Observator

Fiecare, cu grijile lui! (II)

  Se petrec multe lucruri în jurul nostru pe care cei mai mulți ori nu le văd, ori nu le […]

 

Se petrec multe lucruri în jurul nostru pe care cei mai mulți ori nu le văd, ori nu le înțeleg, ori nu le pasă de ele. Continuă valurile de articole și comentarii pe marginea celor petrecute pe 10 august. Mi-am exprimat și eu unele păreri, de bun simț socotesc, dar în lipsa unor informații esențiale (pe care nu știu dacă le vom afla vreodată) nu mă voi mai referi la faptele în sine, ci la unele colaterale.

De Sfînta Maria Mare, am citit aici un articol intitulat „Fecioară Maria, iartă-ne nouă ura noastră”. Am rămas surprins – niciodată nu mă gîndisem la ură! Pentru creștini, ura este un păcat (conform bisericii, este un păcat contra Sfîntului Duh). Mi s-a întîmplat și mie în viață să urăsc o dată – l-am urît pe Ceaușescu la sfîrșitul lui iulie 1987 cînd, în cîteva zile, fără decret de expropriere, vila ridicată înainte de război de bunicul meu matern a fost demolată. Nu am pierdut atunci singura avere pe care o aveam, ci am pierdut mult mai mult, aproape tot. Apoi însă, l-am iertat.

Niciodată nu am considerat că eroismul în război al soldaților (indiferent care) ar porni din ura față de inamic, ci din dragostea de țară.

Fără facebook, nu am avut cunoștință de postarile belicoase ale unor nătărăi care se pretindeau revoluționari, fără să știe ce este aceea o revoluție și mai ales cum poate fi aceasta declanșată în condițiile controlului aproape total de azi. Fără TV, nu am văzut violențele din Piața Victoriei. Apoi, am citit aceste postări inepte care au fost preluate în unele articole, am văzut tot pe net filmări din piață. Și m-am lămurit – au fost manifestări de ură, din partea provocatorilor, dar și din partea unor jandarmi care s-au dedat la brutalități nejustificate, inutile. Drept-credinciosul popor român mai are și derapaje, cînd ura împiedică luciditatea și acțiunile coerente, care nu se organizează pe facebook.

2. Într-adevăr, trăim vremurile unui război al românilor contra românilor. Este trist, dar este necesar. Este vorba de războiul binelui împotriva răului, de războiul celor care își iubesc țara împotriva trădătorilor. Știm cine reprezintă răul la nivel înalt, dar nu cunoaștem cine sînt nenumărații lor pioni. Și nici nu știm pe cine se poate conta în condițiile în care pe acest pămînt trădarea a fost o molimă încă de pe vremea dacilor iar mai apoi de pe vremea Basarabilor și Mușatinilor, familii în care rudele se omorau între ele ca să pună mîna pe tron (desigur, aceste crime nu le puteți citi în cartea de istorie). Un lucru însă este sigur cine iese la manifestații fluturînd drapelele UE, ale unor state membre UE sau ale SUA, aceștia sigur nu sînt patrioți.

3. S-au făcut comparații între ce s-a întîmplat în București și „Maidanul kievean”. Slavă Domnului, nu se poate face această comparație. „Maidanezii” kieveni aveau arme automate și arme cu lunetă. Era o cu totul și cu totul o altă situație. SUA i-au înarmat pe „maidanezi” întrucît aveau nevoie de înlăturarea de la putere cu orice preț a lui Viktor Ianukovici pentru a atrage Ucraina în NATO, pentru a pune mîna pe Crimeea, pentru a transforma Marea Neagră din „lac rusesc” în „lac american”.

În România nu ar fi fi avut (în opinia mea) nici un interes. Nici Iohannis și nici Dragnea nu s-au dus vreodată și nu se duc în Piața Roșie – ei se duc la Casa Albă și la Zidul Plîngerii.

                                                      *

Este un păcat pe care nu l-am avut niciodată, dar s-ar putea să cad în el – păcatul invidiei. S-ar putea să îi invidiez pe unguri pentru faptul că îl au pe Viktor Orban, un prim-ministru care se bate cu oricine pentru interesele Ungariei și ale ungurilor.

Noi, o avem pe Vasilica și declarațiile ei hazlii care au ajuns să înveselească continentul.

                                                     *

La sfîrșitul anului 1996, între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale, ieșit din cursă, Gheorghe Funar (pe atunci președintele PUNR) a apărut la TV și a cerut celor care l-au votat, în turul doi să dea voturile lor lui Emil Constantinescu, pentru a alege răul cel mai mic.

De atunci, fie alegeri prezidențiale, fie alegeri generale, pe capul românilor este acest blestem – să aleagă răul cel mai mic, fără ca măcar să își dea seama care este acesta.

De ce oare acest blestem căzut peste drept-credinciosul popor român? Sau nu este chiar atît de drept-credincios?

Dar deocamdată, ajunge.

                                                                                         Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*