Istorie

EROII ROMÂNIEI (I)

  Sfinţii Martiri Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi cu sfetnicul Ianache […]

 

Sfinţii Martiri Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi cu sfetnicul Ianache

 

Sfântul Domnitor, originar din Ţara Românească, a fost căsătorit cu Marica – nepoata lui Antonie Vodă (1669-1672). Au avut 11 copii, 4 fii (toţi mucenici) şi 7 fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaranda. Marele nostru Mucenic ştia, încă de dinainte să ajungă în fruntea ţării, că îl vor aştepta încercări din cele mai grele: „Şi astfel cugetând, slujirea mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăstiile şi chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos şi al Dumnezeului nostru, pentru credinţă, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă şi Apostolească Biserică, singura adevărată şi  deopotrivă pentru ţara noastră” (scria, în 1688, într-o scrisoare trimisă ţarilor ruşi Ivan V, Petru I şi ţarinei  Sofia).

Sfântul Domnitor, care a făcut atâta cinste neamului nostru românesc, a fost jertfelnic în apărarea dreptei-credinţe şi a ctitorit multe lăcaşuri sfinte, de cultură şi artă. De aceea, în semn de recunoştinţă, chipurile Mucenicilor sunt zugrăvite la ctitoriile de la Hurezi, Mamu, Sinaia, Mogoşoaia. A fost, de asemenea, un mare apărător al identităţii naţionale a românilor ortodocşi din Transilvania, greu încercaţi de asupririle şi „momelile” calvinilor şi catolicilor. Lor le-a trimis cărţi ortodoxe gratuit, lor le-a ctitorit mănăstirea Sâmbăta de sus (1657-1701), bisericile din Făgăraş (1697-1698) şi Ocna Sibiului (1701). Tot lor le-a luat apărarea, printr-o scrisoare trimisă împăratului austriac Leopold I, când a văzut că misionarii catolici au început să-i atragă cu forţa pe români la „unirea” cu erezia cea apuseană: „pentru ca românii să nu fie siliţi la unire”. Răspunsul, cinic, a fost acela că, aşa cum împăratul nu se amestecă în problemele Valahiei, atunci nici acesta să nu se amestece în problemele religioase ale Imperiului habsburgic. Lăsând însă la o parte intrigile interne şi externe, Sfântul Domnitor a acţionat ca un mare apărător al creştinătăţii, din sud-estul Europei şi Orientul apropiat, prin trimitere de bani, danii şi cărţi bisericeşti. Iar turcilor, ca să menţină pacea, le-a plătit tribut. Însă, fiind vremuri de mare urgie, vitregie şi intrigă, sultanul Înaltei Porţi i-a vestit mazilirea chiar în Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Practic, printr-un plan realmente diabolic, au organizat pedepsirea familiei de Mucenici Brâncoveni între Praznicul Bunei Vestiri şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului. Despre vestea mazilirii, chiar în ziua de Bună Vestire, Sfântul Domnitor a trimis patriarhului Ierusalimului,Hrisant Notara, o scrisoare redactată chiar la 25 martie 1714: „Ieri… viind aici cu firman… a  adus şi mazilia noastră, şi cu poruncă… să ne ducem la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea-plină de jale şi de tulburare: dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute (…) şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi toată viaţa”. Astfel, în Vinerea Patimilor, Sfântul Domnitor şi soţia, copiii şi ginerii, şi-au început drumul Golgotei plecând la Constantinopol. Aici, după ce au fost deposedaţi de toate bunurile, au fost aruncaţi în închisoarea Edicule. Au suferit multe torturi, pentru a mărturisi unde îşi au averile, însă le-au trecut cu credinţă statornică şi răbdare. Apoi, văzând turcii că nu reuşesc să îi înduplece în promisiunile lor deşarte, le-au făgăduit că vor scăpa cu viaţă dacă vor trece la mahomedanism. În zadar. Atunci, chiar în marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, când Sfântul Domnitor împlinea 60 de ani şi era ziua onomastică a soţiei sale, i-au adus în piaţa Iali Kioşc din vecinătatea Saraiului. Şi, în prezenţa sultanului, a demnitarilor europeni şi a unei mari mulţimi de oameni, s-a dat sentinţa decapitării lor. Înainte însă, Sfântul Domnitor – care întrezărea deja cealaltă lume – i-a întărit pe fiii săi în a alege calea suferinţei: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru… Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru voi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici nevoinţe, nici altă orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele”. Primul decapitat a fost Sfetnicul Ianache Văcărescu, după care au urmat, de la cel mai mare la cel mai mic, fiii Sfântului Voievod. Apoi, însuşi Domnitorul Ţării Româneşti:

Sfântul Mucenic Constantin II: A fost al 4-lea copil al familiei şi primul fiu. L-a avut ca dascăl pe Sfântul Ierarh martir Antim ivireanul, fiind ctitor al Schitului de pe lângă Mănăstirea Hurezi. Mucenicul s-a mutat la Domnul pe când avea vârsta de 31 de ani.

Sfântul Mucenic Ştefan: A fost al 5-lea copil al familiei, fiind ctitorul Schitului Mănăstirii Hurezi. Mucenicul şi-a dat sufletul pe când avea vârsta de 29 de ani.

Sfântul Mucenic Radu: A fost al 3-lea fiu şi al 7-lea copil al familiei. A scris lucrări ziditoare de suflet închinate marelui teolog Dositei al Ierusalimului şi Sfântului Nicolae. Mucenicul s-a mutat la Domnul pe când avea vârsta de 24 de ani.

Sfântul Mucenic Matei: După o mică ezitare, a revenit la dorinţa de a rămâne creştin şi mărturisitor al lui Hristos. Şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe când avea vârsta de 12 ani.

Apoi, trupurile celor şase Martiri Români au fost aruncate de turci în Bosfor, iar capetele lor au fost purtate în ţepe pe străzile cetăţii Constantinopolului. Dar Doamna Maria a recuperat trupurile, îngropându-le în insula Halki. Aceasta, îndurând mari suferinţe alături de fetele sale, a fost ţinută forţat timp de doi ani, între 1714-16, în exil în Asia Mică. În cele din urmă, a reuşit să vină în Ţara Românească. Odată ajunsă aici, cu sprijinul patriarhului Hrisant al Ierusalimului, dar şi al domnitorilor Ioan şi Nicolae Mavrocordat, a adus moaştele Sfinţilor Martiri, în 1720, îngropându-le în taină la biserica ”Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti. Nu a fost posibil să fie duse la Mănăstirea Hurezi, unde îi era pregătit mormântul, pentru că Oltenia se afla atunci sub stăpânire austriacă (1718-1739).  Iar în ce priveşte locul înmormântării soţiei Domnitorului, Maria, acesta este necunoscut. Peste 200 de ani, când a fost ziua de pomenire, marele nostru istoric Nicolae Iorga a vorbit la Ateneul Român despre emoţionantul martiraj al Sfinţilor Brâncoveni. Iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, printr-o proclamare solemnă săvârşită, la 16 august 1992, la Mănăstirea Hurezi.

                                                                                                                           Prof. Costel NEACȘU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*