Puncte de vedere

Gafe istorice

              Confuzii datorate vârstei înaintate, necunoașterii sau rezultatul educației staliniste!? În Iulian N. Vlad Confesiuni pentru istorie, lucrare voluminoasă de 816 […]

 

 

          Confuzii datorate vârstei înaintate, necunoașterii sau rezultatul educației staliniste!?

În Iulian N. Vlad Confesiuni pentru istorie, lucrare voluminoasă de 816 pag. apărută la Editura Proema din Baia Mare, sub semnătura lui Aurel Rogojan, am întâlnit o serie de pasage, fragmente sau afirmații care m-au pus pe gânduri ori care ar trebui să dea de gândit oricui este interesat de istoria României și mai ales de istoria frontului secret. Nu că ar fi vorba doar despre niște simple ori nevinovate erori sau greșeli în legătură cu momente importante din istoria României sau a instituției Securității regimului comunist, ci în legătură cu cauzele care au făcut ca ele să cunoască lumina tiparului: necunoaștere, superficialitate, confuzie datorată vârstei înaintate sau pur și simplu rezultatul unei educații politico-ideologice a cărei amprentă comunisto-stalinistă este inconfundabilă în mentalul unor foști ofițeri ai „aparatului de securitate”. Dar înainte de a încerca formularea unor concluzii să vedem despre ce este vorba.

              Declarația din aprilie 1989 a fost înaintea plecării consilierilor sovietici

La p. 114 întâlnim următoarea afirmație a generalului rezervist Aurel Rogojan „…momentele de răscruce istorică, tezele din aprilie 1964, au intervenit la scurt timp după plecarea consilierilor sovietici…” . Dacă ar fi citit lucrarea mea intitulată Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informații și securitate ale regimului communist din România (1965-1989), Editura Elion, București 2014, pp. 30-31, ar fi înțeles chiar cu lux de amănunte și pe o largă bază documentară cum s-a ajuns la retragerea consilierilor sovietici din România, în speță a ultimilor consilieri din „aparatul de securitate”, și mai ales momentul acestui episod, decembrie 1964. Deci firul cronologic al istoriei este următorul: mai întâi declarația din aprilie și apoi retragerea consilierilor sovietici din toate instituțiile și structurile de putere din România. Este un moment important pentru istoria poporului român și a comunismului, pentru că România devine astfel primul și singurul stat socialist din Tratatul de la Varșovia care nu mai dispunea de sprijinul „frățesc ” al consilierilor sovietici. Și toate acestea se întâmplau în plin Război Rece. În toate celelalte țări aliate din Tratatul de la Varșovia, consilierii sovietici au fost retrași după încheierea Războiului Rece, deci după prăbușirea URSS (decembrie 1991). Că a fost bine sau că a fost rău pentru soarta României este o cu totul altă problemă pe care nu o analizăm în acest context.

O singură concluzie: dacă editorul Confesiunilor pentru istorie, în speță Aurel Rogojan, nu cunoaște astfel de detalii, ne întrebăm retoric evident și cu îndreptățire, câtă credibilitate mai poate avea autorul unor astfel de aserțiuni? Dacă studenții de la facultățile cu profil umanist, nu neapărat de la istorie, ar face astfel de gafe, mai mult ca sigur că ar fi scoși din examen sau din sala de curs și trimiși să mai aprofundeze materia. Dar Aurel Rogojan scapă de un asemenea tratament pentru simplul motiv că nu are ce aprofunda pentru că nu este istoric.

Trupurile neînsuflețite ale lui Ionel Moța și Vasile Marin au fost înhumate la Casa Verde în Bucureștii Noi la sfârșitul lui ianuarie 1937 și nu la Maiadahonda

O altă „minune rogojenistă” o întâlnim la p. 617. De data aceasta, este vorba despre un dialog între generalii Iulian Vlad, Aurel Rogojan și Victor Marcu, acesta din urmă fiind solicitat, fără îndoială, să dea credibilitate, atât Confesiunilor pentru istorie, dar mai ales dezvăluirilor fostului șef al DSS. Generalul rezervist Victor Marcu, este cel care se pretinde cu îndreptățire un om cu o bogată experiență atât în activitatea de informații externe cât și în cea de securitate internă. Acesta povestește avântat un episod hazliu, l-aș denumi eu, despre un așa-zis ordin primit de la generalul Pleșiță, pe atunci în funcția de mare șef al spionajului românesc. Nici mai mult nici mai puțin, generalul Nicolae Pleșiță ordonase ca o grupă specială condusă de Victor Marcu să „arunce în aer” monumentul de la Maiadahonda  – localitate lângă Madrid, unde fusese ridicată o cruce în 1970 de către legionarii români din exil pentru a comemora personalitățile lui Moța și Marin, eroii martiri ai purtătorilor de cămăși verzi cu diagonală, care în ianuarie 1937 au murit pe baricadele franchiste în luptă cu republicanii comuniști sprijiniți de brigăzile roșii ale Internaționalei a III-a. La aflarea acestei destăinuiri despre un „ordin operativ”, Iulian Vlad, în loc să comenteze și să respingă aberațiile ori lipsa de rațiune a unui astfel de ordin, spune ceva care lasă pe oricine cu gura căscată, și anume că acolo la Maiadahonda, „…sunt înmormântați Ion Moța și Vasile Marin”. Stupefacția este și mai mare, în contextul în care dialogurile continuă, iar cei prezenți, respectiv Aurel Rogojan și Victor Marcu nu reacționează, ceea ce lasă de înțeles că sunt de acord cu aberația rostită de fostul șef al DSS. Nu se specifică cu claritate data acestui eveniment, dar care ar trebui încadrat în perioada când generalul Nicolae Pleșită era șeful Direcției de  Informații Externe, adică între 1980 și1985. Exact în acea perioadă generalul Iulian Vlad era secretar de stat și prim-adjunct al șefului DSS. Prin urmare, ar fi trebuit să reacționeze, întrucât era și în responsabilitatea sa o astfel de sarcină sau oricum ar fi trebuit să o aprobe sau să o respingă.

Îi informăm cu respect pe cei doi foști generali de securitate încă în viață, pentru că al treilea, Iulian Vlad a trecut la cele veșnice, că trupurile neînsuflețite ale martirilor legionari, Ionel Moța și Vasile Marin au fost transportate în țară încă de la sfârșitul lunii ianuarie 1937, iar cortegiul funerar a fost însoțit pe tot traseul spre București de sute de mii de simpatizanți ai Mișcării Legionare. Documentele iconografice în legătură cu acest eveniment sunt impresionante. Trupurile lor neînsuflețite au fost înhumate la Casa Verde, o clădire construită de legionari în timpul vacanțelor, prin acele celebre acțiuni din coloniile de muncă voluntară, Regele Carol al II-lea s-a îngrijorat foarte mult în legătură cu creșterea popularității Gărzii de Fier. Și avea dreptate. La alegerile din decembrie 1937 gardiștii, obținând un procent de 15% , ceea ce-i făcea să devină a treia forță politică a țării, după Partidul National Liberal și Partidul Național Țărănesc, iar Carol al II-lea s-a hotărât să intervină. După cum consemnează în Notițele zilnice, (Ed. Silex,1995, vol I, p.237). „… în aceste vremuri, trebuie luate măsuri cât se poate de energice spre a stârpi răul (legionarismul) până în temelii”. Și a făcut-o cu sârg. La 10 februarie 1938 a instaurat regimul său personal, mai cunoscut și sub denumirea de „dictatura regală”. Datorită slăbiciunii regimului și mai ales a lipsei sale de credibilitate în urma măsurilor de represiune sângeroasă contra legionarilor, practici ce pot fi încadrate în așa numitul „terorism de stat”, la care mai putem adăuga și contextul internațional total nefavorabil României, în vara lui 1940 s-au prăbușit granițele României Mari. S-a instaurat astfel pentru mai bine de jumătate de secol o epocă de regimuri totalitare, din care România nu a putut să iasă decât în urma evenimentelor din decembrie 1989.

Deci, este foarte greu de înțeles, cum generalul Iulian Vlad a dat dovadă de atâta ignoranță în ceea ce privește cunoașterea unor momente fundamentale din istoria României. Te întrebi pe ce își baza analizele și ordinele ? Dar cert este că în domeniul activității de informații pentru securitate națională, necunoașterea te poate duce la greșeli fatale. Dacă Iulian Vlad, care se pretindea un om citit pentru că, așa cum a menționat în repetate rânduri, îndeplinise funcții de comandă pe linie de învățământ în „aparatul de securitate”, avea astfel de lacune, ne întrebăm care era valoarea intelectuală reală și cum acționau cei ce răspundeau direct la ordinele sale. Trist dar adevărat! Desigur că și editorul, Aurel Rogojan are partea lui de vină pentru că nu a intervenit, fie să aducă corecturile de rigoare în text, fie să consemneze acest lucru printr-o notă de subsol. Culmea obrăzniciei este că fostul șef al DSS, Iulian Vlad își permite să utilizeze expresii precum: „presupuși istorici” (p.500), sau „falși cercetători (p. 498), pentru a-și arăta apoi nemulțumirea în legătură cu „această inflație de institute (de cercetare istorică – C.T.)” ce nu poate fi decât „suspectă și păgubitoare pentru urgența nevoii de adevăr”, iar Aurel Rogojan, la rândul său, să-i țină isonul și să vorbească despre „această proliferare a imposturii în cercetarea istorică” (p. 502).

Concluzia: doi indivizi care în dialogurile lor pentru istorie abordează evenimente istorice despre care nu au habar, ajung să-i acuze pe istorici de tot felul de rele, din simplul motiv că nu le convine cum cercetează și scriu istoria.

            Stalin și nu Petru Groza a hotărât revenirea Ardealului de nord-est la România

                                                                                                                                                                                            O altă afirmație a generalului Iulian Vlad se referă la rolul pe care dr. Petru Groza l-ar fi avut în realipirea Ardealului de nord-est la România. Este vorba despre acel teritoriu cedat Ungariei prin al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940. Dar iată textul, p. 113: „Eu cred că Dr. Petru Groza a jucat, în istoria acelor ani, niște roluri foarte importante. Poate cel mai mare rol și care îi aduce un merit nepieritor și nici un român nu trebuie să îl uite, este acela că el a avut o contribuție foarte importantă la readucerea Ardealului la patria mamă”. Fostul general de securitate, Iulian Vlad se pare că nu a auzit de Comisia Litvinov. Este vorba despre o comisie alcătuită din diplomați sovietici de carieră și experți în relațiile internationale și în sistemul de drept internațional, care la ordinul lui Stalin, în vara anului 1943, deci după celebra bătălie de la Kursk, care practic a decis soarta războiului din Europa, a avut ca misiune să studieze posibilele aranjamente teritoriale postbelice. În problema Ardealului Comisia Litvinov – numele îi vine de la celebrul diplomat Maxim Maximovici Litvinov -, sprijinită și de experți americani și britanici, a elaborat trei ipoteze posibile. Prima, propunea ca Ardealul să fie încorporat Ungariei, a doua prevedea ca acest teritoriu să fie organizat ca o entitate autonomă, eventual stat autonom, iar a treia prevedea ca să fie alipit României. Dintre acestea, Stalin a hotărât ca cea de a treia variantă să fie pusă în practică. Interesantă este și motivația sa, așa cum rezultă din documentele din mapa secretă a lui Stalin, dezvăluite de cercetătorii ruși. Primul motiv era ca România să rămână veșnic recunoscătoare URSS pentru acest gest. Probabil că de aici au fost inspirate și versurile din imnul național din anul 1952: „Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator”. Al doilea motiv a fost, pentru ca românii să uite de Basarabia, iar al treilea motiv pentru că el, Stalin, dorește să le dea o lecție ungurilor care au cutezat să pornească război contra URSS fără nici un fel de motiv, doar pentru a face pe plac lui Hitler. URSS recunoscuse primul arbitraj de la Viena, 2 noiembrie 1938, în urma căruia teritorii din Slovacia de sud și partea de nord-vest a Ruteniei Carpatice au fost desprinse din componența Cehoslovaciei și alipite Ungariei.

Prin urmare, ne întrebăm unde este rolul atât de important al doctorului Petru Groza? Ca să nu mai spunem că ideea cu un guvern condus de dr. Petru Groza, începând cu 6 martie 1945, deci când războiul totuși încă nu se încheiase în Europa a aparținut tot lui Stalin. Este foarte adevărat că Stalin a condiționat predarea administrației în Ardealul de nord-est de recunoașterea de către Regale Mihai I a guvernului dr. Petru Groza. Și pentru ca Stalin să fie cât mai ferm și precis în decizie, l-a trimis la București pe Andrei Ianuarevici Vișinski, ministrul adjunct al afacerilor externe. Acesta a cerut mai întâi Regelui Mihai I demiterea guvernului prezidat de generalul Rădescu. La refuzul Regelui în București au fost concentrate unități sovietice de blindate, a fost dezarmat batalionul de gardă al Marelui Stat Major, a fost interzisă legătura cu armatele române de pe front, iar radioul și presa au trecut sub controlul armatei sovietice. Acesta este contextul în care s-a realizat impunerea cu forța și sub amenințare a guvernului condus de dr. Petru Groza la 6 martie 1945. România a fost în pericol de a fi desființată ca stat independent. Două zile mai târziu dr. Petru Groza a trimis o scrisoare la Moscova prin care a cerut reinstalarea autorităților românești în tot Ardealul, lucru pe care Stalin l-a aprobat la 9 martie după cum se făcuseră „înțelegerile” cu Vișinski, sub presiune.

Curios că, Iulian Vlad care a făcut și el studii la Moscova nu a reținut, formula oficială susținută de istoriografia sovietică și impusă manualelor de istorie din România, potrivit căreia Stalin ar fi fost mulțumit de felul în care au luptat soldații români cot la cot cu armata Sovietică pentru eliberarea Ardealului și a Ungariei de trupele hitleriste. Se pare că dogma sovietică nu mai era compatibilă cu dogma naționalistă a lui Ceaușescu în materie de percepere și interpretare a istoriei. E o chestiune de educație politico-ideologică și de mentalitate a foștilor ofițeri ai „aparatul de securitate” din vremea lui Nicolae Ceaușescu, care le-a marcat profund conștiința și de care nu s-au putut dezbăra nici după trecerea unui sfert de veac de la prăbușirea comunismului din România și a evoluțiilor în arealul ei geopolitic din partea central-răsăriteană a Europei.

                                                         Alte confuzii și inadvertențe

Am mai depistat și o mică contradicție, dacă nu cumva o adevărată confuzie între spusele lui Rogojan față de susținerile lui Iulian Vlad. Așa de exemplu la p.28 Rogojan susține că: „Generalul Iulian Vlad a fost «exilat» comandant al Școlii militare de ofițeri activi ai Ministerului de Interne (toate armele și specialitățile) și pus în situația, ce l-a afectat extrem de mult, ca în perioada directoratului său să fie suspendată pregătirea superioară juridică a viitorilor ofițeri”. În schimb, fostul general de securitate Iulian Vlad, susține în răspunsurile date în fața Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentele din decembrie 1989 că: „…până în 1977 am condus serviciul de învățământ al M.I. și am fost comandantul școlii de la Băneasa. Predam discipline de drept…” (vezi Șerban Săndulescu, Decembrie 1989. Lovitura de stat a confiscat revoluția română, f.a., p. 185). Din coroborarea celor două texte ar rezulta că Iulian Vlad a predat discipline de drept la școala de Securitate de la Băneasa tocmai atunci când se scosese pregătirea juridică, iar absolvenții erau îndrumați să se înscrie la cursurile de fără frecvență a Facultăților de drept pentru a-și completa studiile superioare. Este posibil ca Iulian Vlad să nu-și fi amintit corect, având în vedere că în momentul în care a apărut în fața Comisiei decembrie 1989, era încă în detenție, acolo unde ne spune în alte pasaje ale dialogurilor cu Rogojan că ar fi avut parte de condiții dintre cele mai vitrege. (A se vedea pasajul de la p. 547 în care Iulian Vlad vorbește despre celula 318 de la Spitalul penitenciar Jilava, „care a devenit pentru 3 ani și jumătate” casa domniei sale).

O altă inadvertență în declarațiile și susținerile lui Iulian Vlad privind, de data aceasta un aspect foarte delicat: dacă l-a trădat sau nu pe Ceaușescu. Astfel, în Memoriul întocmit și adresat lui Ion Iliescu, Președintele Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, în 20 martie 1990, generalul Vlad spune: „Într-adevăr, pe dictatorul Ceaușescu l-am trădat. Între el și popor am ales poporul. Pentru nimeni și niciodată nu aș fi făcut altfel”. Acest memoriu a fost întocmit în timp ce se afla în detenție la Jilava și urma să înceapă ancheta procuraturii militare în legătură cu faptele sale, ceea ce presupune că a avut posibilitatea să se consulte cu avocatul său. În schimb, în declarația pe care o dă sub jurământ, la 19 octombrie 1993, în fața Comisiei decembrie 1989, în legătură cu acest aspect, Iulian Vlad susține altceva. Întrebat de un membru al comisiei, dl. Plătică, dacă „la o discuție cu Militaru, de față fiind și alții, s-a spus că dumneavoastră (Iulian Vlad – C.T.), ați făcut afirmația: «Eu l-am trădat pe Ceaușescu, dar nu și poporul român». Așa este?”, Iulian Vlad răspunde: „A fost o discuție a mea cu Gușe, când am spus că eu nu mi-am trădat poporul român, dar nu am spus că l-am trădat pe Ceaușescu” (sic!), (p.201).

Greu de comentat așa ceva. Se poate pune doar o întrebare îndreptățită: când a fost serios și cinstit fostul șef al DSS? Sau, mai bine zis, a fost vreodată corect și cinstit în afirmații fostul șef al DSS? Istoricii care cercetează și alte documente pentru a afla adevărul constată următoarele. În alte apariții publice, Vlad, alături de Aurel Rogojan afirmă că: „În dimineața de 22 decembrie 1989 le-am dat ordin ofițerilor de securitate să depună armele la rastel și în consecință a fost o lovitură de stat (am spune mai degrabă o lovitură de palat), dată cu susținerea Securității” (vezi „România liberă”, Galați, 9 decembrie 2016). Iar la lansare cărții Confesiuni pentru istorie, la Craiova în ziua de 18 ianuarie 2018, Aurel Rogojan a explicat publicului că afirmațiile din Memoriul adresat lui Ion Iliescu „au fost de fapt o greșeală” (sic!).

Chiar nu mai este nimic de comentat. Dacă Securitatea, instituția care era îndrituită prin lege să-i apere viața comandantului suprem, și-a dat concursul la „lovitura de palat” din decembrie 1989, despre care știm astăzi cu certitudine că s-a realizat și cu un consistent sprijin extern, înseamnă că este vorba despre înaltă trădare, după toate codurile penale, foste, prezente și viitoare. Faptul că generalul Iulian Vlad a plecat la cele veșnice supărat pe acei istorici care nu scriu istoria așa cum și-ar fi dorit el, înseamnă înainte de toate o totală lipsă de respect pentru adevăr, pentru poporul român despre care spune că l-a apărat, dar în realitate, pe care l-a mințit cu zel, fie cu știință și premeditare, fie cu neștiință, adică din ignoranță și necunoașterea istoriei propriului popor.

În cartea mea, Duplicitarii, atât în prima ediție din 2003 cât și în a II-a revăzută și adăugită, București 2014, mi-am permis să fac o analiză comparată (pp.208-209) între Iulian Vlad, ultimul șef al DSS și Eugen Cristescu, șeful SSI din perioada 1940-1944. Au rezultat câteva asemănări și deosebiri interesante. Dar, trebuie să recunosc faptul că în urma lecturii cărții lui Aurel Rogojan, Iulian N. Vlad. Confesiuni pentru istorie, am constatat și două alte mari deosebiri între cele două personalități ale frontului secret. Eugen Cristescu, om cu o pregătire intelectuală mult superioară, doctor în științe juridice și fost membru al Comisiei internaționale a polițiștilor de la Haga, și-a scris memoriile în două rânduri. Mai întâi la Moscova, în perioada în care a fost deținut la Lubianka (octombrie 1944-mai 1946) – manuscris publicat de Radu Ioanid în cartea Lotul Antonescu în anchetă la SMERȘ, Moscova, 1944-1946. Documente din Arhiva FSB,Polirom 2006, pp.175-270. Al doilea rând de memorii le-a scris la București în timpul detenției de la Făgăraș, Jilava și Văcărești (1947-1950) – manuscris publicat de Cristian Troncotă în lucrarea Eugen Cristescu asul serviciilor secrete românești. Memorii – mărturii – documente, Ed. Roza Vânturilor, 1994, pp.133-255. Publicarea acestui document s-a făcut după manuscrisul originar, găsit în arhivă și nu după broșura publicată în 1967 de Serviciul Editorial al Consiliului Securității Statului, după cum insinuează Aurel Rogojan în dialogul cu Iulian Vlad (p.172). De altfel, pentru a reconstitui corect adevărul istoric, să consemnăm că broșura Serviciului Editorial al CSS din 1967, deci pe vremea când Iulian Vlad răspundea de învățământ, avea față de manuscrisul original numeroase modificări de text, din care au fost amputate (sau cenzurate?) în total 38 de pagini.

Iulian Vlad însă, timp de 28 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 nu a fost în stare să-și scrie singur memoriile, recurgând pe ultima sută sau după o expresie la modă „pe repede înainte” la ajutorul unui neprofesionist (Aurel Rogojan). Și o altă mare deosebire, în vreme ce Eugen Cristescu în Memoriile sale se ocupă în exclusivitate de organizarea și activitatea SSI, oferind istoriografiei date și informații dintre cele mai interesante, Iulian Vlad este pur și simplu obsedat de istoricii care nu scriu istoria după cum o vedea el, îi ceartă, îi jignește, fiind în același timp nemulțumit și de „puținii istorici și cercetători de valoare pe care încă îi mai avem” pentru că, nu-i așa,  „nu și-ar asuma cu autoritatea lor științifică și morală pe care o au, niște responsabilități (…) în a spune asta e drept și asta e fals” (p. 502 din Confesiuni…). Evident că această afirmație seamănă cu ceva care aduce a cenzură. Omul acesta nu a înțeles că în decembrie 1989 românii și-au cucerit cu sânge libertatea de a gândi și de a se exprima.

Îmi pare rău să o spun în concluzie, cred că individul acesta, care a plecat dintre noi nu de multă vreme, nu prea a înțeles pe ce lume a trăit, în ciuda faptului că a ajuns în situația de a pretinde că ne poate apăra pe toți de riscurile unei societăți mai greu accesibile pentru el și toți ceilalți ca el. Și toate acestea din cauza unei pregătiri intelectuale și culturale mai degrabă precare, dacă nu cumva îndoielnice. Cât despre lipsa de experiență în activitatea informativ-operativă a „aparatului de securitate”, nici că mai trebuie amintit, a recunoscut-o și singur. Sfârșitul sângeros al instituției Securității regimului comunist din România, cele trei sentințe de condamare care însumează 25 de ani din care nu a executat decât patru ani, la care mai putem adăuga gafele și erorile ori răutățile din dialogurile cu Aurel Rogojan, toate la un loc sunt absolut dezonorante și constituie argumente de netăgăduit că nu a făcut nimic serios pentru poporul român pe care pretinde că l-a apărat. Poate doar că a „mimat încadrarea în epocă”, el și cei din conducerea fostei Securități, după cum recunoștea cu franchețe colonelul rezervist Gheorghe Rațiu, fost șef al Direcției I, contrainformații interne în perioada 1986-1989, structură centrală mai numită și neoficial „Poliția politică a Securității” pentru că i-a avut în urmărire informativă pe toți dizidenții din România. Un sfârșit fără glorie am putea spune. A ratat victoria în lupta decisivă, dar a pierdut în primul rând, prin manifestările publice din ultimii ani și puținele fărâme de încredere și credibilitate care ar mai fi existat din partea celor care au sperat să audă de la el adevărul istoric. Un adevăr pe care nu l-a spus, fie pentru că nu l-a cunoscut decât în prea mică măsură, fie că s-a dovedit total depășit de vremuri și ca urmare îi este cu totul defavorabil. Iar secretele cu care s-ar fi dus în mormânt îi protejează mai degrabă pe alții și nicidecum pe poporul român.

                                                                                                                           Cristian TRONCOTĂ

                                                                                                                      Șelimbăr, 18-19 ianuarie 2018

 

1 Comment

  1. Sa fii politruc, botezat istoric, in solda securitatii de ieri si de azi si sa vorbesti de „rezultatul educatiei staliniste”, e deja, prea mult! Poate ar fi timpul ca istoria sa ne-o scrie chiar istoricii nu preparatorii politici ai serviciilor…
    P.S. Ne vaitam ca n-avem educatie la nivelul „de afara”, dar nimeni nu „perie” odata programele scolare de „compendiile” – colaje scrise in laboratoare, fara cap si coada, numai sa-si vada unii numele pe coperti si sa terorizeze studentii cu cacatisuri, care lor li se par „ore astrale ale istoriei”, numai ca au ei o gaselnita…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*