Istorie

EROII ROMÂNIEI (IV)

  Mihai Eminescu Cel mai mare scriitor român, Eminescu, a lovit cu spada cuvântului pe toţi cei care ne-au atacat […]

 

Mihai Eminescu

Cel mai mare scriitor român, Eminescu, a lovit cu spada cuvântului pe toţi cei care ne-au atacat cetatea, limba, neamul şi credinţa (ortodoxă). A cântat în versurile sale simţăminte umane de o delicateţe excepţională, asumându-şi din iubire suferinţele neamului românesc. S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, într-o familie de ţărani evlavioşi. A fost botezat ortodox, în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Botoşani. Şi astăzi se pot vedea la Ipoteşti cristelniţa, precum şi linguriţa din care poetul a primit Sfânta Împărtăşanie. Atât tatăl său, Gheorghe, cât şi mama sa, Raluca, au avut în neamul lor mulţi predecesori cu credinţă, frică şi iubire de Dumnezeu. Aceşti părinţi s-au îngrijit să le transmită şi copiilor lor dragostea pentru cele sfinte. De altfel, tatăl poetului a cumpărat biserica vecină moşiei de la Ipoteşti, aducând în ea un preot pe cheltuiala sa şi înzestrând-o cu odoare, cărţi etc. În biserica aceasta îl ducea mama sa încă de mic pe Eminescu, în duminici şi sărbători. Mai târziu, Mihai mergea şi când nu se oficia Sfânta Liturghie, contemplând icoanele şi cercetând cărţile. În partea de la altar a acestei bisericuţe ortodoxe, vechi, i-au fost înmormântaţi părinţii.

Poetul şi ziaristul Eminescu a dus în inima sa povara unei dureri naţionale care poate fi înţeleasă drept sacrificiu de sine în numele iubirii de oameni. Eminescu s-a rugat şi a scris la multe mănăstiri pe la care a trecut, numindu-le „cereşti casteluri de-a lui Hristos”. Versurile lui Eminescu au fost scrise pe un fond de profundă religiozitate. El şi-a mărturisit credinţa în Sfânta Treime, a elogiat-o liric pe Maica Domnului, a considerat că Biserica Ortodoxă este „Maica neamului românesc”, i-a cinstit pe preoţi, pe creştini, iar în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” ne-a dorit la toţi „viaţă în vecie”… A căutat adevărul şi dreptatea, biciuindu-i pe nelegiuiţii vremii.

Calvarul pătimirii sale, pentru toate suferinţele îndurate de neamul românesc, a început după ce a fost arestat de Poliţie sub motive prefabricate. După care l-au internat, deşi era sănătos, la un Ospiciu în ţară, apoi la Viena, de unde a fost externat de medici cu menţiunea că locul lui nu era printre bolnavii psihici. Revenit în ţară, la Ospiciul din Neamţ, a fost stropit cu apă rece şi bătut cu funia udă de către gardieni. Întreaga lui pătimire, pentru demnitatea neamului românesc, a „plătit-o” în deplină singurătate, fără ca cineva din presă să îi accepte dorinţa să dezmintă infamantul diagnostic de „nebun”.

Sfârşitul” lui Eminescu s-a produs, cu largul concurs al „puterilor” aflate în spatele puterii de la Bucureşti, la 15 iunie 1889, când – la Ospiciul dr. Şuţu – avea să fie ucis „oficial” de piatra aruncată de unul dintre pacienţi, cu menţiunea foarte importantămoartea sa a avut loc în contextul în care înainte cu un an reuşise să mai publice un ultim articol împotriva Guvernului, iar în anul decesului său fusese arestat de Poliţie din ordinul ministrului de interne Th. Rosetti! În asemenea condiţii dramatice ne-a părăsit marele scriitor Eminescu, geniul tutelar al naţiei române, asasinat moral şi fizic prin defăimare, apostrofare, calomniere, traumatizare, maltratare, interzicere, lovire… Ar mai fi de adăugat apoi şi scenariul incitării la mila publică, prin care ziarele evreieşti „Adevărul” şi „Dimineaţa” s-au străduit un secol să ne-o inoculeze faţă de „bietul nebun” Eminescu, dar este falsă atribuirea acestui invectiv: Eminescu nu a fost un nebun, ci un geniu cu al cărui eroism literar România are de ce să fie mândră…

Trupul răposatului Eminescu a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria Sf. Martiri Brâncoveni. Marele poet a avut parte de o slujbă de înmormântare ortodoxă. Din cortegiu au făcut parte mulţi studenţi, gazetari, prieteni. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu pe o ploaie măruntă, într-o groapă săpată între un tei şi un brad. Iată ce scria ziarul „Constituţionalul” din 20 iunie 1889: „Catafalcul este de o simplitate remarcabilă. O singură lumânare de ceară luminează acest catafalc, împodobit de coroane, flori şi ramuri de tei (…) La 6 ore seara, cortegiul porneşte în ordinea următoare: Trei jandarmi călări. Un preot singur într-o trăsură. Corul. Carul funebru tras de doi cai, simplu şi îmbrăcat în negru…” Şi-a dorit o înmormântare modestă, aşa cum i se cuvine unui creştin conştient că se mută dintr-o lume cu doruri mici – şi deseori meschine – într-una cu doruri mari

Prof. Costel NEACȘU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*