Colimator

Frustrările unor emigranți dezrădăcinați

                                     De la […]

 

                                   De la „Puie Monta” la „Muie PSD”

Emigraţia este boala unei naţiuni. Ştii cât de bolnavă e o naţiune după numărul emigranţilor săi. Ţinând cont de această realitate crâncenă, am putea constata că România e mai bolnavă decât Siria. Este concluzia superficială pe care suntem tentaţi s-o punem privind doar parţial realităţile. 

Mie misterul emigraţiei mi-a fost dezvăluit la supermarket. Aţi stat vreodată să urmăriţi modul în care cumpără românii? Încercaţi să vă uitaţi în coşurile celorlalţi şi, mai mult, urmăriţi modul în care oamenii trag produsele de pe rafturi. Veţi observa un stil compulsiv, un instinct de-a cumpăra tot. Nu-mi amintesc să fi cumpărat vreodată mai mult de-o pungă de orez. La asta mă gândeam în momentul în care observam perplexat cum o bătrână punea în coş nu mai puţin de douăzeci de pungi de orez. Orez din acela comun, din care se face pilaf. M-am gândit că o avea vreun magazin pe undeva pe la ţară şi cumpără la promoţie. Asta până când l-am auzit pe soţul ei întrebând-o: „Nu e cam mult orez?”. Răspunsul ei a venit natural: „Lasă să fie, să nu rămânem fără!”. Acest „să nu rămânem fără” e cheia întregului mister.

Un deceniu România a trăit spaima de „a rămâne fără”. Fie că era vorba de ulei, zahăr, pâine, carne sau orice altceva. Criza anilor 80 ne-a marcat profund. Am putea spune că acea frică de a „nu rămâne fără” se traduce acum în profitabilitatea extremă a supermarket-urilor. Teama de criză o avem în inconştient şi mişcările pe care le facem sunt consecinţa acesteia. 

La fel stau lucrurile şi cu emigraţia. De fapt sunt chiar mai grave. România a avut statut de colonie penitenciară pentru aproape jumătate de secol. A traversa graniţa era o aventură chiar şi în cazul statelor din lagărul socialist. La Occident nici nu se putea măcar visa. Era un teritoriu interzis, deschis doar nomenclaturiştilor şi odraslelor acestora, din nefericire doar o pată neagră pentru noi, ceilalţi. Existau, desigur, fericiţii care-aveau câte-o rubedenie pe-acolo şi care puteau spera, dincolo de coletele burduşite cu tot felul de junk-uri fascinante pentru noi, la o ieşire în paradisul interzis.

Toată această frustrare ne-a făcut pe noi, ca naţie, să acţionăm la fel de compulsiv ca bătrânii din supermarket atunci când e vorba de trecerea graniţei. Am rămas cu aceeaşi imagine idilică a occidentului paradisiac, unde totul e lapte şi miere şi, parcă dintr-o „răzbunare a puşcăriaşului”, părăsim compulsiv ţara. O facem cu speranţa de mai bine şi, culmea, chiar dacă totul ne dovedeşte că e rău, rămânem acolo din ruşinea de a nu ne întoarce învinşi acasă. Cum poţi să te întorci sărac din paradis? E ceva de neconceput să nu reuşeşti acolo unde totul, dar absolut totul, e lapte şi miere. Înseamnă că e ceva e în neregulă cu tine.

În fapt nu-i nimic în neregulă şi nici Occidentul nu s-a schimbat. Doar diferenţele dintre aici şi acolo s-au micşorat, astfel încât probabilitatea de a te întoarce „bogat” de-acolo e din ce în ce mai mică. Ce însemna „bogat” acum două decenii? O maşină care abia-şi târâia tablele, luată cu banii de-un salariu modest, era regina şoselelor aici unde, bătrâna Dacie, abia-şi mai căra oasele. O pereche de blugi, asortată cu geaca de rigoare, câteva tricouri şi „adiadaşii” originali, toate acestea te propulsau în vârful societăţii şi în admiraţia tuturor. Ceea ce obţineai atunci în Occident poţi obţine şi-acum. Problema e că, la fel de facil, poţi obţine aceste „simboluri ale bunăstării” şi-aici.

Fac parte dintre cei care-au trăit ambele experienţe. Am avut intenţia, la fel ca mulţi alţii, să emigrez, chiar am făcut-o o perioadă de timp. N-am dat greş acolo, ba dimpotrivă. Ăsta-i motivul pentru care acum duc o existenţă oarecum nomadă, într-un du-te-vino perpetuu. Cu toate că n-am revenit îngenuncheat, pot spune că atunci am simţit deplin privirile întrebătoare ale apropiaţilor care, mai direct, mai pe ocolite, nu se lăsau până nu mă întrebau „ce s-a întâmplat, de ce te-ai întors?”. Răspunsul meu, invariabilul „nu mi-a plăcut, acolo nu-i bine”, trezea ori suspiciuni, ori zâmbete răutăcioase. „Te-ai întors, distrusule?”, păreau a spune duşmanii. „Dacă n-ai fost în stare să reuşeşti nici măcar acolo unde-i simplu, ce crezi c-o să faci aici?”. 

Da, am trăit şi „coşmarul reîntoarcerii învinsului”, dar şi uimirea celor care, văzându-şi bănuielile spulberate, trăgeau din nou concluzii aiuristice: „Ăsta e nebun. Are bani să facă tot ce vrea şi s-a întors în mizeria asta!”. Pot spune că ştiu de la A la Z cam toate stările prin are trece un emigrant. De-aceea privesc cu compasiune modurile „triumfaliste” ale celor care se-ntorc din concediu. Strâng bani un an de zile, fac foamea şi suferă acolo pentru a le demonstra celor de-acasă că totul e bine, e mai bine decât şi-ar putea imagina oricine. Este „fake life”-ul pe care şi-l asumă, iar de partea aceasta a baricadei e minciuna ridicată de societate la nivel de axiomă.

Dacă staţi şi priviţi cu admiraţie într-acolo, faceţi un efort şi încercaţi să vedeţi lucrurile de-aproape. Priviţi hoardele de muncitori români ieftini care lucrează în construcţii în Italia şi care trăiesc pe sub podurile din afara Romei. Ăştia sunt „fericiţii” care vin în ţară c-o pereche de blugi noi şi cu adidaşi chinezeşti pentru care-au muncit un an şi-au făcut foamea în ultimele două luni. „Inginerii” din Spania care fac munci necalificate şi sunt „fericiţi”, agricultorii low cost care trăiesc din plin paradisul într-o de sclavie inferioară calitativ celei din antichitate. Cei care-s mai ajunşi dau mai mult de jumătate din leafă pe o chirie discutabilă, „clasa medie emigrantă” optimizează chiria înghesuindu-se alături de mai multe familii într-un apartament ca vai de el, în timp ce săracii îşi adorm între cartoane iluzia „vieţii mai bune” şi ruşinea de a se întoarce învinşi în ţară. 

Dacă veţi privi însă şi mai de aproape, trecând de greutăţile emigrantului român, veţi înţelege că şi acolo, sub stratul de polei, problemele sunt grave. Sistemul de sănătate atât de lăudat de-aici este, în realitate, unul la fel de putred. Într-adevăr, unele spitale arată mai bine decât ale noastre, dar ce folos dacă trebuie să aştepţi luni de zile până să-ţi vină rândul? Ce folos că după ce aştepţi o eternitate în final nimereşti pe mâna unui medic prost şi nu poţi face nimic? Dacă nu-ţi convine trebuie să te duci la privat şi-acolo, ca să te primească, probabil că trebuie să-ţi donezi un organ. Ca să ridici tu pretenţii să fii văzut sau operat de vreun profesor universitar, nici vorbă! Protocolul e cât se poate de clar şi dacă n-ai noroc îţi vezi zilele scurtate cu fiecare vizită la medic. Atunci începi şi-ţi pui întrebarea: „oare nu era mai bine acasă, unde puteam să merg la orice medic vreau?”. Dar, desigur, instinctul de-a scăpa de „haosul ordonat şi reglementat” de-acolo e imediat inhibat deoarece, nu-i aşa?, nu te poţi întoarce ca un învins. Aşa că suferi cu stoicism, chiar dacă asta înseamnă pentru tine un final nefericit.

Emigraţia română e atipică. E formată din oameni fugiţi dintr-un instinct inconştient, acumulat în timp, şi ţinuţi acolo de frustrare. Foarte puţini sunt cei care reuşesc cu adevărat şi extrem de puţini cei care nu doresc să se reîntoarcă acasă. Culmea e că cei care se întorc, cei care fac pasul înapoi spre ţară, sunt cei care-au reuşit acolo şi care, culmea!, riscă cel mai mult întorcându-se. Marea majoritate, cu toate că din punct de vedere practic n-are nimic de pierdut, stă acolo ţinută de propria frustrare.

E o frustrare imensă, un val de nemulţumire pentru propria neputinţă. Val care e manipulat de securitate – acest sinistru stat paralel în sine – în interesul propriu. E simplu să le spui unor amărâţi că tot ceea ce li se întâmplă e din cauza unora care au confiscat ţara. „Nu, suferinţa pe care o ai nu e cauzată de iluzia ta că ai putea trăi mai bine acolo unde eşti şi pe unde faci foamea, ci de X sau Y care nu convine sfintei securităţi” – ăsta-i mesajul transmis hoardelor de amărâţi. Modul de lucru, cu toate că-i rudimentar, e eficient. Se ia un slogan simplist şi se repetă până la epuizare. Plăvanul a fost propulsat de „Puie Monta”. Aceeaşi placă stricată repetată şi repetată şi repetată. Aceeaşi schemă rudimentară, simplistă, numai bună de priceput de către minţile sărace ale hoardei emigrante. 

Mi-e frig între cartoane: „Puie Monta!”
Mi-e rău de mor: „Puie Monta!”
Iar mi-am pierdut job-ul: „Puie Monta!”
Nevasta m-a părăsit pentru patronul arab: „Puie Monta!”

Acum reîncepe jocul sinistru cu un slogan mult mai simplu, mult mai ucigător de neuroni: „Muie PSD!”. O culmea a frustrării întronizată peste aceeaşi schemă. Văd sloganul desenat cu cârnaţi pe grătar, cu macaroane, cu ardei ornând salata boeuf. „Muie PSD!” ia locul lui „Puie Monta”, care acum e de partea celor buni. C-aşa a zis sekuritatea care dă strigarea.

Ţi-e frig între cartoane? „Muie PSD!”
Te doare de mori şi mai ai de aşteptat o veşnicie la spitalul occidental? „Muie PSD!”
Te-a părăsit nevasta pentru patronul arab? „Muie PSD!”

Avem un nou vinovat de serviciu:„Muie PSD”. E aceeaşi schemă la fel de fake, la fel de tembelizantă. De la „domnul Jos Iliescu” la „Muie PSD” nu a trecut decât o grămadă de timp pierdut aiurea şi manipulat în fiecare detaliu. Ba de-o parte, ba de alta. 

Problema celor care „pun botul” e una banală: simplitatea de a da vina pe altul pentru frustrările tale nu rezolvă absolut nimic. Ba, mai mult, e plătită cu propria-ţi viaţă. Chiar dacă frustrarea ta profundă te face să-l urăşti pe celălalt – nevinovat totuşi pentru rahatul în care-ai intrat singur – şi să-i provoci un disconfort, reţine totuşi că cel care plăteşte în final eşti tu. Ştiu, e frustrant, dar trebuie să treci peste asta şi să-ţi resetezi existenţa. Întoarce-te în ţară, asumă-ţi eşecul şi începe să trăieşti normal. Nu-i vorba de „Jos Iliescu”, „Puie Monta” sau „Muie PSD”. E vorba de viaţa ta, nefericitule emigrant!

                                                                                                                                      Dan DIACONU

Sursă articol: Trenduri economice

Sursă fotografii: Facebook

6 Comments

  1. nic

    Ba e vorba de unii ca iliescu, de servanti ordinari ca membriii tuturor partidelor, de papagali ca resedintii perindati , de tradarea serviciilor de securitate romanesti , de mirosul obielelor armatei, de dezinfoemarea premeditata a mass mediei ce serveste unor interese straine. Acestia sint tinerii care s-au format si educat dupa norme UE ( dupa ’89) si carora carora li s-a permis totul dincolo de familie si un sistem de învățământ traditional, unde minți “luminate” au înțeles să dea premiul 1 întregii clase, adica și celui mai deștept, și prostanacului punându-i pe picior de egalitate , asa ca e normal sa va dea la toti cei ce ati integrat Rpmania in UE , m-UE!.

  2. IQ100

    Foarte TRISTA poza cu malin Bot.Dupa steagul Romaniei cu catuse,avem acum , in anul centenarului, Tricolorul cu cu pornografii in limba rroma..pt cine nu stie , m*ie ( limba rroma) = față=bot.. ..aici trimiterea este la sexul oral…privit ca ceva injositor..deci discriminant …culmea!de catre “apostolii””libertatilor de tot felul, inclusiv a celei sexuale…trecand peste optiunile politice, #nazistii nu isi dauseama ca de fapt ‘M*IE” , pe steag,se da Romaniei ( s-a si DAT, pe primele bacnote de 1 leu, cele cu Nicolae Iorga cu un fuior de barba in forma de peni$ erect ce ii intra in gura, bacnote tiparite in tara vecina si prietena U…craina), asa cum la LOvilutie, steagul gaurit semnifica Enclavizarea Harcov..dar ce pretenti ai ai de la noii mancurti??

  3. Bernd

    Sunt de acord cu tine. Din păcate, nimic nu se va schimba, pentru că banii sunt întotdeauna pe primul loc. Țările străine promit recompensa care nu poate fi realizată niciodată în România. Prețul pentru aceasta este întreaga familie înstrăinată. Omul vine acasă timp de 4 săptămâni pe an. Copiii cresc fără el, femeia își aruncă tinerețea pe fereastră, pentru că viața familială normală nu poate avea loc niciodată. Ea este deja o văduvă fără ca omul să moară.

  4. Madalina Gabor

    Ia te uita unde este folosita poza mea de profil fara permisiunea mea!
    Daca nu ma atentiona un prieten nici nu stiam de existenta acestei publicatii de cacat si implict a acestui articol infect. Dar daca tot suntem aici, hai sa te lamuresc mai Danutule, care este faza cu mirifica muie (poate traiesti intr-o grota si inca nu te-ai prins): un partid pe numele lui PSD, amputeaza codul penal si ameninta libertatile cetatenesti ale muciferilor care au ramas sa presteze prin tarisoara, in timp ce rudele lor muncesc de rup in strainatate ca sa-i ajute. PSD nu se preocupa de spitale (unde oamenii mor medieval style), scoli (unde copiii mor in fose septice) sau de crearea de locuri de munca prin rahatele de judete outside Transilvania (unde troneaza alcoolismul si asistenta sociala). Nuuuu… ei au treaba sa niveleze legea pentru Supremul Cacat Flausat de Teleorman. Momentan muia se propaga doar verbal si in spatiul virtual, dar sunt semne ca se va transforma in cel putin cateva bate administrate in ploaie in dinti PSD-isti. Te-ai prins? Ai facut click? Bravo! No, ia acum si tu o muie, ofilitule!

    • justitiarul

      Tu Rașela, după câte că ești o olteancă din Vâlcea venită în Ardeal cu pluta, lopătând cu tenișii prin albia Oltului în loc de vâsle sau labe de scafandru și stai la Sibiu cu un boșorog țăcănit care seamnă leit cu libidinosul Viorel Lis, mai arunci și cu rahat în oltenii tăi „outside Transilvania”. Ai călcat în flegma unui sas și ai devenit și tu „ardeleancă civilizată”, că doar se vede după tonul respectuos și decența exprimării tale. Poza cu ovreica cu (cacofonie intenționată, că tare drag îți este rahatul, de ești tot cu el în gură, pe lângă „muia” pe care o adulezi de-a dreptul!) părul roșu nu știam că-ți aparține taman ție, marea vedetă de latrină publică cu mesaje pornografice pe ziduri și petreceri ale moșnegilor impotenți cu ibovnice fomiste puțin mai tinere decât ei, dar dacă ți-ai pus muianul – termen care provine tot din cuvântul tigănesc „muie”, care văd că-ți place mult – ăla nașpa pe Facebook înseamnă că e o fotografie publică. Treci și muncește, că nu ai muncit în viața ta și deja ești cam babă ca să mai produci bani cu altceva, așa că treci tot la frecat, dar de data aceasta cu mopul, că nici bila nu te prea ajută pentru activități mai cerebrale!

  5. Ioana Paula

    In schimb, aia cu orezul e pertinenta. Svetlana Alexievici descrie in cartea ei Second Hand Time nevoia compulsiva, postdecembrista de a se aproviziona (ca si rusii au trecut prin asta). Zicea una din femeile interviewate in carte ceva gen “Cumparam lucruri colorate, nu ne mai saturam de ele, fiindca totul era gri in URSS. Mama mea areola camara plina ochi cu chibrite, mai multe decat poate consuma intr-o viata. Ma intreb cat trebuie sa fi suferit un om ca sa adune atatea chibrite. Nu ma pot indura sa numesc asta drept much burghezie. Cumparam ca o forma de terapie, de alinare”. Comunismul e si un model psihologic. Ne face foarte diferiti de vestici si nu doar in sens negativ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.