Cultura

EMINESCU, TE IUBIM! (III)

            A început  “demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea […]

           

A început  “demitizarea” prin mistificare! De ce este Eminescu, pentru cei care vor pângărirea României prin păgânizare, „inamicul public numărul 1”?

EMINESCU, TE IUBIM! 

                                       

 

                                                      „Xenofobul”

 

Înţelegând foarte bine că nu au de-a face cu un simplu talent ieşit din comun, Eminescu, ci cu un om special care întruchipează spiritul integral al României şi, în general, pe al oricărui om cu principii de viaţă bine definite, liderii mondializării s-au gândit să condamne ca indezirabile toate formele de gândire care contravin imoralităţii proiectelor lor de instaurare a unei societăţi planetare, inventând nişte etichete denigratoare şi intrând în contradicţie flagrantă cu dreptul la exprimare liberă („rasismul”, „antisemitismul”, „extremismul”, „xenofobia” etc), astfel încât purtătorii acestora să fie discreditaţi şi eliminaţi, precum se încearcă astăzi şi cu Eminescu. Fără a se mai ţine cont – cu dispreţul aferent – de confuzia lingvistică pe care o fac în numele urii de rasă, ei  asociază în mod eronat atacul la persoană cu atacul la faptele imorale ale unora din rasa respectivă… De altfel, nici Biserica, în misionarismul ei, atunci când îşi propune să osândească păcatele pe faţă, nu atacă (condamnă) persoana ca atare, ci fapta aceleia, lucru pe care l-a făcut şi Eminescu… Acesta este „motivul” pentru care şi este catalogat ca „xenofob”, de mediile antihristice mondialiste, pentru care „virtutea-i o nerozie”, de sorginte „extremistă”, deşi acuzaţia aceasta „rasistă” este propagată pe nedrept…

Acuza este injustă deoarece Eminescu nu a dispreţuit pe cineva doar pentru simplul fapt că ar aparţine unei anumite rase, cum şi-ar dori unii să ne determine să credem, ci pentru că acel cineva este vinovat de ceva: Eminescu a iubit România, dar a deplâns decăderea fizică şi sufletească a locuitorilor ţării: a iubit poporul român, dar s-a disociat de mişeii fii ai ţării aflaţi la conducere (nişte oameni răi pe care i-a acuzat că au dat pământul pe mâna străinilor, fiind lipsiţi de pietate faţă de strămoşi, în ciuda „educaţiei” lor în cafenelele Parisului şi a venirii în ţară ca să ne strice rânduielile – Mss. Acad. Rom., 2258); a elogiat „Grecia măreaţă” (poezia „Memento mori”), cu al său scriitor „legendar” Homer, dar s-a disociat categoric de grecii vicioşi (înşelători, făţarnici şi linguşitori); a admirat „epoca de aur” a evreilor (cu Moise, David, Solomon) adică neamul din care au venit în lume Domnul nostru Iisus Hristos şi Maica Domnului, dar a repudiat trădarea Dalilei, rătăcirea şi jafurile evreimii… De asemenea, românismul său nu l-a împiedicat pe Eminescu să dea cinstire civilizaţiilor altor rase, cântând în versuri sacralitatea Egiptului (poezia „Egipetul”) şi pe „împărăteasa lumii”, Roma, cu al ei viteaz împărat Traian şi cu poeţii latini (Horaţiu) prin care îi tresaltă inima („Când îi cugeţi, cugetarea sufletu-ţi divinizează” – poezia „Memento Mori”)… Şi atunci, stimaţi cititori, unde este „xenofobia” lui Eminescu? Nu cumva s-o găsi oare în „păcatul” lui Eminescu de a fi protestat că ungurii ne-au furat Transilvania, evreii ne-au cotropit ţara cu forţa lor de speculanţi, ruşii ne-au batjocorit şi anexat Basarabia, austriecii ne-au dus Bucovina în robie, grecii şi bulgarii ne-au infiltrat statul, iar toate acestea au fost posibile sub privirea îngăduitoare a regelui german de la conducerea României, supranumit sugestiv Carol Îngăduitorul? Nu cumva la Eminescu avem de-a face cu o mânie sfântă (psalmul „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi”) prin care a lovit neîndurător cu biciul cuvântului pentru că îşi vedea neamul românesc ameninţat, istovit, sărăcit, demoralizat de către neagra străinătate („Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara, cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru” – „Timpul”, V, 1880), pe care o percepea ca pe un virus furişat în organismul viu al naţiunii („Timpul”, VII, 1882) în faţa căruia cântecele noastre pier, păsările pleacă, izvoarele seacă? Ce ar fi trebuit să facă marele poet, cu „umbra” acestui spin devastator al străinătăţii la uşă („Timpul”, VI, 1881)? Să tacă? Nu, desigur… El prin care ţara întreagă se plângea codrului, singurului care mai avea „inimă de frate” şi îi putea înţelege durerile (poezia „Codrule, Măria ta”).

Şi încă ceva! Ar fi greşit să „vedem” în „lacrima” liricii eminesciene doar ofranda suferinţei lui faţă de primejdia dăinuirii existenţei neamului românesc şi a României, exprimată cu atâta elocvenţă în poezia de mai jos, ci este vorba de mărturisirea de credinţă pe care o manifesta deschis pentru apărarea Răsăritului ortodox în faţa ofensivei Apusului catolic şi neoprotestant: fiind neîncrezător în preluarea de către România a formelor de viaţă apusene, Eminescu a avertizat că ţinta Occidentului era aceea de a cuceri economic întregul Răsărit, să îl aducă în dependenţă (robie) de capitalul străin şi astfel să îi anuleze istoria şi religia (în ziarul „Curierul de Iaşi”, din 29 oct. 1876, Eminescu scria că „viaţa răsăritului (ortodox – n.a.) e condusă de ideal istoric şi religios demne de atenţie”). Din aceste considerente, care fac din Eminescu modelul prin care devenim părtaşi celei mai înalte teologii existente într-o operă literară, s-a născut patriotica poezie „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a /Că nu mai poate străbate / De-atâta singurătate; // Din Hotin şi pân’ la Mare / Vin muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Calea noastră ne-o aţin; / Şi Muscalii şi Calmucii / Şi nici Nistrul nu-i îneacă / Săracă ţară, săracă! // Din Boian la Cornu Luncii / Jidoveşte ‘nvaţă pruncii / Şi sub mână de jidan / Sunt românii lui Ştefan. // Vai de biet român săracu / Că-ndărăt tot dă ca racul / Fără tihnă-i masa lui / Şi-i străin în ţara lui. // Din Braşov pân’ la Abrud // Vai ce văd şi ce aud / Stăpânind ungurul crud. / Iar din Olt până la Criş / Nu mai este luminiş / De greul suspinelor / De umbra străinilor, / De nu mai ştii ce te-ai face / Sărace, român, sărace! // De la Turnu-n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi / Şi s-aşează pe la noi; / Şi cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier / Zboară paserile toate / De neagra singurătate / Numai umbra spinului / La uşa creştinului / Codrul geme şi se pleacă / Şi isvoarele îi seacă / Săraca, ţară, săracă! // Cine ne-a adus jidanii / Nu mai vază zi cu anii / Şi să-i scoată ochii corbii / Să rămâie-n drum ca orbii. // Cine ne-a adus pe greci / N-ar mai putrezi în veci / Cine ne-a adus Muscalii / Prăpădi-l-ar focul jalei. // Să-l arză, să-l dogorească / Neamul să i-l prăpădească, / Iar cine mi-a fost mişel / Seca-i-ar inima-n el, / Cum duşmanii mi te seacă / Săracă, ţară, săracă! // Ştefane, Măria Ta; / Lasă Putna, nu mai sta, / Lasă Arhimandritului / Toată grija schitului / Iară grija gropilor / Dă-o-n seama popilor / La metanii să tot bată, / Ziua toată, noaptea toată, / Să se-ndure Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău… // Tu te-nalţă din mormânt // Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând. / Adunându-ţi flamurile / Să se mire neamurile; / De-i suna din corn o dată/ Ai s-aduni Moldova toată / De-i suna de două ori / Vin şi codrii-n ajutor; / De-i suna a treia oară / Toţi duşmanii or să piară / Daţi în seama ciorilor / Ş-a spânzurătorilor. // Ştefane, Măria Ta, / Lasă Putna, nu mai sta / Că te-aşteaptă litvele / Să le zboare tigvele / Să le spui motivele / Pe câţi pari, pe câţi fuştei / Căpăţâni de grecotei. // Grecoteii şi străinii / Mânca-le-ar inima câinii / Mânca-le-ar ţara pustia / Şi neamul nemernicia / Cum te pradă, cum te seacă / Săracă, ţară, săracă!”…

Varianta aceasta a „Doinei”, foarte puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea „Mihai Eminescu – poezii tipărite în timpul vieţii”, volumul 3, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944. Vă daţi seama, stimaţi cititori, ce fel de forţe sunt în joc şi cât preţ se pune pe libertatea de exprimare dacă, de peste 100 de ani, poezia „Doina” pribegeşte în ţara ei, rătăcind prin sertare închise cu mare grijă de o cenzură prin care este ucis a doua oară Eminescu? Pe de altă parte, nu am auzit niciodată de un actor care să recite acest poem la Radio şi Televiziune! Nici de literaţi care să o comenteze public! Şi întreb: de ce? Căci nimeni din literatura română n-a sesizat, mai corect, care sunt cauzele lacrimilor de sudoare ale românilor jefuiţi prin alogeni şi interpuşi!

 

                                                   „Antisemitul”

 

Stigmatizantul antisemitism, atribuit şi lui Eminescu, este un „fenomen” care nu se poate înţelege în afara luării în calcul a pretenţiei sioniştilor statului Israel de a monopoliza exclusivist „dreptul” de a se considera din neamul semiţilor (denumirea provine de la numele lui Sem, al treilea fiu al lui Noe), de a se justifica în faţa lumii prin a fi aleşii lui Dumnezeu (pretenţie care a încetat când, la Judecata lui Hristos, au strigat „Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri”), că de fapt ei ar fi şi acum stăpâni peste toate popoarele pământului (în învăţătura lor talmudică, conform textului Sanhedrin 88c şi 104c, se menţionează: „Mesia – pentru ei va fi antihristul, căci pe adevăratul Mesia, Hristos, iudeii nu L-au primit – n.a. – le va da evreilor stăpânirea lumii şi lor li se vor supune toate celelalte popoare… peste tot pe unde se aşează, evreii trebuie să devină stăpâni, iar de nu vor fi stăpâni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun”), ceea ce îi determină pe adepţii rasişti ai iudaismului tradiţional să trateze cu discriminare pe restul popoarelor globului pământesc, acuzându-i de antisemitism pe toţi acei oameni care le deconspiră planul de dominaţie mondială şi etichetându-i ca fiind „împotriva a tot ceea ce este semit”! Situaţia este cu atât mai absurdă cu cât, ca o dovadă că antisemitismul este în fond o aberaţie lingvistică, sfidătoare raţional, cu cât în principiu întreaga lume poate fi considerată ca antisemită dacă ne gândim că şi statul Israel, nu doar oponenţii lui, îi urăşte pe arabii de neam semitic! Ca să nu mai vorbesc că pot fi considerate ca antisemite şi persoanele biblice care au condamnat în numele Domnului rătăcirea evreilor de la credinţă, or evreii creştini! Oricum ar fi, ideea este însă că orice om din lume, ne-evreu, care se împotriveşte într-un fel sau altul sfidărilor şi abuzurilor sioniştilor evrei, riscă să i se atribuie „etichete” precum: antisemit, naţionalist, extremist, şovinist, fundamentalist, revizionist, terorist, fascist, nazist (deşi ele sunt mai degrabă apanajul adepţilor teoriei rasei „superioare”, fiind însă interzise raselor „inferioare”)! Şi atunci, stimaţi cititori, unde mai este libertatea de gândire şi de exprimare trâmbiţată de convenţiile internaţionale? Nicăieri! Nici măcar faptul că ne manifestăm „libertatea” de a fi creştini nu ne este o calitate „scuzabilă”, dimpotrivă (iată ce scria, în revista „Lumea”, Anul XVIII, nr.2 (227), 2012, apreciatul editorialist Răzvan Codrescu: „Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferite mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora, de ce oare trebuie să devin automat fascist, fundamentalist sau antisemit? Eu n-o fac decât în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin – aceste calităţi sunt pentru ei un handicap”)…

Aşadar: de ce este considerat antisemit Eminescu? Este „antisemit” pentru că, în scrierile lui, prin care a apărat dârz poporul român de primejdia faptelor reprobabile săvârşite de o parte însemnată a comunităţii evreieşti, ne-a dezvăluit necazurile care ne-au parazitat fiinţa naţională: s-au îmbogăţit pe seama românilor prin manevre nelegiuite; nu doreau să muncească (erau consumatori, nu producători); s-au infiltrat la conducerea statului şi a economiei, ca să ne paralizeze lupta de emancipare naţională; s-au aliat în politica externă cu cei care ne atacau (ziarul italian „Fanfulla”, din 20 oct. 1887, scria că, în timp ce noi luptam pentru obţinerea independenţei, eram atacaţi pe la spate de lumea civilizată pentru chestiunea israelită); au făcut zarvă internaţională că erau „oprimaţi” în România; au legat soarta ţării noastre de îndeplinirea cererilor lor (aceste drepturi nu şi le-au cerut de la ţara noastră, unde veniseră, sărăciţi din Galiţia, ci au vrut să ni le smulgă cu ajutorul străinilor) etc. Toate abuzurile acestea, antiromâneşti, l-au determinat pe Eminescu să scrie, în ziarul „Timpul” din 1881: „Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească sau să nici nu merită să fie”!

Cu toate că pe aceeaşi lungime de undă se aflau şi B.P.Haşdeu, care afirmase în „Studii asupra iudaismului” că evreii sunt vrăjmaşi contra tuturor popoarelor, iar Alecsandri spunea că sunt „o chestie de viaţă sau de moarte” (în Scrisoarea din Mirceşti, 16 dec.1878), Eminescu le-a luat totuşi apărarea evreilor, cerând populaţiei româneşti să nu recurgă la molestări sau maltratări („Curierul de Iaşi”, 29 sept. 1876)… Însă pentru îndrăzneala lui de le sta în cale ca un „ghimpe”, Eminescu a fost şi este socotit „cap de listă” în tragi-comedia numită „antisemitismul românesc”…

 

                                             „Somnul lin” al morţii

 

„Arzând în trăirea clipelor, spre a lui nemurire, Eminescu a ajuns să „înveţe” şi cum să treacă prin ultima sa clipă, moartea, anume „punctul de cotitură” care leagă, aşa cum a şi năzuit, cu statornicie în credinţă, lumea de aici cu cea de dincolo („Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – poezia „Odă”). În „singurătatea” lui părintească, înconjurat însă de îngerii despre care ne-a amintit atât de des, el teoretizase în propria creaţie şi acest „ultim obstacol” în „Trecerea” pe care a prevăzut-o şi pentru care s-a pregătit a-i trece „pragul”. Şi-a aşteptat venirea morţii, cu al ei geniu („geniul morţii – poezia „Scrisoarea I”), ca pe o izbăvire a unui „suflet chinuit”, în sfânta oră („De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oră” – poezia „În vremi de mult trecute”) ce i s-a hărăzit de Sus. Îşi imaginase până şi „splendida ironie” a privirilor reci din convoiul înmormântării: „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… / Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă” (poezia „Scrisoarea I”).

„Moartea” lui Eminescu, mă refer la cea spirituală, mai exact la asasinarea lui civilă, a avut loc însă în nefastul context internaţional al anului 1883, când liderii politici ai României s-au aliat cu puterile străine care ne-au răpit Transilvania, împotriva cărora Eminescu militase în scris cu atâta patos! Din cauza operei „indezirabilului” Eminescu, scriitorul care îi criticase pe evrei în pretenţia lor de a fi cetăţeni români fără să iubească România, s-a ajuns la o conspiraţie pe faţă şi pe ascuns contra sa: „Niciodată pericolul unei dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât tocmai astăzi (…) Domnia fanarioţilor a fost o epocă de aur în comparaţie cu domnia de tină a evreilor şi să nu uite nimeni că evreii fiind clasă de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind exclusiv în favorul acestei clase, ei vor deveni aici stăpâni privilegiaţi şi românul slugă la jidan. România nu e datoare nimic evreilor, decât o bună recoltă de cânepă şi cu câţiva ţăruşi ciopliţi anume pentru membrii pământeni ai Alianţei izraelite. Iar Europa… a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre (…) Sau e organul guvernului atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi pe teritoriul României devine sacrosanct (…) Evreii sunt un pericol imediat (…) Noi nu suntem – izraeliţii o ştiu bine – inamicii cauzei izraelite, dar amici încât să renegăm sângele nostru şi să periclităm interesele poporului, care de sute de ani a apărat şi ţinut aceste ţări, aşa amici nu suntem (…) Ne e silă de chestiunea izraelită (…) A solicita (însă) intervenirea diplomatică sau armată a străinilor contra ţării în care trăieşti este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei ţări. Alianţa izraelită solicită pe toate căile această intervenire. Mii de evrei din ţară fac parte din alianţă. Deci mii de evrei din ţară sunt trădători (ziarul „Timpul”).

Ca urmare, Austro-Ungaria (care îi proteja pe evreii din România), a creat o stare de tensiune faţă de ţara noastră, până într-acolo încât timp de 48 de ore a rupt legătura diplomatică cu România, fiind ameninţată cu războiul printr-o telegramă trimisă regelui Carol I de către cancelarul Otto von Bismarck! Limbajul lui Eminescu, din ziarul „Timpul” le-a atras atenţia rapid ambasadorilor străini, în special „coaliţiei” austro-ungaro-evreiască: „Prin ce muncă şi sacrificii şi-au câştigat (evreii – n.a.) dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? (…) Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile afară, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! (…) Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până şi ungurii – care numai în gropi nu dau de cuminţi – îşi închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei şi ceangăi, pentru că ştiu că evreul s-ar asocia cu orişicine împotriva poporului român”…  Supărarea „aliaţilor” era determinată atât de conţinutul unei Note trimise în 1882 de ambasadorul austro-ungar la Bucureşti, von Mayr, în atenţia ministrului imperial Kalnoky, în care se propunea dizolvarea Societăţii patriotice „Carpaţii” pentru motivul că mentorul ei, Eminescu, se făcea responsabil pentru orientarea opiniei publice în direcţia formării Daciei Mari, cât şi de faptul că acest Eminescu susţinea în ziarul „Timpul” o campanie de presă contra influenţei nefaste a evreilor, a cărei dominaţie asupra României o vedea mai dezastruoasă decât pe cea a fanarioţilor! În atare situaţie, ca să fie pe placul străinilor, autorităţile politice de la Bucureşti şi „prietenii” s-au desolidarizat de Eminescu, până acolo încât şi-au cerut scuze Vienei deoarece la dezvelirea statuii domnitorului Ştefan cel Mare de la Iaşi s-a „permis” citirea poeziei eminesciene „Doina, punându-se totodată la cale un scenariu în urma căruia s-a lansat teza nebuniei lui Eminescu şi internarea lui forţată la Ospiciul de alienaţi mintal!

„Diagnosticul nebuniei” i-a fost atribuit de soţia scriitorului Ioan Slavici, gazda unde locuia Eminescu, în urma unei altercaţii verbale între cei doi (apropo: se poate certa un om sănătos cu unul nebun?)! După acest incident, Eminescu s-a îndreptat apoi furios la Cafeneaua literară Capşa, de unde avea să i se tragă „regizarea” diversiunii cu teza nebuniei, sub considerentul că ar fi scos un pistol cu care ar fi ameninţat-o verbal pe soţia patronului, ca în cele din urmă să meargă cu ziaristul Grigore Ventura la palatul Regal cu intenţia „atentării” la viaţa regelui Carol I!

„Făcătura cu pistolul” a „prins” însă repede la oficialităţile interesate să îi confecţioneze lui Eminescu o imagine de „pericolul public nr.1”, cu toate că nu aveau să depună mărturie în acest sens nici soţia patronului de la Capşa, nici ziaristul Ventura, nici Poliţia în procesul-verbal întocmit, nici presa vremii (abia în 1911 ziarul evreiesc „Adevărul” a lansat public „versiunea pistolului” şi implicit a „nebuniei”), motiv pentru care s-a dispus „de sus” imobilizarea „recalcitrantului” poet Eminescu!

Astfel, după ce a fost arestat de Poliţie într-o încăpere aparţinând Băilor Mitraşevski, pentru Eminescu a început calvarul pătimirii sale  pentru toate suferinţele îndurate de neamul românesc: a fost internat la Ospiciul dr. Şuţu, deşi era sănătos (despre cum era tratat Eminescu la Şuţu, fiica lui Titu Maiorescu scria: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: caută miezul zilei la ora 14.00”); la Sanatoriul din Viena a fost externat de medici cu menţiunea că locul lui nu este printre bolnavii psihici; la Ospiciul Mănăstirii Neamţ a fost stropit cu apă rece şi bătut cu funia udă de către gardieni… Întreaga lui pătimire, pentru demnitatea neamului românesc, a „plăti-o” aşa cum scria de altfel în poeziile lui, în deplină singurătate, fără ca cineva din presă să îi accepte dorinţa să dezmintă neoficial şi infamantul diagnostic de nebun (în 1887 îi scria lui Ghe. Panu cerându-i o mică dezminţire în ziarul lui: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav… şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog spune tuturor că se află într-o gravă eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare nu am absolut nimic”). Până şi „diagnosticul” oficial pe care medicii i l-au prescris lui Eminescu lasă de dorit: dr. Iszak de la Iaşi l-a considerat sifilitic şi l-a „tratat” în mod neindicat cu … 4-7 gr de mercur (autopsia realizată de dr. Tomescu evidenţiază concluzia că Eminescu nu a fost sifilitic, dar nu stipulează nici tratamentul cu mercur la care a fost supus)!

„Sfârşitul” lui Eminescu s-a produs, cu largul concurs al „puterilor” aflate în spatele puterii de la Bucureşti, la 15 iunie 1889, când – la Ospiciul dr. Şuţu – avea să fie ucis „oficial” de piatra aruncată de unul dintre pacienţi, cu menţiunea foarte importantămoartea sa, a avut loc în contextul în care înainte cu un an reuşise să mai publice un ultim articol împotriva Guvernului, iar în anul decesului său fusese arestat de Poliţie din ordinul ministrului de interne Th. Rosetti! În asemenea condiţii dramatice ne-a părăsit marele scriitor Eminescu, geniul tutelar al naţiei române, asasinat moral şi fizic prin defăimare, apostrofare, calomniere, traumatizare, maltratare, interzicere, lovire… Ar mai fi de adăugat apoi şi scenariul incitării la mila publică, prin care ziarele evreieşti „Adevărul” şi „Dimineaţa” s-au străduit un secol să ne-o inoculeze faţă de „bietul nebun” Eminescu, dar este falsă atribuirea acestui invectiv: Eminescu nu a fost un nebun, ci un geniu cu al cărui eroism literar România are de ce să fie mândră…

Trupul răposatului Eminescu a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria Sf. Martiri Brâncoveni. Marele poet a avut parte de o slujbă de înmormântare ortodoxă. Din cortegiu au făcut parte mulţi studenţi, gazetari, prieteni. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu pe o ploaie măruntă, într-o groapă săpată între un tei şi un brad. Iată ce scria ziarul „Constituţionalul” din 20 iunie 1889: „Catafalcul este de o simplitate remarcabilă. O singură lumânare de ceară luminează acest catafalc, împodobit de coroane, flori şi ramuri de tei (…) La 6 ore seara, cortegiul porneşte în ordinea următoare: Trei jandarmi călări. Un preot singur într-o trăsură. Corul. Carul funebru tras de doi cai, simplu şi îmbrăcat în negru…” Şi-a dorit o înmormântare modestă, aşa cum i se cuvine unui creştin conştient că se mută dintr-o lume cu doruri mici – şi deseori meschine – într-una cu doruri mari, „plâns” doar de natura care nu l-a dezamăgit niciodată: „Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi… / Iar dacă împreună va fi ca să murim… / Mormântul să mi-l sape la margine de râu, / Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu; / De-a pururea aproape vei fi de sânul meu… / Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”…

Iar somnul, despre care ne-a vorbit Hristos (a Cărui Înviere a fost mărturisită contemporanilor de către Eminescu, ştiind că este temelia învierii noastre din morminte, când Domnul nostru va reveni „să judece viii şi morţii”), nu este altceva decât o dulce aşteptare a unei Împărăţii care nu va avea sfârşit… Cu acest nimb al nemuririi pe fruntea-i obosită, purtând în inimă măreţia durerilor neamului românesc, Eminescu ne-a părăsit puţin printr-o simplitate exprimată metaforic în poezia „Mai am un singur dor” : „Mai am un singur dor / În liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării; // Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin. // Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat, / Ci-mi împletiţi un pat / Din tinere ramuri. // Şi nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creştet. / Doar toamna glas să dea / Frunzişului veşted. // … Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte. // Luceferi ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar. // … Ci eu voi pământ / În singurătate-mi.”

 

                                     Cine sunt, de fapt, alienaţii mintal ?

 

Scriam anterior că, pentru mutanţii genetici din ziua de astăzi, în „superioritatea” lor dispreţuitoare, a critica fapta este totuna cu a lovi persoana! Ceea ce este, evident, eminamente eronat pentru o gândire umană câtuşi de puţin sănătoasă! În mintea lor sucită, însă, culmea sfidării raţiunii au atins-o atunci când, în încercarea de a se impune cu forţa în faţa mentalităţilor diferite ale unor persoane sau naţiuni, recurg la atacuri mârşave, ca în cazul persoanei lui Eminescu şi, prin extensie, al poporului român! Invocând presupusa „nebunie” a lui Eminescu, scopul lor este de a-l discredita şi desfiinţa faptele publicistice, adică opera. De ce? Pentru a ne face să nu îi acordăm prea mare importanţă, eventual de s-ar putea chiar să ne disociem de gândirea sa „bolnavă”, fiindu-ne milă pentru un biet alienat mintal (nebun) internat la Ospiciu! Ce ar rezulta de aici, stimaţi cititori ? Nu cumva că opera lui Eminescu este un „mit” care nu valorează nici cât o ceapă degerată ? Nu cumva ar mai trebui, în această „logică” a defăimării unor oameni de prestigiu artistic, să nu mai ascultăm compoziţiile celebre ale unor Schumann (1810-1856) şi Donizetti (1797-1848), amândoi internaţi la Ospiciu ? Nu cumva s-ar cuveni ca accesele de nebunie, ale unor „vizaţi”, să ne determine să nu mai vrem să cunoaştem scrierile următorilor: Newton (1642-1727), Gogol (1809-1852), Auguste Comte (1797-1857), Nietzsche (1844-1900) ? Nu cumva ne-ar fi mai „benefic” să aruncăm la lada cu gunoi capodoperele şi operele altor personalităţi ale culturii universale, bântuite şi ele de complexe maladive din cele mai trăznite (Rousseau (1712-1778) număra becurile de gaz de pe stradă, numărul caselor şi numărul trăsurilor; Diderot (1713-1784) închiria trăsuri, dar le uita în diverse locuri şi apoi când erau găsite trebuia să plătească pentru ele zile întregi închirierea lor: Schopenhauer (1788-1860) şi-a lăsat prin Testament întreaga avere soldaţilor şi câinelui favorit; Mozart (1756-1791) se credea obligat să-şi compună propriul requiem de înmormântare, pentru că „îl forţa” mereu o fantomă; Maupassant (1850-1893) susţinea că îl vedea pe „dublul” său aşezat în fotoliul lui; Nerval (1808-1855) pretindea că vede un bazin cu peşti roşii, scoţându-şi capetele din apă pentru a-l convinge să meargă cu ei la fund, unde îi aştepta regina din Saba; Baudelaire (1821-1867) avea plăcere în mirosurile de putrefacţie; Musset (1810-1857) spunea că notele muzicale şi vocile sunt colorate; Rimbaud (1854-1891) susţinea că la auzul unor litere vedea culori; Beethoven (1770-1827) se spăla numai cu apă rece ca gheaţa) ? În cazul lor, pentru toate aceste ciudăţenii psiho-comportamentale, nu s-a gândit nimeni să le blameze persoana şi opera

În privinţa lui Eminescu, nu avem de-a face nici cu excentricităţi ale naturii firii umane, nici cu vreo diagnosticare medicală care să certifice nebunia! La Eminescu este vorba doar de suferinţa neobişnuită a unui mare suflet de român şi de creştin, pe veci îndrăgostit de ţara lui, a cărui furie sfântă faţă de mulţimea de antiromâni a fost apreciată în mod distorsionat de nişte oameni mai bolnavi decât bolnavii… Căci bolnavii de rând ştiu că sunt bolnavi şi se lasă trataţi, dar bolnavii de antiromânism nu ştiu că de fapt sunt bolnavi şi au pretenţia că îi diagnostichează ei pe alţii…

 

                                     Despre Viaţa de dincolo

 

Îndrăznind să spere la frumuseţile care ne aşteaptă în lumea cerească, după o viaţă de privaţiuni pe care a răbdat-o pe pământ până la sfârşit, Eminescu ne-a deschis cea mai sugestivă fereastră lirică spre orizontul fascinant şi inimaginabil al vieţii veşnice. Astfel, în cuvinte de ne-exprimat, dacă harul lui Dumnezeu nu şi-ar fi făcut resimţită prezenţa, în înalta teologie a liricii eminesciene se disting cu o impresionantă claritate liniile directoare trasate omenirii de forţa implacabilă a Divinităţii. În consecinţă, Eminescu înţelegea prin poezia „Luceafărul” taina conform căreia moartea presupunea de fapt o nouă naştere a noastră („Căci toţi se nasc spre a muri şi mor a se naşte”, motiv pentru care şi consideră că noi, cei care nu ne îndoim că suntem rânduiţi naşterii celei cereşti, ne-am însuşit de pe pământ sensul vieţii veşnice şi de aceea nici nu vom mai cunoaşte moartea („Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte”)… Necunoscând aşadar moartea, „după” clipa despărţirii dureroase a sufletului de trup, vom „păşi” toţi cei care vom accepta această taină revelată de Dumnezeu într-o lume de fapt şi mai reală („Când omu-i risipituri, un lut fără suflare, / Sufletul în afară rămâne (…) e suflet fără corp, / Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare, / Aievea-i pentru dânsul (…) dânsul e-n toate ce-a gândit” – poezia „În vremi de mult trecute”), în care vom trăi în continuare („Vom merge în lumea unde trăieşte mai departe” – poezia „Ta twam asi”)…

Înţelegerea perspectivei că prin moarte vom fi ridicaţi la nori este percepută de poet ca fiind un vis fericit („Chiar moartea … / În visuri fericite m-ar duce către nori” – poezia „Din străinătate”, („Când vom ajunge pe steaua senină, / Pe care în ceriuri numesc-o a mea / De visuri, de umbre, de cântece plină / Curând vom intra în câmpia ei lină / Şi-n urmă-ţi pământul rămâne” – poezia „În vremi de mult trecute”)… „Cântul” acesta cosmic, care îi aşteaptă pe cei care şi-au legat „visele” de scrierea numelor lor într-o „stea” proprie, ni-l relevă cu măiestrie corurile cele sfinte din cer („În coruri sfinte, prin stele-amoroase” – poezia „Ta twam asi”, acolo unde o parte din Îngerii lui Dumnezeu ne aşteaptă în dulci cântări şi împletiri de cununi („Te-ai dus, te-ai dus din lume, o ! geniu nalt şi mare, / Coló unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor / Ce-ntoarnă tainic, dulce a sferelor cântare / Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare, / Cununi de dalbe flori!” – poezia „ La mormântul lui Aron Pumnul”), iar alţi îngeri depun la Tronul lui Dumnezeirii blândele şi profundele rugăciuni ale lumii („Şi răsfiraţi în spaţiu, îngerii duceau în poale / A lumilor adânce şi blânde rugăciuni / Şi întinzând în vânturi aripile regale / L-a lumii trepte – albastră le duc şi le depun” – poezia „În vremi de mult trecute”).

Însăşi adâncimea şi blândeţea versurilor de mai sus, conştientizate din generaţie în generaţie, tocmai pentru a se face mai bine înţeleasă menirea noastră la cele ce sunt mai presus de lume, îi vor fi socotite de Dumnezeu ca o învăţătură ce ne-a fost dată, printre rugăciunile pe care Eminescu le-a înălţat la Domnul, pentru mântuirea întregului neam românesc…

 

                                      Pentru onor la Eminescu !

 

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorilor de absolut! Căci pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei române pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”. (academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

 

Deşi s-au scurs de la moartea lui Eminescu 125 de ani, iar acum ne aflăm într-o deplină „liberalizare” a informaţiilor, elita intelectualilor României nu cunoaşte suficient de bine nici personalitatea de mare anvergură a poetului nostru naţional, nici simbolismul adânc al operei sale. Explicaţiile acestui „fenomen” neplăcut constau atât în obstrucţionarea permanentă la care a fost şi este supus Eminescu, din partea unor inşi (de aici şi de aiurea) care îl persecută cu înverşunare pentru că le demască planurile perfide şi conspiraţioniste, cât şi în incapacitatea lor mentală de a înţelege puritatea şi profunzimea lirică a celui mai mare acuzator din istoria culturii române! Altfel spus, nu există nici un fel de compatibilitate între concepţiile lui Eminescu şi stratagemele antiromâneşti ale artizanilor noii ordini mondiale, de aceea se şi trece într-un ritm incredibil de alert de la „sărutul” propovăduit de poetul iubirii, creştinul Eminescu, direct la o societate ce se doreşte a fi eminamente sexualizată, unde starea naturală de inocenţă să fie înlocuită cu superficiale euforii stimulate mediatic până la saturaţie, pentru ca astfel românul să nu se mai poată raporta decât la două dimensiuni centrale ale existenţei sale: sexualitatea şi sănătatea (fizică) ! Prin umorul acesta negru, redus la cele mai abjecte forme de manifestare artistică (generând şi degenerând într-o stare colectivă de debilitate mintală), se urmăreşte însă ascunderea pe cât de poate a faptului că în România reală ne confruntăm în acest moment cu o tragedie cu consecinţe mult mai devastatoare pentru trup şi suflet decât se poate bănui!

Acestei Românii „în comă” îi lipseşte un al doilea Eminescu, mai exact un alt exemplu de uriaşă suferinţă prin care să se întrevadă talentul colosal de a se coborî măcar în parte în straturile cele mai profunde ale eului, pentru a ne apăra întreaga naţiune de toţi cei care vor să ne fure ceea ce avem mai de preţ în identitatea sufletelor noastre de români! Neavând însă cine să îl poată imita pe solul nostru drag Eminescu, în a ne deschide mişcările sufletelor şi minţilor cu expresii la fel de clare, falşii intelectuali ai României de astăzi şi-au dat mâna cu conducătorii vremelnici pentru a se delimita în comun de gândirea lui Eminescu, de a-l marginaliza într-o primă fază, şi, apoi, de a-l elimina definitiv sub acuzaţia de persoană periculoasă noilor vremi antihristice. S-a început de fapt acreditarea ideii bolnave şi false cum că Eminescu, adică cel mai mare pedagog din istoria României, nu ar mai corespunde mentalităţii tineretului contemporan! Bineînţeles că, în graba unora de a-l scoate efectiv din manuale şi din circuitul public, argumentul în cauză este unul dezolant de derizoriu, pentru simplul motiv că standardele valorice ale Şcolii româneşti nu pot fi coborâte sau anulate după cheful de studiere al unor odrasle neisprăvite care nu ar mai vrea să înveţe nici o disciplină didactică… Se pare însă că, pentru toţi aceşti semidocţi, nu este nici un fel de problemă ca mediocritatea intelectuală şi nonvaloarea să devină repere generale în Şcoala noastră!

Adevărul este că supleţea de caracter a lui Eminescu, clădită pe mândria lui de a fi român şi creştin, îi deranjează pe toţi aceia care vor să ne interzică dreptul natural de a fi sensibili în sentimentele noastre cele mai curate, vor să le fim supuşi într-o ţară controlată de ei în mod viclean! Lumea lor păcătoasă este una în care, percepând virtutea umană ca pe o nerozie, nu am mai avea voie să ne iubim nici ţara, nici neamul, nici Biserica… Chiar dragostea noastră, în general, le este ceva cu totul străin şi anacronic! Şi atunci, desigur, terfelirea demnităţii publice a „căsătoritului cu România”, marele Eminescu, devine pentru antihriştii actuali o problemă majoră pe agenda „siguranţei naţionale” ! „Problema” lui Eminescu este cu atât mai delicată cu cât ei au totuşi conştiinţa că nu au de-a face cu un simplu om de rând, ci cu însăşi cel mai drag simbol al României, cu cel mai preţios teolog al literaturii române! Ei ştiu asta şi încearcă, din răsputeri, să denigreze complexitatea fabuloasă a lui Eminescu până la acreditarea aberaţiei că nu a avut credinţă în Dumnezeu! Ceea ce este fals! Documentarul de faţă este încă o dovadă de netăgăduit că religia ortodoxă a poporului român s-a reflectat pregnant în sufletul atât de clarvăzător al lui Eminescu, ilustrând magistral faptul că în momentul de îndoială în credinţă poate fi iertat de Dumnezeu tot aşa cum au fost iertaţi alţi predecesori ai căderii pe Cale (Sf. Ap. Pavel, Sf. Ap. Petru, tatăl copilului lunatic din Mc. 9, 24 – „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” etc), iertare divină ce poate să survină şi pentru orice alt fel de păcat pe care l-a săvârşit cu gândul, cu vorba şi cu fapta (cum ar sentimentele sale faţă de o femeie căsătorită), căci doar Domnul nostru Iisus Hristos este fără de păcat… Şi cât de bine ar fi dacă, la Judecata lui Dumnezeu ce va să vină, contestatarii de ieri şi de azi ai lui Eminescu s-ar putea prezenta şi ei măcar cu o fărâmă din marea credinţă în Dumnezeu pe care a mărturisit-o posterităţii inegalabilul nostru Mihai Eminescu…

Erijarea contestatarilor în „judecători” pripiţi în aruncarea pietrei, este „justificată” de tainice ascunzişuri unde se simt ei foarte deranjaţi! Pe homosexuali îi deranjează că Eminescu a invocat necontenit iubirea curată, sfântă, dintre un bărbat şi o femeie… Pe feministe le „doare” că le-a comparat moralmente cu infidela Dalila din textul biblic, dar Eminescu le-a făcut un bine femeilor adevărate când le-a disociat de cele false… Pe sectanţi îi deranjează că Eminescu ne-a vorbit despre viaţa după moarte, cinstind-o totodată pe Maica Domnului nu ca pe o femeie obişnuită, cum zic ei, ci ca pe o Maică Sfântă şi pururea Fecioară… Pe ecumenişti îi enervează că a propagat în scrisul său credinţa adevărată, Ortodoxia, specifică Bisericii strămoşeşti… Pe închipuiţii conducători ai ţării îi mustră cu dojana că au vândut străinilor identitatea neamului românesc… Pe străini îi „afectează” că le-a dejucat jaful prin care au ocupat şi exploatat averea României… Pe evrei îi „irită” că au fost socotiţi nişte rătăciţi religios, a căror periculozitate mondială reiese din manevrele lor din culise… Pe occidentali îi ofuschează atenţionarea lui Eminescu conform căreia Apusul urmărea (ca şi azi) subjugarea economică a Răsăritului european, ceea ce înseamnă distrugerea valorilor istorice şi religioase… Pe mişeii politici româneşti îi „incomodează” acuza de a fi aserviţi străinilor care ne vor de fapt pieirea neamului (Tăriceanu a făcut şedinţă de Guvern comună la Budapesta cu ungurii, iar Ponta la Tel Aviv cu evreii, deci nici nu mai este necesară osteneala străinilor de a veni în România pentru noi „directive”!) … Pe intelectuali noştri îi intrigă acuzaţia de neimplicare demnă în problemele naţionale şi de promovarea mediatică a unor mediocri şi vulgari… Pe tineri îi „ustură” aprecierea cum că sunt needucaţi şi impotenţi din punct de vedere moral… Pe profesori îi incomodează sesizarea stării lor de degradare profesională, până la absurda incapacitate de a şti măcar să scrie corect… Şi, ca un fel de „răsplată” pentru tăria lui de  caracter, în a se opune la toate aceste anomalii, atât de la modă astăzi, Horia Roman Patapievici (directorul Institutului Cultural Român) şi europarlamentarul PDL Cristian Preda (consilierul preşedintelui Băsescu, decorat de acesta cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler) s-au dezonorat public prin cererea lor ca Eminescu să fie scos din circuitul informaţiilor literare şi jurnalistice, ducând mai departe campania începută în anii ’80 de fostul rabin şef evreu Moses Rosen (1948-94)!

Iată pentru ce, stimaţi cititori, duplicitarii României îl ofensează mereu şi mereu pe cel care, toată viaţa sa, a fost şi va rămâne un exemplu de intransigenţă în a delimita binele de rău… Da, Eminescu a trăit în sărăcie, a suferit din dragoste pentru români şi România cât nimeni altcineva, a fost batjocorit, a fost ucis spiritual înainte de moartea biologică, a vrut să fie înmormântat cum nu se poate mai simplu, dar: L-a mărturisit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe Îngeri şi pe Sfinţi, precum un binecuvântat Luceafăr care a strălucit pentru o „clipă” pe cerul suferinţelor noastre naţionale, dorită de el a dăinui veşnic

ATENŢIE, POPOR! Pentru ONOR LA EMINESCU, români, cu inimile noastre Sus, îngenuncheaţi fiind la Crucea Celui Răstignit, să mulţumim Domnului pentru lumina ce a revărsat-o Eminescu în lume şi pentru demnitatea făcută de el neamului nostru românesc…

P.S. Bucuros de faptul că tot mai mulţi români îi scriu versurile pe crucile din cimitire, dar şi trist că o puzderie de impostori urcă pe „umerii” lui Eminescu, în iluzia că şi ei ar fi nişte giganţi, fără a-i promova însă concepţiile, vă prezint versurile primite „în ultima secundă” de la o admiratoare a marelui poet, excelenta elevă sărmăşeană Rafaela Sas, actualmente studentă la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca: „ O stea a poeziei eşti, / Ai fost şi vei rămâne, / Un geniu-al Ţării Româneşti / Recunoscut în lume (…) // N-ai căutat s-ai faimă / La bogăţii nu ai sperat, / Dar la iubire-n taină / Mereu ai cugetat. // Şi ce e pur tu ai iubit / Şi-ai preţuit frumosul / Şi-n suferinţă de-ai trăit / Aflatu-ţi-ai tot rostul. // Tu n-ai plecat, nici n-ai murit, / Aşa cum zice lumea, // Căci al tău glas din poezii / S-aude viu şi-acuma…

 

 

  Prof.  Costel NEACŞU 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*