Remember

Fotbaliștii mor de două ori, prima dată în picioare  

      Din nou, Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l odihnească! Motto: „Noi, i calciatori, moriamo doppio, per la prima […]

 

    Din nou, Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l odihnească!

Motto: „Noi, i calciatori, moriamo doppio, per la prima volta in piedi.” („Noi, fotbaliștii, murim de două ori, prima dată în picioare.”) – Amedeo Biavati (1915-1979), campion mondial cu echipa Italiei în 1938.

Am verificat, este al cincilea articol în ultimele trei săptămîni în care mă refer la morți. Este neplăcut, îmi crează o senzație de disconfort. Am ajuns să mă simt ca un cioclu.

De data aceasta, mă refer la Ilie Balaci. Nu l-am cunoscut, doar l-am apreciat.

S-a spus despre el că a fost un jucător genial. Din punctul meu de vedere, să folosești acest termen pentru sportivi este cam nepotrivit. Poți să spui că a fost înzestrat de Dumnezeu cu un har deosebit, dar nu că a fost genial. Oricît de mult îl apreciez și simpatizez pe Ilie Năstase, nu pot să îl consider un geniu.

A fost numit „minunea blondă”. Și acum ajung la subiect. Nu trebuie să nedreptățim pe nimeni, chiar dacă nu cunoaștem istoria fotbalului românesc.

Prima „minune blondă” de pe stadioanele noastre a fost un român maghiar, Iuliu (Gyula) Baratki (1910-1962), cunoscut ca „Gyuszi”. Între 1937-1941 a cîștigat cu clubul Rapid București de 4 ori Cupa României. A jucat în naționala Ungariei de 9 ori între 1930-1933 și de 20 de ori în naționala României între 1933-1940 marcînd 13 goluri.

Echipa națională de fotbal a României a luat ființă după primul război mondial și nu este nimic de rușine în faptul că cei mai mulți internaționali români aveau origini străine – explicația este simplă și elementară, în imperiul chesaro-crăiesc (de pildă), fotbalul era deja practicat cu ani de zile înaintea noastră. Dar toți acești minoritari au jucat pentru România ca și cum ar fi fost români.

În deceniul trei, cele mai importante cluburi din România au fost Chinezul Timișoara, apoi Ripensia Timișoara, Clubul Atletic Oradea.

Chiar și Venus București, campioana necontestată din cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut, a apelat la „stranieri”: tripleta fraților bulgari Petea-Colea-Volodea Vîlcov și grecul Constantin Humis.

Cu timpul, au apărut și marii fotbaliști români. Știu, voi fi nedrept dînd doar două exemple, dar voi repara (într-un fel) în final nedreptatea.

Silviu Bindea, lansat de Victoria Cluj și preluat de Ripensia Timișoara, zvîrluga de pe extrema dreaptă a echipei de club și a echipei naționale, care nu se mulțumea doar să paseze ci și marca! Într-un meci senzațional Ripensia-Ferencvaros (marele Ferencvaros, a cărei linie de apărare era linia de apărare a naționalei Ungariei, una dintre cele mai importante echipe în acel moment din Europa!), Bindea s-a distrat cu marii apărători maghiari, dîndu-le 4 goluri. Din păcate, Ripensia a pierdut cu 4-5. A doua zi, presa noastră titra: „Bindea-Ferencvaros 4-0!”!

Al doilea este Ionică Bogdan, maestrul driblingurilor. În țară a jucat cel mai mult la Rapid București, a avut aventuri în Franța și Ungaria, și-a încheiat cariera în 1948 în Italia, la A.S. Bari. După ultimul său meci, a venit în vestiar marele Biavati, fostul campion mondial, care i-a dat mîna și i-a spus „Siamo vecchi, Giovanni. Noi, i calciatori, moriamo doppio, per la prima volta in piedi.” („Sîntem bătrîni,Ioane. Noi, fotbaliștii, murim de două ori, prima dată în picioare.”) Sînt cuvinte pe care le rețin și acum, după peste jumătate de secol.

Și în final, ca să repar cît de cît nedreptatea de a aminti doar două nume, vă recomand să citiți, dintre cărțile marelui comentator și scriitor sportiv Ioan Chirilă măcar „Finala se joacă astăzi” și „Și noi am fost pe Conte Verde” – este povestea senzațională a fotbalului românesc interbelic, spusă chiar de cei care au creat-o.

În prezentul recent, cel mai bun exemplu de înțelegere multietnică în sport cred că îl reprezintă echipa Steaua București care în anul 1986 a cucerit Cupa Campionilor Europeni la fotbal, antrenată de ungurul Emerich Jenei, în care au jucat nemții Helmuth Dukadam și Anton Weissenbacher, sîrbul Miodrag Belodedici, ungurul Ladislau Bölöni, cunoscut și cu numele maghiar de László Bölöni și țiganul Marius Lăcătuș.

Să-l ierte și să-l odihnească Dumnezeu pe Ilie Balaci, minunea blondă din Craiova!

                                                                                                               Dan Cristian IONESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*