Puncte de vedere

 Faptele lui Augustin Lazăr analizate de Dan Cristian Ionescu, procuror în vechiul regim

                     În apărarea lui Augustin Lazăr! Nu vă grăbiți să trageți […]

 

                   În apărarea lui Augustin Lazăr!

Nu vă grăbiți să trageți concluzii pripite!

Am citit suficiente articole scrise de dl. Marinescu pentru a afla că pe vremea în care Lazăr era un simplu pălmaș era de fapt un nepricopsit, un priceput la nimic, bun doar să aducă în biroul șefului tava cu cafele, după care să îi perieze de pe umăr scamele inexistente. (Laura Codruța Kövesi și Augustin Lazăr, doi procurori incompetenți pe care i-am cunoscut personal (II))

Am auzit numele lui doar cînd a ajuns procuror general. ȘI în timpul  lui, Parchetul General a șchiopătat mai rău decît șchiopătez eu azi (deci, se poate și mai rău). Nu știam dacă asta din cauză că este incompetent sau de rea credință – apoi, m-am lămurit că sigur era și de rea credință. Iar cînd s-a cerut revocarea lui, a început să se apere în felul care îmi aduce aminte fie de mafioții politici de azi cînd ajung să fie anchetați („este o acțiune cu caracter politic!”), fie de supercurvele de la Hollywood care după ce s-au umplut de Oscar-uri tăvălindu-se dintr-un pat într-altul, acum spun că au fost agresate sexual și cer despăgubiri!

Lazăr a fost adus în București la Parchetul General de un foarte bun prieten al meu, Gheorghe Mocuța, unul dintre foarte puținii demnitari (a fost demnitar în trei rînduri) căruia nu am ce să îi reproșez. L-a adus întrucît, după cum mi-a spus anul trecut, îl cunoștea din facultate și știa că este un bun criminalist. Nu îl condamn pe Gigi pentru asta, mi s-a întîmplat și mie după 1990 ca oameni în care aveam totală încredere să se dovedească a fi trădători sau mafioți.

Augustin Lazăr nu avea și nu are de ce să fie în fruntea Parchetului General.

Dar s-a sărit peste cal – „TORȚIONARUL AUGUSTIN LAZĂR”!

La incompetența completă și dovedită și toate celelalte păcate ale lui Lazăr, nu era nevoie de acest scandal care ocupă primele pagini, în mod inutil și forțat – i se dă muniție.

Așa cum bănuiesc, membrii comisiilor de eliberare condiționată primeau dosarul de penitenciar care cuprindea rapoartele întocmite de gardieni, pe care nu aveau cum să le verifice. Nu poți să îl acuzi pe Lazăr că a fost torționar doar pentru faptul că a respins două cereri de eliberare condiționată ale unui deținut politic și mai ales atîta timp cît nu știi ce conțineau rapoartele din dosar.

Asta mi-a adus aminte de un dosar de acum peste 40 de ani.

În 1977, după cutremur, am fost trimis vreo 10 zile la blocurile prăbușite, la morgă, la cimitirul Domnești pentru a asigura luarea măsuril!or de identificare a morților neidentificați. Apoi, cam o lună de zile, am supravegheat depozitul de la Băneasa unde se restituiau bunurile recuperate dintre dărîmături.

Cînd s-a închis depozitul, în loc să mă întorc la ocupația de bază (ancheta) am fost trimis un timp la instanță (adică, procuror de ședință). Într-o zi aveam un dosar în care în baza decr. nr. 12/1965 (privind bolnavii mintali periculoși) se cerea internarea unuia dintre aceștia. După 2-3 zile de cînd mă tot gîndesc la asta, mi-am adus aminte de numele celui în cauză: Toia. Dacă după peste 40 de ani am reușit să îmi amintesc numele unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată, înseamnă că încă nu m-am senilizat!.

Nu mai știu cine făcuse cererea de internare. Toia nu s-a prezentat. La dosar era o sesizare, un proces-verbal întocmit de sectorist cu verificările de pe teren, un raport medical psihiatric prin care se recomanda internarea, declarațiile a doi vecini. Am solicitat admiterea cererii. Cind m-am dus la arhivă să copiez soluțiile în dosarele la care participasem, am constatat că cererea a fost respinsă. M-am dus la judecător (Gabriel Ionescu) și l-am întrebat de ce a respins cererea. Mirat, mi-a răspuns: „Păi nu știi?”. M-am întors la sediu și l-am întrebat pe șeful ce ar fi trebuit să știu. Mi-a spus că s-a considerat că nu mai este necesar. Apoi, am aflat că Ștefan Toia era un dizident și că în favoarea lui existau presiuni externe.

Da, am cerut internarea unui dizident. Și asta nu pe bază de ordin, ci pe baza actelor din dosarul depus în instanță, care nu aveau cum să îmi ridice suspiciuni. Așa că din acest punct de vedere, necunoscînd actele din dosarele de eliberare condiționată care au trecut prin mîinile lui Augustin Lazăr, nu pot să îl acuz pentru asta.

Întorcîndu-mă la Toia, am constatat azi un lucru interesant. Am găsit pe internet următorul text:

Subsemnatii, dr. I. Saroiu, dr. Eugenia Simulescu si dr. Mircea Rodica, am fost insarcinati de Tribunalul Judetean Maramures sa il examinam pe Stefan Toia, la 14 aprilie 1977. Inainte de a ajunge la natura bolii sale mintale, mentionam urmatoarele fapte… dosarul pus la dispozitia noastra arata ca subiectul a avut mai multe conflicte la locul sau de munca si a depus numeroase plangeri. Pe baza recomandarii unui specialist, a fost internat la clinica psihiatrica din Cluj din 4 iunie 1976 pana in 13 iulie 1976 – in timpul tratamentului s-a dovedit agitat; considera ca fusese internat in mod arbitrar. Sustinea ca este perfect sanatos mintal, dar ca isi cunoaste dusmanii si ca este persecutat pentru ca incearca sa dezvaluie anumite adevaruri. Examen fizic: in limite normale. Examen psihologic: aparenta fizica destul de ingrijita, buna coordonare a miscarilor, contact verbal facil; pacientul stie sa relateze si sa interpreteze o tema cu detalii, avanseaza numeroase argumente pentru a-si sustine punctul de vedere. Atentia si simtul orientarii nu sunt modificate; nu este deloc constient de starea sa mintala. Inlantuirea gandurilor sale demonstreaza tulburari de interpretare. Pretinde ca este la curent cu o serie de abuzuri pe care se crede dator sa le denunte si sustine ca a fost internat, persecutat, arestat ilegal si ca nu i-au fost respectate drepturile de cetatean. Este din ce in ce mai impulsiv, iar instinctul sau de autoaparare este exagerat. Personalitatea sa actuala este incoerenta, iritabila, impulsiva si rigida. Concluzii: 1. Stefan Toia prezinta un caz de paranoia psihopatica (paranoia reactiva). 2. El nu mai este responsabil de faptele sale. 3. Comisia este de parere ca pacientul ar trebui tinut in izolare. 4. Considerand ca activitatea antisociala a pacientului trebuie controlata, comisia recomanda luarea de masuri de siguranta cu internarea intr-o institutie medicala specializata.

Persoana la care m-am referit eu se numea în mod sigur Toia. Îmi pare imposibil ca în 1977 în România să fi existat doi dizidenți cu acest nume de familie, unul în București și unul în Maramureș.

Mă miră (și nu am azi cum să îmi lămuresc mirările) două lucruri. Primul este faptul că din cîte îmi amintesc la dosar nu era acest raport, ci un raport mult mai sumar, întocmit de Institutul de Medicină Legală. Al doilea, este faptul dacă dosarul despre care am scris s-a judecat la Judecătoria sectorului 1, asta înseamnă că Toia al meu avea domiciliul în București, sectorul 1 și nu văd legătura cu Maramureșul.

Una peste alta, nu folosiți cuvinte nepotrivite și nu declarați torționar pe cineva împotriva căruia nu aveți probe serioase, decît dacă vreți să îl ajutați și să îl transformați în victimă. Criticii de bună credință, să pună tunurile pe adevăratele vini ale lui Augustin Lazăr.

                                                                                                                  Dan Cristian IONESCU

1 Comment

  1. O persoană cu o gândire așa de rudimentară ca Dan Cristian Ionescu a fost procuror??? Cum poți să compari cazul unui om despre care nu știai nimic, în afară de ce era în niște rapoarte care ulterior ai aflat că erau mincinoase, cu cineva despre care știai de la început că era condamnat pe motive politice? În privința lui Lazăr, cu asta trebuie început: a știut că are în mâini soarta unui om special și a ales să nu facă puținul de bine care depindea de el, adică să-i ofere șansa de a ajunge în fața unui judecător… pe hârtia semnată de Lazăr în 1986 scrie negru pe alb că omul participase la cursuri educative, scrie negru pe alb că omul fusese cuminte în ultimele 11 luni… dar nu, Lazăr avea un simț aparte, cunoștea de la un km pe deținutul care ”nu prezenta garanția unei depline reeducări”! Din ce văd mai mulți gregari ca Dan Cristian Ionescu, încep să îi înțeleg pe francezi că au făcut Revoluția cu ghilotina!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*