Remember

Fericirea… înainte și după 1989

                                        […]

 

                                                       DESPRE FERICIRE

 

                O să scriu un lucru care îi va mira pe mulți, dar înainte de 1989 erau mult mai mulți români fericiți decît astăzi. Nu vreau să filozofez, însă totuși fericirea este un concept extrem de relativ. Regimul Ceaușescu era criticat pentru faptul că, spun unii, în ultimii ani nu găseau banane să le dea copiilor. Astăzi, banane găsești pe toate drumurile – dar au toți bani să le cumpere? O altă critică era legată de faptul că greu primeai viză să pleci în vacanță în Occident – este adevărat, aceasta era o îngrădire a dreptului la liberă circulație. Dar acum pun și eu întrebarea pe care o punea odinioară un securist: ”Mă, vrei să pleci în străinătate, dar țara ți-ai văzut-o?” Acum, fără puterea de a mai călători prea departe, am avut bucuria să văd în țară locuri minunate pe care cei ahtiați după paradisurile exotice nu le-au văzut, dar nici nu sînt interesați de ele. Astăzi, toți românii au dreptul să-și petreacă vacanțele la Monaco sau Ibiza, in Thailanda sau Bahamas, la Las Vegas sau în Cayman – dar cîți își permit exercitarea acestui drept?

S-a criticat cenzura traducerilor. Corect, nu am putut beneficia de cărți de mare valoare, scrise fie de scriitorii și filozofii legionari ori de dizidenții sovietici, fie scrise în Occident. Și totuși, după 1989 mi-am dat seama că acea cenzură avea și o parte bună. Eram un mare fan al Agathei Christie, dintre lucrările ei fiind traduse doar cîteva, dacă nu mă înșel numai ”Crima din Orient Express”, ”10 negri mititei”, ”Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” și ”Cei 5 purceluși”. După 1990 a fost tradusă integral, am cumpărat toate cărțile și am constatat că am aruncat banii degeaba – tot ceea ce merita, fusese tradus iar restul erau pur și simplu romane comerciale. La fel, în cazul lui Sven Hassel din care fuseseră traduse doar două romane, ”Gestapo” și ”Monte Cassino”. După 1990, au fost traduse toate celelalte romane (în total 16) – le-am cumpărat pe toate și iar am aruncat banii degeaba fiindcă ce merita tradus fusese tradus, iar restul erau niște tîmpenii. S-a mai criticat lipsa filmelor porno (deși țara era plină de videocasete porno aduse de aviatori, stewardese ori marinari). Astăzi, poporul a cîștigat dreptul la aceste filme, iar consecințele se văd. Rar emisiuni TV de știri fără să ne anunțe noi violuri bestiale (unele urmate de uciderea victimei) sau violuri în grup, copile de 12 ani însărcinate, profesoare care se prostituează sau trăiesc cu elevii lor, profesori (in special universitari) care condiționează trecerea examenului de acordarea unor favoruri sexuale. De fapt, și posturile TV le caută peste tot, întrucît doar așa fac audiență. În tot acest timp, mai marii bisericii se ocupă de strîns averi pe pămînt. Nu știu de ce, dar am impresia că cei care înjură cel mai mult regimul Ceaușescu sînt cei care pe atunci o duceau bine, iar acum o duc mult mai bine fiindcă au jefuit țara. Ei sînt fericiții din România de azi. Și mai există o categorie de fericiți, pușcăriașii – judecătorilor de la CEDO nu le pasă de românii care, fără vina lor, nu mai au casă, nici servici, au ajuns muritori de foame; în schimb, le acordă pușcăriașilor despăgubiri de mii de euro pentru condițiile din penitenciare (condiții pe care mulți români cinstiți nu le au) și ne impun să le asigurăm (ca în alte țări europene) condiții de hotel.

Pînă în 1989 erau multe lucruri de criticat în România, dar și mai multe lucruri pe care din ce în ce mai mulți români astăzi le regretă. Criticile cu care am început (lipsa bananelor și a dreptului la filme porno) nu au nici o legătură cu fericirea. Dar, din punctul de vedere al fericirii, eu văd lucrurile altfel:

Pe vremea lui Ceaușescu, toți românii aveau o casă, adică un acoperiș deasupra capului. Desigur, nu stăteau toți în vile și nu spun că un locatar de garsonieră confort III era fericit cu locuința lui. Dar astăzi, în mod sigur, un român care nu mai are casă (fie că a vîndut-o pentru a participa la jocurile piramidale și a pierdut banii, fie că i-a luat-o banca, fie că nu a mai avut cu ce să plătească întreținerea tot mai scumpă), sigur NU este fericit. Pe vremea lui Ceaușescu, toți românii aveau servici. Poate că unii nu erau fericiți cu serviciul pe care îl aveau. Dar este sigur că românii de azi care nu mai au unde să muncească (fiindcă întreprinderea unde lucrau a fost falimentată sau fiindcă noul patron, o multinațională, pentru a face economii a disponibilizat mare parte din personal) NU sînt fericiți. Pe vremea lui Ceaușescu, românii beneficiau de ceva ce nu mai au, beneficiau de prietenie și de solidaritate. Astăzi, rar prietenie adevărată – mai mult interese de afaceri. Iar despre solidaritate, astăzi nici vorbă. Înainte de 1989, solidaritatea însemna printre altele faptul că multe probleme de tot felul se rezolvau fără nici o plată, prin servicii reciproce. Datorită solidarității, în vremuri grele, se rezolvau toate. Astăzi, în timpuri mult mai grele, solidaritatea a dispărut.

Pe vremea lui Ceaușescu, asistența medicală era gratuită. Eu nu spun că asta era motiv de fericire dar astăzi, pentru cei fără asigurare medicală, aceasta poate deveni o nenorocire. Eu nu am asigurare medicală, dar nu îmi fac griji – avînd în vedere sistemul medical actual din România, am jurat că orice ar fi, eu nu mai calc pe la vreun doctor sau prin vreun spital. Pe vremea lui Ceaușescu, învățămîntul era gratuit, profesorii erau bine pregătiți, absolvenții erau (cel puțin pînă pe la mijlocul anilor ‟70) pe primul loc în Europa la cultură generală. Copiii nu aveau tabletă sau smartphone, dar erau fericiți. Mergeau în tabere gratuite, aveau prieteni adevărați (nu virtuali), citeau, făceau sport. Astăzi, unde să mai facă sport? Bazele sportive au căzut victime ale așa zișilor investitori imobiliari, în general evrei. Tinerii erau fericiți. Nu-și petreceau vacanțele în străinătate sau în țară în hoteluri de lux. Erau fericiți la Costinești sau Schitu, la 2 Mai sau Vama Veche. Stăteau în tabără, în gazdă sau în corturi. Petreceau nopțile în jocul focurilor aprinse pe plajă la care făceau frigărui, beau ce se nimerea, ascultau casete sau muzică la chitară. Asta pînă dimineața, cînd se pregăteau să întindă cearceafurile și să facă plajă. Fără confort, fără facilități, fără invențiile de azi, fără bani, ei erau pur și simplu fericiți.

Pe vremea lui Gheorghiu Dej și Ceușescu, mîncam sănătos și gustos. Mezelurile erau din carne, brînzeturile erau din lapte iar pîinea era din făină, fără porcăriile de azi. În plus, vreo două-trei decenii, inflația a fost practic 0. Cîteva zeci de ani pîinea neagră (1 kg.) a fost 2 lei, franzela (0,5 kg.) era 2,20 lei, pîinea intermediară (1 kg.) era 3,20 lei iar cînd a apărut pîinea albă cu cartofi (1 kg.) era 3,60 lei. Toate erau calde și atît de bune, încît pînă să ajungi acasă mîncai jumătate de pîine goală. Mezelurile erau excepționale și le simt și acum, după peste jumătate de secol, gustul. Plecînd de la cel mai ieftin, parizerul (22 lei/kg., apoi 25 de lei), pînă la cele mai scumpe (șunca de Praga și mușchiul țigănesc – 41 lei/kg.) toate erau excepționale și nu se compară cu produsele de azi cu aceeași denumire. Cîteodată se mai găsea și salam de Sibiu (80 lei/kg.), dar acela era făcut după rețeta adevărată, perfect uscat (astăzi, ca să atîrne mai mult la cîntar, are atîta apă încît poți să îl storci). Ghiudemul și babicul (la fel de perfect uscați) mi se pare că se găseau doar la restaurantele de elită. Untul (200 g. pachetul) costa 8 lei și era ca smîntîna.

Țigările! Da, țigările! Asta este o adevărată poveste! Luîndu-mă după un unchi al meu, am fumat la început Virginia roșii (4 lei/pachetul). Erau țigări fără filtru, făcute din cel mai bun tutun românesc. Din motive necunoscute și de neînțeles, la sfîrșitul anului 1975 a încetat producția acestui sortiment. În martie 1976, am încremenit în fața tutungeriei din gara Brașov – în vitrină aveau Virginia roșii! Desigur, am cumpărat toate cele 20 de pachete din stoc, ultimele Virginia roșii fumate vreodată de mine. Recunosc, la cafea îmi plăcea să fumez un Kent, iar la sfîrșitul anilor ‟60, la unele din cafenelele pe care le frecventam (Katanga, Ada-Kaleh, Cărăbuș) la o cafea mică îți dădea, în prețul cafelei, și o țigară Kent. După perioada Virginia roșii au urmat multe altele. La început, Carpați fără filtru. Cînd am simțit că plămînii îmi cer țigări cu filtru, am trecut la țigările chinezești, țigările cubaneze, Arberia albaneze, BT-ul bulgăresc. Cînd s-a terminat cu importurile, am eșuat în Snagov. Pe plan “extern”, apreciam însă, chiar mai mult decît Kentul, țigările Marlboro roșu și Pall Mall roșu (care la Comturist se găseau importate direct de la producător, din SUA). În vara anului 1990 plec în

Scandinavia și, în Norvegia, mă pregătesc de dezmăț! Mi-am luat un pachet Marlboro roșu și unul Pall Mall roșu! Fiecare, 31,50 coroane, adică fix 5 $. Niște porcării! Toate țigările din Norvegia aveau același preț și toate erau niște porcării cu același gust! La fel ca și cartușul de Marlboro roșu pe care mi l-a adus acum cîțiva ani un prieten din SUA – pînă și la mama lui acasă Marlboro s-a stricat! La fel de proaste sînt și toate țigările din România. Ani de zile am fumat din plăcere. Acum, fumez fiindcă am ajuns dependent de nicotină. Ultima dată, m-am lăsat de fumat în 2002 – după 6 luni în care nu făceam decît să mănînc și simțeam că mă prostesc, m-am reapucat de fumat – și atunci am scris “Codul lui Lucifer”! Astăzi, sînt nevoit să fumez țigări infecte din al căror preț 80 % reprezintă acciza, acciză cu care sînt jefuit ca să fie îmbogățită mafia, sa fie subvenționată pretinsa casa regală, să poate ființa institutul Elie Wiesel, să primească ajutoare sociale milionarii țigani, etc.

Despre ce să vă mai vorbesc? Despre produsele de igienă? Înainte de 1989 era o bucurie să primești un săpun Lux, Palmolive, Fa ori Rexona – astăzi le găsești pe toate produse în România – niște jeguri, niște jeguri care se desfac în bucăți și se topesc în savonieră într-un fel de mîzgă produsă chiar de săpun. Acum o lună, am găsit prin casă un săpun pe care îl aveam de peste 30 de ani, un săpun german (Irischer Fruhling, adică Primăvara irlandeză) – ei bine, de o lună de zile de cînd îl folosesc, acest săpun nu s-a terminat, nu s-a fărîmițat, nu s-a dizolvat, face spumă și este aromat; am avut ocazia să îmi amintesc, pentru ultima dată, ce înseamnă un sapun de calitate. Deodorantele la mare preț înainte de 1989 astăzi se produc și la noi; doar că azi, după ce le folosești, la cîteva ore deodorantul începe să pută așa că trebuie să te speli din nou și să te sprayezi din nou, și tot așa. Igiena orală nu mai este ce era, adică să îți speli dinții cu pastă; acum ți se recomandă în plus să te clătești cu apă de gură, să folosești ața dentară iar între mese să mesteci în prostie Orbit; ți se mai recomandă să folosești periuța electrică, și să o schimbi cît de des poți. Detergentul de rufe în România înainte de 1989 era Perlan (Alb sau Albastru) ori Dero Automatic. Dacă nu mă înșel, costa 4,50 lei (adică 25 cenți la cursul comercial) și nu aveai nevoie de altceva. Astăzi după reclame, ai nevoie de detergent, de Calgon, de Cocolino, de înălbitor, etc.

Românii mai în vîrstă își amintesc faptul că pe vremea lui Ceaușescu, dobînda la CEC era de peste două ori mai mare decît cea acordată azi de băncile occidentale, această dobîndă nu era impozitată, iar CEC-ul nu pretindea comisioane. Pe vremea tinereții mele muzica era muzică, nu hărmălaie sau satanism. Pe vremea tinereții mele, femeile erau femei nu ca acum, cînd sînt unele gonflabile, altele siliconate și cu injecții cu botox ori cu acid hialuronic, cînd se duc la bărbier fiindcă așa au învățat de la actrițele porno americane. Erau pur și simplu femei, femei adevărate. Vă mai mirați de ce tot mai mulți regretă timpurile lui Ceaușescu nu numai din cauză că pe atunci erau tineri ? În plus, pe vremea aceea, aveam independență, suveranitate, demnitate și mîndrie națională. Și economie națională.

                                                                     Dan Cristian IONESCU

                        (Din volumul „374 de zile de publicistică on-line”, cap. V  „Articole nepublicate”)

 

1 Comment

  1. Jan Valjean

    Am trait si eu aceste vremuri.Cumparam doi saci de paine neagra pentru porci pe saptamana,coaja calda de l o pita o mancam in cei 50 m de la magazin pana acasa.M-am lasat de fumat la rev. 94-95 deoarece tigarile au ajuns niste mizerii care imputeau gura.Nu m-am obisnuit cu pipa desi mai era inca tutun de pipa bun.Am gasit in 94 un pachet de Dunhill rosu de vreo zece ani dosit intr-un dulap si aveau aceeasi aroma tigarile.Ce mai,la 6 ani cumparam tigari Aroma,erau 3,20 lei,filtru de hartie creponata ,dar ce aroma ? Vremuri trecute,ce mai.Organizam revelioane si baluri cu 60-80 persoane,toti eram prieteni intre noi,acum mai toti fostiii prieteni s-u raspandit prin tara si prin lumea larga.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*