad. Rom. 2255). Delimitarea lui Eminescu faţă de năravurile expansioniste maghiare a fost mai mult decât categorică, el afirmând că „maghiarul trebuie frecat pentru a deveni om de omenire” („Curierul de Iaşi”, 7 oct. 1877) şi a subliniat că mai bine moare în luptă decât să fie maghiar („Prefer lupta în locul unei dreptăţi nedrepte; prefer de-a muri în loc de-a deveni Maghiar. Cine mi-o poate ţinea de rău, dacă voiu ca şi copiii mei să fie ca mine de Români ?Mss. Acad. Rom.,2257, fol.30, pg.33).

 

                                  Menirea neamului românesc

 

Obţinerea cu sacrificii militare şi civile a independenţei de stat, dar şi perspectiva ca toţi românii să graviteze pe orbita unui stat naţional unitar puternic, l-au determinat pe Eminescu, în mai multe rânduri, să îşi exprime convingerea că neamul românesc are de îndeplinit o misiune istorică încredinţată chiar de Dumnezeu („Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta este singura misiune a statului român, şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri (…) Dumnezeu ne-a încredinţat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stâng al Dunării” – Timpul, IV, 1879). De aceea, el a încercat să dezvolte românilor conştiinţa colectivă că sunt protagoniştii unei misiuni culturale a neamului, chiar dincolo de graniţele proaspetei ţări independente, în întregul Orient, aşa încât românii să devină o fiinţă morală civilizatoare printre „vrăjmaşii ce ne înconjură” („Timpul”, IV, 1879). Înălţându-şi astfel gândurile cele  mai frumoase pentru neamul său, în intenţia de a fixa menirea noastră ca naţiune, Eminescu şi-a pus nădejdea nu în conducătorii vremii lui, care importau fără discernământ tot ce era străin şi stricau tot ce era românesc, ci în generaţiile care vor veni,  cu condiţia ca acestea să fie educate într-o şcoală pusă în slujba intereselor fundamentale ale neamului românesc. Încrederea în instituţia şcolii, considerată ca singura autorizată să pregătească generaţiile capabile să înţeleagă rolul instituţiilor statului, Eminescu o vedea cu atât mai întemeiată cu cât, în faţa incompetenţei unor conducători politici care nu aveau legătură cu ţara, neglijenţa din administraţie făcea ca şcoala să se deprecieze calitativ. Aceasta şi era motivaţia lipsei de cultură, spunea Eminescu, pentru că nici şcoala nu era una serioasă! Decăderea ei, percepută ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu, era generată de superficialitatea reprezentanţilor statului  („Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţaţi pedagogi, pe când adică va fi şcoala scoală, statul stat şi omul om” (Mss. Acad. Rom., 2264), de veleitarismul politicianist („Şi politicianismul încurajator al incompetenţei a contribuit la decăderea învăţământului (…) Bătrânii în loc de a-i îndemna pe tineri la muncă, îi cheamă să ia parte la luptele politice (…) Munciţi, băieţi” („Timpul”, IV, 1879), de neprofesionalismul cadrelor didactice („nu există specialişti nici pentru universităţi nici pentru licee, iar în zone rurale sunt învăţători care nu ştiu unde se pune punctul şi virgula” („Timpul”, II, 1877) şi, desigur, de neseriozitatea tinerimii studioase („Uşurinţa cu care tinerii la noi discută… e un semn că avem de-a face cu oameni îmbătrâniţi înainte de vreme, cărora le-am prezice de pe acum lipsă de statornicie şi impotenţă morală. Aceasta-i pedeapsa pe care ne-o dă Dumnezeu, pentru c-am făcut din şcoli numai unelte, în care se îngrămădeşte învăţarea unei mulţimi de cunoştinţe, fără să fi îngrijit de loc pentru creşterea inimii şi caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-a stat numai în instrucţie şi numai în instrucţie, ci totdeauna în creştere. O cunoştinţă, mai ales în şcolile secundare, care nu are rol educativ, e o cunoştinţă stearpă şi nefolositoare” („Curierul de Iaşi”, 5 iunie, 1877).

 

                                    Apărătorul purităţii limbii autentice

 

Dacă luăm în calcul faptul că sufletele atâtor generaţii de români s-au desfătat intelectual din „isvorul pururea reîntineritor” (poezia „Fântâna Blanduziei”) al versurilor lui Eminescu, cel atât de îndrăgostit de „adâncimea parfumului” autenticei noastre limbi strămoşeşti, nu putem să ne întrebăm cum de anume a fost posibilă, pentru mai bine de un veac, seducţia generalizată la care suntem şi astăzi martori! Aici ar fi cazul să înţelegem că versul eminescian a reuşit să „atingă” profunzimea românilor tocmai pentru că, înzestrat fiind de Dumnezeu cu o minte scăpărătoare, neobişnuită, s-a identificat pe sine cu tot ce poate fi mai încântător din specificul natural al graiului românilor simpli. Mai altfel spus, Eminescu a cucerit poporul românesc pentru că i s-a adresat „pe limba lui”, iar dacă totuşi a reuşit ca nimeni altul să îşi facă înţeles limbajul de o sinceritate genială, „de la vlădică şi până la opincă”, aceasta a fost posibil şi întrucât, inspirându-se din datinile şi obiceiurile naţionale, dar şi din încântătoarea limbă a literaturii populare vechi, s-a expus cu mare curaj în plan naţional pentru a exprima cât mai fidel toată simţirea şi gândirea curată a poporului român. Cu alte cuvinte, Eminescu rămâne inegalabil şi inconfundabil pentru că s-a raportat desăvârşit la incontestabila ingeniozitate a poporului său drag…

Din perspectiva însuşirii integrale a manifestării originalităţii geniului unui neam, Eminescu s-a angrenat cu întreaga sa fiinţă în lupta pentru salvarea limbii vechi şi înţelepte („Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă ?” – poezia „Scrisoarea III”), argumentând că norma limbii scrise trebuie să fie cea din gura poporului de jos şi nu cea din fanteziile unor filologi şi intelectuali cu educaţie străină (Mss. Acad. Rom., 2257). Pe unii ca aceştia îi considera de altfel oameni care mai degrabă ar pune la vot existenţa lui Dumnezeu, decât să fie suflete îndrăgostite de limba şi datinile străbune (Mss. Acad. Rom., 2255). Dragostea lui pentru frumuseţea limbii noastre avea să o exprime în ziarul „Curierul de Iaşi”, în 1876, când, la ceremonia descoperii bustului domnitorului Grigorie Ghica de la Iaşi, Eminescu susţinea că a „văzut” în cântările preoţilor „dulcea limbă a trecutului”.

Ca un vultur, dintr-un neam de vulturi, Eminescu a atacat fără cruţare pe toţi cei care alterau frumuseţea limbii române cu fel de fel de străinisme (franţuzisme), făcându-se vinovaţi de promovarea intelectualilor mediocri prin intermediul Şcolii, Presei, Academiei etc. Îndreptarea situaţiei era înţeleasă în primul rând ca fiind de resortul Şcolii, prin intermediul căreia s-ar cuveni să ajungem cu toţii la o pronunţie generală autohtonă (Mss. Acad. Rom., 2257), în aşa fel încât limba să ne fie o „redută” decisivă în apărarea naţionalităţii…

 

                                           Solidar cu ţărănimea

 

Clasa socială cea mai oropsită, cu toate reformele iniţiate în secolul XIX,  a fost ţărănimea. Supranumită pe bună dreptate şi „talpa ţării”, aceasta susţinea întreaga populaţie şi se afla într-o situaţie socială degradantă („Niciodată  ţăranul n-a fost mai mizer decât azi, niciodată sarcinile ce i s-au impus mai grele, niciodată munca mai multă” – „Timpul” , VI, 1881), adusă până la starea de subzistenţă alimentară („hrană cu mămăligă, oţet şi zarzavaturi, rar carne – ţăranul român este stors de puteri” – „Timpul”, IV, 1879) de către stupiditatea şi brutalitatea unei administraţii care „îl prigoneşte, îl jefuieşte şi îl maltratează” („Timpul”, V, 1880). Din lumea lor cea „de plâns” a „cules” Eminescu savoarea limbii autentice, a suspinat alături de ei şi, înţelegând că tot ce s-a făcut de către stat a fost spre răul ţăranului, şi-a pus condeiul de scriitor în slujba acestei clase pe spatele căreia trăiau celelalte clase!

Astfel, cu o forţă devastatoare din cele mai lucide, Eminescu le-a fost ţăranilor un adevărat „purtător de cuvânt”, în faţa corupţiei liberale, fiindu-le „frate” ca unora care păstrau specificul nostru naţional – prin limbă şi datini – într-o lume franţuzită şi nemţită! Ca urmare, multe din măsurile statului, luate de atunci încoace, au constituit obiectul scrierilor pornite din inima caldă şi plină de solidaritate a naţionalistului înflăcărat Eminescu: „legiferarea împroprietăririi şi a moştenirilor de pământ, aşa încât proprietatea să nu poată fi înstrăinată şi divizată; organizarea învăţământului agrar şi tehnic pentru „ridicarea din întuneric a adevăratului şi singurului popor român, a ţăranului” („Timpul”, VI, 1881) etc.

În consecinţă, speculanţii muncii ţăranului român au văzut în Eminescu pe cel mai redutabil adversar al lor, motiv pentru care nu au scăpat nici o ocazie să îl denigreze până la eliminarea lui treptată din istoria literaturii române

 

                                               Dragostea pentru natură

 

Amintirile „vii” („Fiind băiet păduri cutreieram” – poezia „O, rămâi”) din anii copilăriei (trăite de Eminescu în atâtea clipe petrecute în mijlocul naturii, când cu luare aminte asculta emoţionat tainele şoptite din freamătul frunzelor codrului, reverberate asupra lui ca o cântare mistică venită de undeva de dincolo de Univers), i-au marcat sentimentele admirative într-o manieră unică şi înduioşătoare, astfel încât se poate spune că nimeni altul nu a cântat natura patriei noastre în versuri mai inspirate. Cercetarea creaţiei eminesciene ne relevă aspectul important că, în toată opera artistului, poetul a scris de 61 de ori cuvântul pădure şi de 168 de ori cuvântul codru.

Când se referă la codru, cu apelativul familiar drăguţule („Codrule, codruţule / Ce mai faci, drăguţule” – poezia „Revedere”), Eminescu i se adresa cu un respect de tip voievodal („Codrule, Măria Ta / Lasă-mă sub poala ta” – poezia „Codrule, Măria Ta”), specific cinstirii unui împărat („Împărat slăvit e codrul…” – poezia „Povestea teiului”), dar îşi exprima şi tristeţea că, în virtutea frăţietăţii sale cu românii, codrul se tot pleacă sub acţiunea securilor devastatoare („Îşi desbracă ţara sânul / Codrul – frate cu românul – / De secure se tot pleacă / Şi isvoarele îi seacă – / Sărac în ţară săracă” – poezia „Doina”)… „Bietul” Eminescu, nici nu ştia el că nu se va mai naşte nici un mare român, în plin secol XXI, care să deplângă protestatar tăierea pădurilor româneşti de către unguri

În ce priveşte pădurea, ale cărei doruri de nimeni altcineva mai bine înţelese, şi-a exprimat regretul că i-a rămas în memorie undeva departe („O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate / Numai eu ştiu să le-ascult (…) / Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot… / Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?” – poezia „O, rămâi”)… Pădurea însă nimeni nu o poate uita, căci, cum spunea şi Gala Galaction, „în pădurea copilăriei dacă ai stat, ai ascultat mai atent, ai auzit paşii lui Dumnezeu… Aici am visat şi am preamărit pe Dumnezeu…” Iar la o adică, în vremi de urgie, până şi ramurile pădurii sar românilor în ajutor, ca în dialogul liric dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid: „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman este…” – poezia „Scrisoarea III”.

Ca o apoteoză la modul singular de a preamări frumuseţea naturii înconjurătoare, cu distincţia ce se cuvine a se face între respectul faţă de creaţie şi cel faţă de Creator, să urmărim acum „spectacolul” elementelor specifice prin care Eminescu prefigura magistral imaginea raiului: „Mergi tu, luntrea vieţii mele, pe-a visării lucii valuri / Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri, / Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos / Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină, / Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină, / Unde-i moartea cu –aripi negre şi cu chipul ei frumos” – poezia „Memento mori”; „De dau într-o parte mreaja cu perdea trandafirie / După ea ascunde-apusul, văd o luncă argintie, / Şi-n câmpii albastre îmblă generaţiile de sfinţi; / Unii – (i) vezi cu fruntea creaţă de adâncu-nţelepciunii, / Alţii –  (n) seninul credinţei şi cu mirul rugăciunii, / Îngerii prin rai îi poartă c-ochii mari, adânci, cuminţi / Iar în mijlocul câmpiei se ridică aurit de soare, / Un deal verde şi în frunte-i se usuc-o cruce mare, / Aurită de lumina sfânt-a soarelui ceresc” (Mss.2291, în „Manuscriptum” (74), an XX (1989), nr.1, pg.10-13)…     

                                                                                                            (Va urma)

                                                                                                   Prof.  Costel NEACŞU  

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*