Istorie

EROII ROMÂNIEI (VI)

  Vasile Ursu Nicola (zis Horea), Ioan Oargă (zis Cloșca), Marcu Giurgiu (zis Crişan) Datorită dispreţului ereticilor austrieci şi unguri, […]

 

Vasile Ursu Nicola (zis Horea), Ioan Oargă (zis Cloșca), Marcu Giurgiu (zis Crişan)

Datorită dispreţului ereticilor austrieci şi unguri, faţă de demnitatea identităţii românilor ortodocşi din Transilvania, circa 10.000 de iobagi ardeleni s-au ridicat la luptă, susţinuţi de o mulţime de preoţi, ca să se lepede de jugul asupritor al nobilimii maghiare şi să iasă la lumină din întunericul în care aceştia au lăsat de câteva secole poporul român.

Eroul dezrobirii neamului nostru a fost ortodoxul Vasile (zis Horea), care a dispreţuit toate cele lumeşti şi, având mult curaj pentru a înfrunta primejdiile, a pus dalta sa de meşter al lemnului (cu care a construit bisericile ortodoxe din Albac şi Cizer) şi a îmbrăţişat dreapta cauză naţională. Avându-l alături pe un alt ortodox, Ioan Oargă (zis Cloşca), au mers pe jos de trei ori la Viena, chiar dacă un drum dus-întors îl făceau într-o lună, ca să caute dreptatea la împărat. Dar demersul lor a rămas fără rezultat, cum fără de rezolvare au rămas şi doleanţele pe care le-au exprimat, la Sibiu, guvernatorului Transilvaniei (Samuel von Bruckenthal) – un mai mare iubitor de „artă” decât de români. Dealtfel, tocmai acestui guvernator i-a revenit misiunea, încredinţată de Viena, ca să îi potolească armat pe răsculaţii cei „toleraţi”.

„Scânteia” răscoalei avea să izbucnească atunci când, la biserica ortodoxă din Mesteacăn (în Hunedoara), Crişan şi Cloşca au adunat cam 600 de moţi gata să lupte împotriva sistemului de iobăgie impus de „privilegiaţii” maghiari, secui şi saşi: dorind ca izbăvirea neamului să fie pusă sub semnul crucii, Crişan le-a şi arătat ţăranilor o cruce de aur pe care o primise de la Horea… Şi, astfel, flacăra răscoalei a cuprins mai toată Transilvania… Auzind de sfânta mânie a românilor, împăratul i-a încredinţat guvernatorului Transilvaniei misiunea înăbuşirii răsculaţilor prin forţa armelor, ceea ce i-a făcut pe nobilii maghiari să abuzeze grosolan de dreptul pe care îl conferea legea marţială (de aceea, după 5 zile, a şi fost abrogată de împărat). Cum însă dotarea tehnică inegală şi-a spus cuvântul, în bătălia de la Mihăileni, răsculaţii români au fost învinşi, iar liderii lor au luat calea amară a pribegiei. În cele din urmă, frica şi dorinţa unor români de a pune mâna pe recompensa a câteva sute de ducaţi (unii din aceştia fiind şi rude de sânge cu cei căutaţi), promise celor ce-i vor prinde, a contribuit decisiv la capturarea lui Horea, Cloşca (la 27 decembrie 1784) şi Crişan (o lună mai târziu). Primii doi au fost aduşi din Munţii Gilăului în două care trase de două perechi de cai, fiind purtaţi în lanţuri prin satele unde au fost oameni implicaţi în răscoală. Ei au fost închişi mai întâi la Abrud, apoi în cetatea Albei-Iulia. Iar cel de-al treilea, Crişan, a fost prins după ce, rătăcind prin munţi deghizat în cerşetor, doi moţi chiar din satul său, Cărpiniş, l-au trădat în frunte cu „preotul” greco-catolic de acolo (la 30 ianuarie 1785). Şi acesta, tot în lanţuri grele, a fost aruncat în închisoarea de la Alba-Iulia.

Deoarece sentinţa fusese dată mai înainte chiar de împărat, judecata lor avea să fie doar un „spectacol regizat”. Cu o cruzime, este adevărat, înfiorătoare. Astfel, cei trei eroi români au primit cea mai grea sentinţă: condamnare la moarte prin zdrobire cu roata „de jos în sus” (adică de la fluierele picioarelor şi până la piept). Supliciul lui Horea şi Cloşca a avut loc însă fără Crişan, care s-a sinucis prin spânzurare cu nojiţele de la picioare (la 13 februarie), în ziua de 28 februarie 1785. Asupra acestuia din urmă, s-a pronunţat totuşi sentinţa chiar deasupra cadavrului său (la 16 februarie): l-au târât mort la locul de execuţie, i-au tăiat capul, i-au despicat trupul în 4 bucăţi (capul i l-au expus în ţeapă în satul său natal Cărpiniş, ia cele 4 părţi au fost duse, spre a-i înspăimânta pe români, la Abrud, Brad, Bucium şi Mihăileni). Cât priveşte însă pe Horea şi Cloşca, aceştia au fost mai întâi spovediţi şi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos de către preotul Nicolae Raţiu (în vârstă de 34 de ani), acesta scriind şi Testamentul în care Horea i-a cerut să consemneze: „pe oamenii care m-au vândut şi m-au prins îi iert din toată inima”. Despre emoţia sfântă pe care acest preot a avut-o, când a intrat în temniţă să îi anunţe pe Horea şi Cloşca sentinţa ce li s-a dat, ne-a lăsat o mărturie scrisă, elocventă, protopopul A. Nanu, cel care subliniază că Horea i-a spus preotului duhovnic Raţiu: „Sunt gata de jertfa asta, părinte, căci, jertfă mi-a fost toată viaţa … Averea mi-am jertfit-o pe drumurile Vienei pentru drepturile naţiei… Familia mi-am părăsit-o ca să pot sluji mai bine cauzei naţiei… Numele de cinste mi s-a topit şi el înaintea nemeşilor şi de ani de zile trebuie să mă ascund prin codri, ca sălbăticiunile, ca să nu apuc pe mâna lor, petru că nu le răbdam asuprirea şi nedreptăţile… Sănătatea încă nu mi s-a dus pe gârlă după atâta pătimire pentru mântuirea naţiei… Fure-mi acum şi Viaţa… Dar cu asta nu s-or procopsi, că-n locul meu va răsări câte un Horea în fiecare sat.

La martiriul lui Horea şi Cloşca, pe platoul La furci, au participat 2.514 ţărani români aduşi din 419 sate: câte 6 din fiecare sat (trei bătrâni şi trei tineri). Înainte de fi sfâşiaţi cu sălbăticie, sub roata călăului Grancea, preotul Nicolae l-a sărutat pe obraz pe Horea şi i-a spus: „Prin mine te sărută un neam întreg”. Acest vrednic preot i-a pregătit sufleteşte pentru crucea marilor suferinţe martirice, făcându-i pe Horea şi Cloşca să stea cu frunţile senine în faţa groaznicelor chinuri. Astfel că, la ora 9.30, Horea şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car. Preotul i-a însoţit până la locul execuţiei, ţinându-l pe Horea de după cap până când acesta a fost obligat să privească uciderea lui Cloşca. Înainte ca şi lui să i se frângă trupul cu roata, Horea a spus: „Eu mor pentru naţiune (trebuie precizat că frângerea consta în întinderea condamnatului pe un pat, după care era lovit, mai întâi la picioare şi apoi la piept, cu o roată ce avea un fel de cuţit). Când a văzut cruzimea celor 80 de lovituri date lui Horea, preotul a leşinat, iar un funcţionar ungur a protestat că uciderea s-a petrecut prea repede – motiv pentru care cel vinovat a fost arestat. Apoi, trupurile le-au fost tăiate în patru bucăţi, puse în coşuri de nuiele şi purtate pe cai prin satele ce se răsculaseră împotriva nedreptăţii, fiind expuse pe stâlpi şi bătute în cuie. Ca batjocura faţă de sentimentele românilor să fie şi mai mare, s-a interzis sub pedeapsă să se mai rostească numele lui Horea, însă ecoul eroismului acestuia l-a făcut până şi pe renumitul poet Schiller să scrie „Povestea lui Horea”. În ce-i priveşte pe trădătorii români, aceştia au fost „răsplătiţi” printr-un ceremonial în piaţa târgului din Zlatna, chiar de ruda guvernatorului „cărturar” Samuel von Bruckenthal, Mihail.

                                                                                                        Prof. Costel NEACȘU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*