Lichele

Gabriel Liiceanu – mare om, mare caracter! – folosea colegii pe post de cobai

    Gabriel Liiceanu face parte dintre  ’telectualii de la Grupul pentru Dialog Social (GDS) și revista 22. Ei sunt […]

 

 

Gabriel Liiceanu face parte dintre  ’telectualii de la Grupul pentru Dialog Social (GDS) și revista 22. Ei sunt slugile și mercenarii lui  George Soros, ei sunt cei cei care au impus termenul de romi pentru țigani, special pentru a crea confuzii! Aceasta pe langa alte acțiuni antiromânești care au vizat distrugerea acestei țări, ruinarea economiei și îndobitocirea românilor prin spălarea creierelor!

Gabriel Liiceanu la prima conferinţă de presă a GDS (Hotel Intercontinental, decembrie 1989) – foto revista 22.

Gabriel Liiceanu la prima conferinţă de presă a GDS (Hotel Intercontinental) – foto revista 22.

George Soros a fondat  acest grup neokominternist, în ianuarie 1990, alaturi de răposatul  Silviu Brucan, agent demonstrat al KGB.  Tocmai s-au sărbătorit 25 de ani de la înființare și a participat și președintele Klaus Werner Iohannis la aniversare, ca să nu mai fie dubii cât este de patriot” și de cine a fost susținut în alegeri! Domnul Iohannis chiar a lăudat activitatea acestor indivizi cu permanente derapaje antiromânești: „25 de ani este o frumoasă vârstă a maturității care presupune păstrarea obiectivității și a spiritului lucid în analiza vieții noastre politice. De-a lungul timpului, dincolo de simpatii sau critici la adresa oamenilor politici, dincolo de opțiuni conjuncturale GDS a apărat valorile democrației și ale pluralismului. Aceasta este de fapt contribuția dvs cea mai valoroasă la istoria recentă a României. Vă încurajez să continuați, să ne revedem la următoarele aniversări cu aceeași dorință de a sluji cu responsabilitate interesul public. La mulți ani!” (http://www.agerpres.ro/politica/2015/01/27/iohannis-de-a-lungul-timpului-gds-a-aparat-valorile-democratiei-si-ale-pluralismului-19-58-37) Iată cine a mai participat, în afară de Klaus Iohannis și Codruța Kovesi, vedetele incontestabile ale chermezei sulfuroase: Vasile Dâncu, Radu F. Alexandru, Kelemen Hunor, Peter Eckstein, Gabriel Liiceanu, Dan Grigore și Răsvan Popescu. Toți „români” patrioți, aleși pe sprânceană, unul și unul!

Klaus Iohannis s-a întâlnit cu șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, la recepţia ocazionată de aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea Grupului pentru Dialog Social şi de la apariţia primului număr al Revistei 22.

Klaus Iohannis s-a întâlnit cu șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, la recepţia ocazionată de aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea Grupului pentru Dialog Social şi de la apariţia primului număr al Revistei 22.

Elogiile aduse acestor sabotori ai României de către domnul Iohannis au luat chiar dimensiuni homerice: „În ianuarie 1990 părea un gest dificil, dacă nu imposibil, să înfiinţezi un grup de reflecţie şi o revistă de atitudine. Se fructifica, astfel, experienţa libertăţii la câteva zile după prăbuşirea unei dictaturi. Un club de dezbateri între intelectuali de diferite profesii, orientări politice şi viziuni asupra societăţii reprezintă în sine o grea misiune. A fi în dezacord cu puterea politică, a acţiona critic în raport cu numeroşi actori din societate reprezintă o dovadă a curajului şi a lucidităţii. Nu mulţi erau dispuşi să şi le asume. Grupul pentru Dialog Social şi Revista 22 au fost vestitori de vremuri noi într-un context extrem de tulbure. Bătăliile pe care le-aţi purtat pe scena României postcomuniste sunt etape ale democratizării prin care a trecut societatea românească” (http://www.dcnews.ro/klaus-iohannis-laura-codru-a-kovesi-intalnire-la-25-de-ani-de-la-infiin-area-grupului-pentru-dialog-social_465926.html)

Pe lângă Liiceanu, iată cine mai face parte din GDS, de la începuturi: Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu sau Monica Macovei. După cum se știe, primul președinte al GDS, sociologul Alin Teodorescu, informator al DSS și agent AVO, a fost simultan și președinte al Fundației Soros, organizație cu activități speciale care și-a început activitatea antiromânească în România cu un buget de 1 milion de dolari.”

http://www.ziaristionline.ro/2014/07/26/silviu-brucan-gazda-lui-george-soros-la-gds-grupul-pentru-dialog-social-in-ianuarie-1990-foto-documente-de-emanuel-parvu/

În fine, se pot spune multe despre Gabriel Liiceanu, începând cu jaful de la Editura Politică”, continuând cu plagiatul și terminând cu frustrările psihice ale unui individ care-și botează” mașina cu virilul nume Siegfried.

Însă, ceea ce am citit acum a pus capac la toate! Într-un articol aniversar, apărut în revista 22” din data de 27.01.2015, domnul Gabriel Liiceanu publică un soi de autodenunț. Acesta recunoaște, în finalul materialului tipărit, că le-a dat să bea, colegilor din GDS, vinul primit de la Virgil Măgureanu – Asztalos, deși el, Liiceanu, credea în posibilitatea ca vinul respectiv să fie otrăvit, motiv pentru care generosul ofertant nici nu a băut, doar a privit cum tovarășii de pahar și texte antiromânești dădeau licoarea pe gât! Repetăm, ca să înțeleagă și filosofii: umanistul de la Umanitas” le-a dat ălora vinul pe care-l suspecta că-i otravit, în loc să-l arunce, riscând astfel să-i pună pe ăia cu gaibaracele în sus definitiv. În felul acest a împușcat doi iepuri dintr-o lovitura: a verificat vinul ca să se convingă dacă Măgureanu avea intenții criminale sau nu și a pozat simultan în coleg generos.Terifiant.

Cităm: „Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, „din partea domnului director“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite  – și băute pe loc  –  cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.”

Nu credem că există, printre oamenii normali, un caracter mai infect decât al acestui individ diabolic. Iată cine se erija într-un reper moral și scria Apel către lichele”, taman unul care a fost capabil să facă teste criminale pe pielea prietenilor!

Finalul este de-a dreptul apocaliptic: „Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.”  Umanistul soroșist, Liiceanu, afirmă:  Am oftat ușurat”. Oftatul este efectul unei deziluzii, corect ar fi fost:  Am răsuflat ușurat”. Să înțelegem că mărețul filosof regretă că nu i-a trimis pe șprițarii cei pițifelnici pe lumea cealaltă și că nu i-a văzut tăvălindu-se în chinuri, cu spume la gură? Ca să întărească decepția că i-a ratat, anterior oftării, autorul dă impresia că este dezamăgit: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu”, în loc să se bucure, cum ar fi fost normal: Slavă cerului, erau toți bine!” Ce să mai lungim pelteaua? Gabriel Liiceanu nu pare paranoic, așa cum afirmă, ci mai repede aduce a sociopat diabolic și periculos pentru societate!

                                                                                                           Marius Albin MARINESCU

Textul integral, unde puteți admira noblețea” Liiceanului și umanismul” de tip soroșist sau altruismul” gedesist, aici:

 

O poveste cu cafea, cola și vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă

de GABRIEL LIICEANU

Iată-mă, aşadar, revenit în biroul meu. În aceeaşi dimineaţă mi-a telefonat Petre Roman, cu o voce viril-catifelată – era prim-ministru atunci –, vrând să se asigure, vezi Doamne, că invadarea sediului Humanitas din luna iunie nu avusese urmări grave. Apoi, puţin după aceea, îmi telefonează Andrei Pleşu (era ministru al Culturii), spunându-mi că Măgureanu voia să ştie dacă mă poate suna şi dacă – Pleşu ce credea? – voi răspunde sau nu la telefon. „Am spus că eşti un om civilizat şi că n-am nicio îndoială că o vei face.“ Mă sună. Mă întreabă dacă am putea sta de vorbă şi unde anume: la el la birou? Sau la sediul Editurii Humanitas? M-am gândit că e mai bine ca directorul SRI să nu apară la Casa Scânteii şi nici în editura proaspăt vandalizată. „– Prefer să vin eu“, i-am spus, „şi, dacă se poate, împreună cu domnul Pleşu“. Voiam, pe de o parte, profitând de ocazie, să-i cer manuscrisele Noi­ca pe care Securitatea le confiscase la ares­tarea din 1958 (mai cu seamă corespondenţa cu Cioran din perioada 1948–1958, „cele mai frumoase pagini pe care le-am scris vreodată“, după cum îmi declarase Cioran la Paris). Eram curios, pe de altă parte, să ştiu cum va împacheta povestea cu mineriada din iunie. Și, în fond, ce voia de la mine. A doua zi, o maşină a editurii pătrundea în curtea sediului SRI din preajma străzii Povernei, în timp ce o poartă metalică uriaşă se închidea cu zuruit mare în urma noastră.

Înainte de a intra în biroul lui Mă­gureanu, îi spun lui Andrei:

„– Fii atent, dacă ne dă cafea sau orice altceva, eu nu beau.“ „– Ce, ai înnebunit?“ apucă să-mi arunce Andrei şi intrăm. M-a izbit faptul că, văzut din profil, chipul lui Mă­gureanu, cu nasul răscroit în sus, te trimitea cu gândul la un cap de răţoi. Poate și pentru că avea un costum culoarea oului de rață. Și ac auriu la cravata albastră. Extrem de curtenitor, ne întreabă dacă bem o cafea. „– Hait!“, îmi zic. Apoi tușesc, îmi dreg vocea și răspund:

„– Nu, mul­­ţumesc, tocmai am băut la birou“„– Trei cola atunci“, spune Măgureanu către fata care aştepta în uşă. Îl privesc sem­nificativ pe Andrei, care-mi face semn discret că nu sunt în toate minţile.
„– Ne pare rău, începe Măgureanu, de cele întâmplate în iunie şi aş dori să vă spun, domnule Liiceanu, că ţara asta are nevoie acum de intelectuali care să se angajeze şi să pună umărul la schimbare. Uitaţi, am aici o carte…“
Şi se scoală de pe scaun îndreptându-se spre o bibliotecă. În timp ce deschide vitrina pentru a lua cartea, schimb repede paharul meu de cola cu al lui şi beau însetat. Pleşu mă priveşte cu ochi mari. Domnul director al SRI se întoarce la masă cu cartea, se aşază şi discuţia continuă. Aştept, relaxat de-acum, ca, la rândul lui, să bea. Dar nu se întâmplă nimic: paharul cu cola din dreptul lui Măgureanu rămâne neatins! Simt cum neliniștea crește în mi­ne. „– El de ce nu bea?“ îl întreb agasat pe Pleşu, când Măgureanu se ridică şi iese o clipă din birou. „– Pentru că e profesionist, îmi şopteşte Pleşu. Pesemne că toate paharele sunt otrăvite, dar el ori­cum nu se atinge de al lui. Înțelegi? E, la scenariul ăsta nu te-ai gândit…“ Într-adevăr, nu mă gândisem. „– Crezi că murim până diseară? îl întreb. Hai să ne cărăm mai repede de aici, pentru că aş prefera să mor acasă.“ I-am smuls lui Măgureanu, înainte de a pleca, promisiunea că va căuta în arhive manuscrisele Noica. Dar nu prea îmi mai ardea de nimic.
Până seara mi-am urmărit cu atenţie toate miş­­cările peristaltice, reproşându-mi amarnic că varianta cu Măgureanu care ar fi putut să lase paharul ne­atins îmi scăpase total din vedere. Şi-apoi, de ce Dumnezeu alesesem să mergem noi acolo? Ar fi fost mai bine să vină el la editură. Dar nici până seara, nici a doua zi, nimic nu s-a revoltat în viscerele mele. Către prânz – trecuseră de-acum 24 de ore – mi-am luat temperatura. Era normală. Se părea că scă­pasem cu viaţă…
Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, „din partea domnului director“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.

Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.

 

Sursa: http://www.revista22.ro/articol-52649_2.html

4 Comments

  1. felcer

    Veninul de viperă are efecte terapeutice tămăduitoare, veninul reptilelor antiromânești este de o toxicitate maximă. Liichenii, Bleșii, Pramatievicii, Cațaveicile și alte lighioane soroșiste au otrăvit iremediabil organismul națiunii, cu flatulența lor filosofardă, amirosită cu nesaț de pseudo intelectualitatea leneșă, amorală și apatridă. Am plătit cu sute de milioane ședințele de spart floarea soarelui filosofice pe malul șanțului TVR precum și opulența unor țigani turcești care și-au scris cărțile cu mațul gros. Rușine să ne fie!(nouă, că lor nu are de unde).

    • salicondop

      Satanele coroiate .

Trackbacks / Pings

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*