Puncte de vedere

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V)

                            – discuție cu profesorul universitar Corvin […]

 

                          – discuție cu profesorul universitar Corvin Lupu –

 

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor reluăm discuția despre cartea scrisă de Aurel Rogojan, cuprinzând amintirile generalului Iulian Vlad.

Corvin Lupu: Haideți să spunem, cu riscul că ne repetăm, că este vorba despre o carte scrisă de generalul Aurel Rogojan, care cuprinde unele afirmații memorialistice ale generalului Iulian Vlad, la care se adaugă idei puse de Rogojan în seama răposatului general și texte pe care Rogojan și le asumă.

M.A.M.: Între aceste texte pe care le semnează Aurel Rogojan, respectiv în cel intitulat pompos „Un destin istoric între judecățile istoriei” sunt și câteva referiri la orașul nostru, Sibiu. Cum vi s-au părut?

C.L.: Practic, în acest articol, Rogojan spune că Vlad ar fi fost preocupat de situația creată prin ocuparea sediului Securității din Sibiu și, ulterior, de lipsa legăturii sale cu șeful Securității din Sibiu. Doar atât spune Rogojan.

În schimb, noi știm mult mai multe. Comandanții și cadrele Securității din Sibiu nu aveau voie să permită demonstranților revoltați, sau cum doriți să le spunem, să ocupe acea unitate militară. Militarii M.Ap.N. au intrat în clădire după mulțimea din stradă, pentru a ridica ofițerii care s-au ascuns pe la subsoluri, la centrala termică și a-i duce la sediul U.M. 01512. Când o unitate militară este atacată, ea trebuie să fie apărată cu prețul vieții militarilor, până la ultimul om. Astea sunt regulile milităriei în toată lumea. Nu era vorba de locuințe personale pe care le abandonezi când vrei tu. Era o unitate militară. La Sibiu, au fost alte „reguli”. Unitatea a fost abandonată în mod laș, începând cu inspectorul șef Rotariu, care s-a refugiat peste drum, la sediul U.M. 01512, luând cu el și pe șeful Securității și pe șeful Miliției județene, după ce, anterior, își dusese acolo mașina la adăpost. Mașinile pălmașilor au ars ca niște torțe, aprinse de bețivii care au atacat sediile M.I. În apropierea sediilor M.I. a fost adus un camion cu băuturi alcoolice care a fost abandonat acolo. Minunații noștri anchetatori ai evenimentelor nu au clarificat al cui a fost camionul, cine l-a adus în apropierea grupurilor de incendiatori turbulenți, ulterior transformați în „revoluționari”, în „eroi” cu merite deosebite… Ce joc grotesc… le-au adus băutură ca să se îmbete și mai tare, să prindă curaj și să iasă „revoluția” bine. La sediile M.I. se aflau și 72 de luptători de la Trupele de Securitate, conduși de un locotenent, unul Moldovan. Aceștia, la ordin, în loc să apere unitatea militară, s-au ascuns în garajele inspectoratului, împreună cu câinii cu care fuseseră trimiși acolo. Eu am relatat cum au decurs aceste evenimente, la Televiziunea Română „Liberă”, după evenimente. Am spus adevărul, dar s-au supărat rău de tot cadrele din M.Ap.N., care atunci ar fi dorit ca eu să spun o minciună: anume că securiștii i-ar fi omorât pe morții din stradă. Eu am spus adevărul, respectiv că securiștii n-au omorât pe nimeni, fără să menționez atunci o completare strict necesară, imposibil de scos la lumină în 1990. Mă refer la faptul că Securitatea nu a reprimat pe nimeni, pentru că ea trădase și încuraja revolta populară în spatele căreia se dădea lovitura de stat și se crea diversiunea bulversatoare care să-i facă pe români să nu mai înțeleagă nimic și să creadă „pe cuvânt” minciunile care li se spuneau.

Rogojan spune că Vlad ar fi dat ordine ca securiștii să ceară ajutor de la forțele M.Ap.N. Nici asta n-a fost în regulă. Ei trebuiau să ceară ajutor de la M.Ap.N. dacă nu făceau față atacurilor din exterior, or cadrele de securitate s-au ascuns la subsol, iar luptătorii de la Trupele de Securitate s-au ascuns în garajele inspectoratului. Halal Securitate! Singurii ofițeri de securitate care au încercat să apere sediul Securității de mulțimea care voia să pătrundă în clădire au fost lt. col. Cârneci, maior Sabău și maior Botărel. Ei au executat foc de pistol mitralieră de la ferestrele etajului I, din spatele clădirii Securității, exact în dreptul ferestrei locuinței mele, de unde priveam eu evenimentele. Când au tras în aer, nu s-a întâmplat mare lucru, cel puțin jumătate din mulțimea care intrase în curtea Securității și-a continuat înaintarea spre ușile de acces în clădire. Atunci Botărel a tras o rafală de ceva mai puțin de jumătate de încărcător în pavajul de beton din curtea unității. Șuieratul și zgomotul gloanțelor care loveau pavajul de beton i-a speriat pe atacatori, care au luat-o la fugă, ca potârnichile, în timp ce ofițerii trăgeau pe deasupra capetelor lor.

În orice caz, au fost frământări în interiorul clădirii. Părerile au fost diferite. La un moment dat, pe acoperișul de deasupra ușii de acces la Serviciul Pașapoarte, un locotenent pe nume Haras a postat un trepied cu o pușcă mitralieră Kalasnikov, pentru a proteja intrarea prin acel loc. Nu era nimeni în curțile Inspectoratului M.I., semn că ei se așteptau ca mulțimea să ajungă în curte. Mi-am dat seama că ei știau că militarii de la Trupele de Securitate stau acolo de decor și vor permite mulțimii să intre în curte și în clădire. Dacă militarii de la trupe, repet, 72 la număr, ar fi acționat, nu intra nici musca în curți și în clădiri. După aproximativ 30 de minute, Haras a revenit pe acoperișul respectiv și a ridicat trepiedul și pușca mitralieră. Cineva nu l-a lăsat să apere intrarea. Era efectul ordinului trădător, chiar criminal, al generalului Vlad ca să nu se apere sediile, cum am spus, „să iasă revoluția bine”.

M.A.M.: Au fost morți acolo?

C.L.: Nu, nu au fost morți în acel loc. A fost o femeie moartă, undeva aproape de clădirea administrativă a inspectoratului, dar nu putea fi împușcată de la acele ferestre, de către cei trei ofițeri menționați. Era după colț, cum ar veni. N-au fost morți dar acești trei ofițeri și-au salvat colegii care erau în interiorul clădirii pe culoare și în birouri. Dacă mulțimea intra atunci în clădire, ofițerii și-ar fi apărat viețile și ar fi fost un carnagiu cumplit. Atacatorii nu aveau arme. Nimeni nu se lăsa omorât de atacatorii sediilor, persoane de la periferia societății. Vă dați seama de calitatea umană a atacatorilor. Pentru a ataca sediul poliției și securității unei țări, trebuie or să ai o doză mare de nebunie, or să fii beat, or să fii inconștient, or să fii infractor, or criminal. Cred că atacatorii erau din toate aceste categorii. Pe lângă aceste categorii, erau și mulți copii, majoritatea colorați. De fapt, erau mulți colorați și printre atacatorii adulți.

După evenimente, cei trei ofițeri au fost judecați, condamnați și băgați la închisoare. Au luat 19 ani pentru că și-au făcut datoria și asta doar parțial. O mizerie de Justiție! Ce să mai vorbim că unii dintre colegii de serviciu ai celor trei au aruncat anatema asupra lor și îi învinuiau. Altă mizerie! La procesul de revizuire a sentinței, după vreo 2-3 ani, nici nu mai țin minte câți au fost, am fost citat ca martor în proces și am spus adevărul, apăsat. Colegilor securiști ai învinuiților le-a fost teamă să-i apere fără rezerve și au vorbit șters, neutru, cu o teamă nedemnă de calitatea de ofițer al țării pe care trebuie să se bazeze un popor în momente grele. În fine, au fost puși în libertate, chiar la acel ultim termen. Cârneci și Sabău au murit, iar Botărel, în ciuda a tot ce i s-a întâmplat, a rămas fidel cauzei moarte a trădătorilor din fruntea Securității, respectiv teoriei că „generalul Vlad nu a trădat”. Este șansa lor de a-și apăra onorabilitatea, care, privitor la acele evenimente, nu există. Această linie de conduită îi trage pe toți cei în cauză într-un hău al istoriei…

Cum spun, generalul Vlad trebuia să ordone tuturor inspectoratelor din țară să-și apere sediile, așa cum a făcut generalul Nuță, șeful Miliției Române și doi dintre adjuncții săi, care au cerut apărarea sediilor prin folosirea armamentului, dar generalul Vlad, le-a contramandat ordinele, ceea ce a avut urmări grave. Pentru această abandonare a sediilor în mâinile atacatorilor necunoscuți, generalul Vlad ar fi trebuit trimis în fața Curții Marțiale pentru înaltă trădare și împușcat. Nu uitați că România era în stare de necesitate ordonată de comandantul suprem al țării. Faptul că trădătorii de lângă Ceaușescu, inclusiv Silviu Curticeanu, nu au publicat decretarea stării de necesitate în Monitorul Oficial, nu are nici o relevanță pentru că ordinul militar al comandantului suprem, transmis și ajuns la toți factorii militari este suficient din punct de vedere juridic. Aberațiile lui Alex Stoenescu, de meserie subinginer metalurg, un alt fel de al doilea Rogojan, fost informator dovedit al Securității, cu sentință definitivă de făptuitor de poliție politică, potrivit cărora ordinele lui Ceaușescu ar fi fost ilegale, nu au relevanță istorică și juridică.

Privitor la imposibilitatea lui Iulian Vlad de a-l contacta pe șeful Securității din Sibiu, la care se referă Rogojan în carte, este știut că el era arestat din ordinul comandantului Aurel Dragomir. Dar Vlad știa acest lucru. Știa tot ce s-a făcut la Sibiu și a fost încântat de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu! Ia uitați, domnule director Marinescu, ce îi spunea generalul Vlad comandantului lui Dragomir, după împușcarea Ceaușeștilor. Vă dau citatul pe care l-am publicat și citat în cartea mea Trădarea Securității în decembrie 1989. „Domnule Dragomir, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut la Sibiu. Vă îmbrățișez cu căldură. Vă rog să aveți grijă, că vorbesc în numele domnului ministru Militaru. Securitatea trebuie să lucreze în continuare. Sunt probleme grele. Ungurii vor Ardealul. Sunt și alte probleme.”

Nu trebuie să confundăm dorința multor români ca regimul ceaușist să cadă, cu modul în care s-au comportat factorii militari responsabili de apărarea țării, într-un moment când ea era agresată din interior și din exterior.

Deci, domnule director, tot ceea ce s-a întâmplat la Sibiu a fost apreciat la superlativ de generalul Vlad. Crimele, jafurile, uriașele distrugeri materiale, jafurile din întreprinderi din acele zile, sabotajele, distrugerile clădirilor, incendierile, toate au fost pe placul generalului Vlad. Este și aceasta o dovadă a complicităților trădătoare din decembrie 1989. De aceea a și fost ocrotit generalul Vlad de noul regim, familia lui a ajuns să aibă o situație materială deosebit de bună, fiul său, Adrian, lucrează în Corpul de Control al prim-ministrului României, Mihai Tudose etc. Generalul Vlad a fost primit cu respect maxim la sediul S.R.I., de mai mulți directori, de președintele Băsescu etc. În toate colectivele avea oameni care fuseseră colaboratori ai Securității, unii chiar cadre ale ei.

M.A.M.: Vlad este atacat de unii revoluționari pentru că Securitatea ar fi folosit armament împotriva manifestanților. Privitor la acest aspect, există multe confuzii.

Este C.L.: Există confuzii și datorită faptului că Armata și Miliția, la ordinele generalilor Milea și Nuță, au încercat să restabilească ordinea publică și să suplinească neimplicarea Trupelor de Securitate, inclusiv folosind armele de foc. Armata, care a respectat ordinele date de Ceaușescu și de Milea, la Timișoara până în 20 decembrie și la București, până în 22 decembrie, orele 8.30, a încercat să arunce vinovăția pentru crimele din timpul cât a condus Ceaușescu pe Securitate, iar pentru crimele și morții de după arestarea lui Ceaușescu pe teroriștii nevăzuți și pe securiști, iar, după un timp, teroriștii au fost identificați în bloc cu securiștii.

În acest fel, Securitatea a ajuns „să piară pe limba ei”, respectiv pe limba trădării. Conspiratorii au iubit trădarea Securității și s-au folosit de ea pentru a lua puterea, dar i-au urât pe trădători și i-au neutralizat, pe unii, ducându-i în închisori, pe alții, consemnându-i în unități. Iliescu & Co știa că așa cum l-au trădat pe Ceaușescu, le va veni și lor rândul să fie trădați, pentru că Securitatea dorea puterea pe care Iliescu & Co o voiau ei. Și astăzi, domnule director, este o luptă mare între politicieni și serviciile secrete. Fostul consilier prezidențial pentru Securitate Națională, Iulian Fota, a declarat la televiziune, în februarie 2017, că presiunea străzii se datorește „războiului dintre S.R.I. și P.S.D.” Și alții spun același lucru. De curând, Cozmin Gușă, portavoce a unor segmente ale serviciilor secrete, spunea că provocarea profesională a directorului S.R.I. pentru anul 2018 este contracararea acțiunilor președintelui Camerei Deputaților și a președintelui Senatului. Deci, nimic nou sub soare, domnule director.

M.A.M.: Iar cei din stradă nu simt că ei sunt folosiți în slujba securității?

C.L.: Cei din stradă sunt demni de milă. Mulți au creierele spălate, sunt manipulați, ascultă de unii și de alții, sunt dirijați de pe Facebook unde serviciile secrete au milioane de conturi false și fac ce vor cu ei. După destituirea/„demisia” generalului Florian Coldea, a ieșit la lumină că numai în ianuarie 2017 au fost postate 800.000 de conturi false ale unui serviciu secret pe Facebook.

Dar să revenim la istorie. S-a ajuns în această situație, pentru că nu s-a făcut munca preventivă de securitate și nu s-a acționat în faza inițială a evenimentelor, atunci când trebuiau  neutralizați primii 10-12 manifestanți din fața casei lui Tökes, care s-au înmulțit în decurs de mai multe ore la 50-60, apoi la peste 100, incluzând și provocatorii. De fapt, a fost și un moment anterior provocărilor de la casa lui Tökes, informator dovedit al Securității. Mă refer la pătrunderea și rămânerea în țară a zeci de mii de agenți ai unor servicii secrete străine, care trebuiau neutralizați și expulzați în regim de urgență. Atunci trebuia acționat preventiv, dacă nu trăda generalul Vlad.

După evenimente, au ieșit la lumină și proiectele de desprindere a Transilvaniei de România, care nu au fost povești. Sunt probe solide privitoare la acel proiect. Cu atât mai gravă mi se pare trădarea lui Vlad, când el știa că o comite pe fondul unor factori mari de risc pentru securitatea națională.

Eu vorbesc după legi și după firescul activității militar-informative, după cum trebuie făcut dacă vrei să-ți aperi țara. Era o intervenție străină împotriva României. Asta a fost. Restul chestiunilor/discuțiilor, că multora nu le plăcea regimul, inclusiv mie, astea sunt detalii. Eu nu „țin cu ursul”, domnule director, pentru că cei care mă cunosc știu că nu am nici un motiv să „țin cu ursul”, adică cu regimul ceaușist, din contră. Dar n-am să vorbesc despre mine. Eu analizez din punct de vedere istoric, militar și juridic. În aceste analize nu se judecă istoria după părerea indivizilor, după sentimentalisme, după opțiuni politice personale sau de grup. Încercăm să le facem după știință și cât mai obiectiv posibil. Știm de la psihologi și sociologi că obiectivitate absolută nu există, dar încercăm să ridicăm ștacheta neutralității în judecată. Încerc să mă închipui pe mine însumi ca fiind îmbrăcat în robă de judecător care vreau să fiu cât mai obiectiv cu cei pe care-i judec. Îmi propun mereu să fiu un arbitru imparțial.

M.A.M.: Rogojan mai spune ceva despre preocupările și nemulțumirile generalului Vlad privitoare la activitatea U.S.L.A. de clarificare a diversiunii teroriste. Rogojan afirmă că unitatea, respectiv comandanții ei, în primul rând colonelul Ardeleanu, ar fi răspuns greu la ordinele generalului Vlad de căutare a teroriștilor, în ultimele zile ale lunii decembrie 1989. Cum vi se par acele rânduri scrise de Rogojan?

C.L.: Este real că au fost mari probleme la U.S.L.A. în timpul evenimentelor și ulterior acestora. Vlad dăduse ordin ca U.S.L.A. să rămână în unitate și să nu se implice în acțiunea de restabilire a ordinii publice. Dar, în seara de 21 decembrie, după numirea generalului Milea în calitate de comandant unic, deci șef direct al generalului Vlad, șeful de stat major al U.S.L.A., maiorul Gheorghe Trosca, a trecut la executarea ordinelor de restabilire a ordinii publice date de Milea. El a luat o serie de luptători din unitate și s-a deplasat în zona Intercontinental-Sala Dales-Restaurant „Pescărușul”, unde se organizase baricada demonstranților și a acționat pentru lichidarea revoltei de acolo. Vlad s-a dus personal la forțele de ordine de acolo să le ceară să nu-și facă datoria. Le-a interzis să folosească armamentul, deși situațiile o impuneau. La fața locului, s-a deplasat și Milea, care a văzut că forțele M.I. sabotează restabilirea ordinii publice și îi împiedică pe militarii M.Ap.N. să o facă, în sensul că în dispozitivele de ordine publică în față se aflau militari din Trupele de Securitate și de la Școala de Ofițeri a M.I., iar militarii de la M.Ap.N erau în spatele acestora. Milea avea stația bruiată și, pentru a chema tancurile care au trecut prin baricadă, a folosit un telefon public de lângă Sala Dales! Trosca și luptătorii săi și-au făcut datoria.

În ciuda sabotajului generalului Vlad, militarii din Armată și Miliție au restabilit ordinea publică. 50  de demonstranți au fost uciși, sute dintre ei răniți, iar ceilalți arestați sau au fugit pe unde au putut. Apoi, oamenii maiorului Trosca din Timișoara și din Arad l-au ajutat pe generalul Nuță în îndeplinirea unor misiuni și în tentativa lui de a scăpa cu viață de vânătoarea la care era supus de Securitate, pentru a fi prins și neutralizat. Toate acestea au adunat bile negre în contul U.S.L.A. Apoi, moartea lui Trosca, chemat la locul crimei de către Ardeleanu, a creat probleme în unitate. Cei peste o mie de oameni erau revoltați de ceea ce s-a întâmplat și au simțit că trădarea venea de la vârful instituției. Ardeleanu a încercat să-și salveze onoarea și l-a criticat pe generalul Vlad, învinuindu-l de modul în care a decis cursul evenimentelor. E sigur că Vlad a auzit.  Apoi, mărturiile lui Ardeleanu în procese și la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, l-au supărat pe Vlad și am spus destule. Așa se explică poziția lui Vlad față de Ardeleanu. Oricum, el s-a abținut mult, pentru a nu ieși în vileag  complicitățile lui Vlad cu Militaru, care au condus și la masacrul uslașilor.

M.A.M.: Privitor la focul executat la Sibiu de cei trei ofițeri de securitate, urmat de fuga mulțimii care atacase Inspectoratul M.I., aș spune că în situațiile acestea funcționează instinctul de conservare. Indiferent cât sunt de determinați să facă ceva, la oamenii normali funcționează instinctul de conservare și când simt moartea pe aproape fug.

C.L.: Da, așa este. Sunt foarte rare cazurile când omul rămâne să moară conștient, iar aceia sunt uciși. La București, mulțimea de la baricada Intercontinental-Sala „Ion Dales” nu putea să lupte cu scaunele de la restaurantul „Pescărușul” contra forțelor de ordine înarmate, antrenate de luptă și a tancurilor. Nu aveau nici o șansă, doar că provocatorii, care au fost și ei ai Securității, ca Dan Iosif și alții, aveau consemn că nu se va reprima și se bazau pe ce știau ei, doar că Milea, Trosca, Carp și alți comandanți au acționat, au distrus baricada și au tras în plin. Trăgeau câte 50 de arme automate deodată. Dimineața, pe la 5.00, s-a stins iluminatul public și pompierii au spălat sângele. Apoi, la 6.30, din ordinul lui Milea, forțele M.Ap.N. au spart complet coloanele de manifestanți chemate în centrul orașului de conspiratori, în zona  podului Vitan-Bârsești, i-au împrăștiat pe la casele lor, iar la ora 7.00, când Ceaușescu l-a chemat pe Milea la el, ordinea publică era restabilită total, în tot orașul. În cursul nopții, Milea a ordonat retragerea la odihnă a unităților cu militari foarte obosiți și înlocuirea lor cu alții odihniți și a ordonat și altor forțe mecanizate din teritoriu să vină la București, pentru a ocupa orașul și a menține liniștea publică. Practic, în dimineața de 22 decembrie, la orele 7.00, „revoluția” era încheiată la București.

Vlad nu s-a prezentat la Ceaușescu în acea dimineață. Peste tot unde veți găsi că generalul Vlad ar fi participat la ședința cu Ceaușescu din dimineața de 22 decembrie, să știți că este o minciună. Circulă și stenograme false în care Vlad figurează printre cei prezenți. În cursul nopții, generalul Vlad, împreună cu conspiratorul evreu Gogu Rădulescu, a încercat să-l convingă pe generalul Milea să-l aresteze pe Ceaușescu, dar Milea a refuzat și, ca răspuns, ministrul Apărării a chemat noi forțe în București. Generalul Vlad nu s-a dus la Ceaușescu de frică să nu fie arestat. La fel, de frică, generalul Neagoe, împuternicit la comanda Direcției a V-a de Securitate și Gardă, care păzea toți demnitarii și clădirea C.C. al P.C.R. s-a ascuns și a „ieșit din peisaj”. După ce Milea a ieșit de la Ceaușescu, la ora 8 și ceva, el a declarat că părăsește sediul C.C. al P.C.R. și coboară în piață, la trupe. Avea în piață un tanc în care avea toate comunicațiile de unde putea da ordine în toată țara, întregii armate. Atunci, la 8.33-8.35 l-a rănit prin împușcare Pârcălăbescu. Primul om care, dintr-un birou vecin, a auzit împușcătura și a ieșit imediat să vadă ce s-a întâmplat a fost consilierul lui Ceaușescu pentru problemele consiliilor populare, Florescu. A dat „nas în nas” cu Pârcălăbescu, care era răvășit și fugea din birou. În ani de eforturi, ale mai multor investigatori, s-a reconstituit minut de minut ce s-a întâmplat în sediul puterii.

M.A.M.: Ce s-a întâmplat cu Pârcălăbescu?

C.L.: Un criminal ocrotit, ca mulți alții. A fost primit în primul cerc al puterii. Apare în filmele cu F.S.N.-iștii în sediul C.c. al P.C.R. din seara de 22 decembrie. Era prin jurul lui Iliescu, cu marii conspiratori. A fost mutat de la Gărzile Patriotice în M.Ap.N., făcut general, trecut pe statele de funcțiuni ale Direcției Generale de Informații a Apărării, trimis atașat militar în Marea Britanie, apoi pensionat cu pensie de mare merit. Dar n-a fost fericit. Nu știu dacă a avut frământări de conștiință, dar știu precis că-i era frică să nu fie și el omorât. Mai ales după ce l-au omorât pe judecătorul Gică Popa, s-au speriat mulți conspiratori.

M.A.M.: Gică Popa a murit pe 1 martie 1990. Credeți că a fost ucis? Fostul ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, care a fost coleg de serviciu și parcă și de birou cu Gică Popa a declarat în mod repetat că el s-a sinucis.

C.L.: Doru Ursu nu spune adevărul. Îmi pare rău pentru el. Ne cunoaștem. L-am avut cadru didactic într-unul din colectivele pe care le-am condus. A predat la Sibiu doar un an de zile pentru că-i era greu cu naveta și era foarte ocupat ca avocat. Doru Ursu a fost totdeauna „în barca” conspiratorilor și a fost coleg și în bune relații și cu cel despre care se spune că l-ar fi ucis pe Gică Popa.

M.A.M.: Puteți să ne spuneți despre cine este vorba?

C.L.: Pot să vă spun, cu mențiunea că eu nu am investigat asasinarea lui Gică Popa. Eu am scris în 2010 despre moartea sa, citând doi oameni care cunosc foarte bine situația, pe sora lui Gică Popa, care trăiește și știe ce i s-a întâmplat fratelui ei și pe jurnalistul Cătălin Tache. Am avut încredere în investigația acestuia din urmă și ca urmare a încrederii pe care mi-a dat-o judecătorul Corneliu Tureanu, care mi-a semnalat investigația lui Cătălin Tache. Din câte am auzit eu, din zona aceea, asasinul ar fi Doinel Dinuică, între timp, trecut în rezervă cu patru stele mari. Dar, repet, afirmația mea nu este verificată, este doar un zvon public (din sferele înalte ale Justiției și serviciilor), pe care unii îl apreciază a fi certitudine. Eu nu am încercat să verific.

Dar, ne-am îndepărtat de discuția privitoare la nemulțumirile lui Vlad față de U.S.L.A. și de Ardeleanu. Ardeleanu a „trecut în barca” ministrului Militaru, i-a dat acestuia o serie de informații, inclusiv despre Vlad și nu mai percuta la ordinele lui Vlad, ci doar la cele ale ministrului Militaru, ceea ce pe Vlad l-a deranjat. Mai târziu, la procesul lui Vlad și în fața Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, col. Ardeleanu a declarat că Vlad i-a ordonat să-l supravegheze pe Ceaușescu să nu fugă și l-a amenințat cu legea marțială dacă Ceaușescu scapă. Prin această declarație Ardeleanu l-a deconspirat pe Vlad ca fiind cel care i-a controlat destinul final al lui Ceaușescu, pe care era obligat prin lege să-l apere. A mai făcut și alte declarații neconvenabile lui Vlad. Declarațiile lui Ardeleanu se găsesc la dosarele penale ale lui Vlad și în arhiva Senatului României. Ardeleanu a fost asasinat de foști subordonați ai lui care au pus în executare „testamentul” lui Trosca, dinaintea plecării în ultima lui misiune, cea în care a fost asasinat: „Dacă nu mă mai întorc, omorâți-l pe Ardeleanu!”

M.A.M.: După textul semnat de Rogojan, la care ne-am referit, urmează un capitol de discuții dintre Rogojan și Vlad, intitulat „Securitatea în evenimentele din decembrie 1989”.

C.L.: Vă întrerup. Din acest întreg capitol, cititorul nu va afla nimic important despre acest subiect, cel mai fierbinte dintre toate cele care privesc evenimentele din decembrie 1989. Sunt doar povești lacrimogene, din care rezultă cât de cumsecade, înțelept și blând a fost generalul Vlad, pe de o parte, manipulări, minciuni și contraziceri cu alte afirmații ale lor, pe de altă parte și discuții despre subiecte care nu au nici o legătură cu tema capitolului. Oamenii nu sunt istorici, nu sunt cercetători, nu au profesionalismul de care ai nevoie ca să scrii o lucrare memorialistică de ținută.

M.A.M.: Referiți-vă la câteva aspecte care v-au atras atenția.

C.L.: Domnule director, eu nu port discuția noastră pe bază de presupuneri. Nu evaluez posibilități. Eu spun pragmatic ce se știe sigur că a făcut Vlad și raportez aceste fapte la ce spune Vlad și Rogojan în carte, pe de o parte și la obligațiile legale ale actorilor evenimentelor, pe de altă parte. Presupunerile asupra evenimentelor, posibilitățile ca ele să fie într-un fel sau în altul și „ce ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât a fost”, le lăsăm pentru neprofesioniști, pentru amatori și pentru clevetitori. Eu mă voi raporta la ce știu sigur.

De la începutul acestui capitol, după ce se laudă reciproc ca fiind „cei mai…”, Rogojan îl întreabă pe Vlad cu ce sentiment a luat decizia de a nu executa ordinul lui Ceaușescu „care presupuneau înăbușirea în sânge a revoltelor populației la Timișoara”. Aici Rogojan se exprimă foarte elaborat, pentru a acoperi majoritatea obligațiilor neefectuate de Securitate și știind el faptul că, de fapt, Ceaușescu a dat ordin de folosire a armamentului în condițiile legii și doar în etapa în care nu mai erau alte soluții. Nu mai erau alte soluții pentru că Securitatea nu-și îndeplinise obligațiile preventive de apărare a țării. Cititorul neavizat înțelege de la Rogojan și de la Vlad că Ceaușescu a dat ordin ca, „din prima”, să se tragă în popor. Nici vorbă. Ordinea publică se menține continuu prin prevenție informativă și prin acțiune în faza incipientă. Am arătat mai sus aceste aspecte. Apoi, Vlad afirmă sus și tare că l-ar fi informat corect și complet pe Ceaușescu cu toate cele ce ar fi trebuit să le știe. Or, într-o altă parte a dialogului nostru, am arătat cititorilor cum în martie 1990, într-un memoriu adresat lui Ion Iliescu, Iulian Vlad încerca să-și dovedească loialitatea față de acțiunea conspirativă de înlăturare a conducerii țării cu faptul că nu l-a informat de cu mult timp în urmă pe Ceaușescu cu informațiile de care acesta avea nevoie. Iulian Vlad afirmă acum, în memorii, că „nu a fost informație importantă, de interes pentru momentele acelea, care să nu îi fie supusă atenției șefului statului” (p.49). Or, în declarația dată în 31 martie 1990, același Iulian Vlad scria tocmai că nu l-a informat pe Ceaușescu cu ce trebuia să știe. În a doua parte a dialogului nostru am dat și citatul. E clar de tot. Minte cu seninătate diabolică!

M.A.M.: Dar Iulian Vlad recunoaște că i-a influențat pe cei de la Miliție să nu acționeze împotriva revoltei.

C.L.: Da, recunoaște, dar se referă doar la ziua de 22 decembrie, când generalul Nuță, „blocat la Timișoara” (expresia lui Vlad), după ora 10.00, fiind în pericol de moarte, a părăsit sediul Inspectoratului Timiș al M.I. și a pierdut legătura cu sediul I.G.M. din București, cu intenția declarată de a veni la București și a acționa de acolo. Și aici a intervenit o minciună. Vlad spune că a cooperat bine cu generalul Romeo Câmpeanu, unul dintre cei trei adjuncți ai generalului Nuță, cu care era prieten. Nu ne spune însă că Romeo Câmpeanu era ofițer de securitate, numit în coastele generalului Nuță. Rogojan pune o notă la declarația lui Vlad și arată că Romeo Câmpeanu este cel care, la cererea lui Vlad, a ordonat Miliției Române să nu folosească armamentul și nici o formă de violență împotriva demonstranților. Ei nu spun însă că, în 22 decembrie 1989, la ora 10.00, alt locțiitor al lui Nuță, col. Petre Moraru, dăduse o notă telefonică în care ordona tuturor comandanților din țară să-și apere sediile folosind armamentul din dotare, ceea ce era în spiritul legilor de oriunde în lume și în spiritul oricărei stări de normalitate. Atunci a avut loc puciul de la sediul I.G.M. prin care, din ordinul lui Vlad și al lui Romeo Câmpeanu, col. Petre Moraru a fost arestat și Romeo Câmpeanu a contramandat ordinul acestuia și a dat ordinul ca unităților de Miliție să le fie interzis să se apere. Așa s-a ajuns ca în unele sedii ale Miliției să se comită crime odioase, incendieri, jafuri și mari distrugeri. De toate acestea sunt responsabili generalii Iulian Vlad și Romeo Câmpeanu. Parchetul Militar care nu și-a făcut deloc datoria, de aproape trei decenii, ar fi trebuit să-i trimită în judecată, iar ei să răspundă și patrimonial și penal pentru ordinele criminale pe care le-au dat. Aceste ordine s-au găsit în toate județele, unde s-a transmis acest ordin, în care este menționat numele generalului Vlad.

M.A.M.: O altă manipulare din acest capitol este afirmația că „nici armata nu avea ce să caute în stradă”.

C.L.: Pe lângă faptul că acești securiști îi cred proști pe toți și profită de faptul că au trecut foarte mulți ani de la evenimente, ei mint lumea în față, grosolan. Păi, domnule director, legislația prevedea expres atribuții de implicare a armatei în restabilirea și în menținerea ordinii publice. Doar că, așa cum am mai spus altă dată, organizarea restabilirii și menținerii ordinii publice nu fusese gândită și pentru situația în care Trupele de Securitate trădează. Armata avea nu dreptul ci obligația de a acționa în stradă! În cărțile mele am explicat detaliat aceste aspecte. Generalul Vlad a fost unul dintre principalii actori care au propus legislația de ordine publică în România. El a fost unul dintre cei care au prevăzut obligațiile instituțiilor în cadrul sistemului de apărare a ordinii publice în România. Iar Rogojan era și adjunct la Direcția Juridică și știe legislația de resort. Mint amândoi cu nerușinare.

M.A.M.: Am văzut că Vlad îi critică aspru pe cei din aparatul Partidului Comunist pentru că informațiile trimise de ei către Ceaușescu nu erau de valoare și nici corecte.

C.L.: Oricum erau mai valoroase și mai corecte decât ale Securității, deși în jurul lui Ceaușescu, inclusiv la cabinet, au fost mulți complotiști. E suficient să dau câteva nume: Apostoiu, Nicolcioiu, Curticeanu, Hârjeu, ca să nu mai vorbesc despre trădătorii „grei” din partid, respectiv Ioan Ursu, Gogu Rădulescu, Gheorghe Oprea, Constantin Dăscălescu etc și cei mai mici în funcții, inclusiv rețeaua relativ mare care a acționat foarte ascuns pentru inducerea crizei alimentare, energetice și a bunurilor de larg consum care a tras țara înapoi, a creat marile nemulțumiri populare, obiective, contribuind decisiv la reușita intervenției străine în România, la care s-au raliat trădătorii din Securitate și din Armată. Pe parcursul a două decenii, rețeaua de influență sovietică din România a reușit să-l înconjoare pe Ceaușescu cu un cordon duplicitar care îl proslăvea în față și îl sabota prin spate, abia așteptând să-l vadă înlocuit de la putere. Generalii Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu nu l-au informat niciodată pe Ceaușescu că în conturi din România, ale I.C.E. „Dunărea”, de la Bancorex și alte numeroase bănci din străinătate se aflau sume uriașe de bani care erau ascunse de ochii guvernului, în așteptarea momentului prielnic pentru a fi jefuite. Cu acei bani strânși de poporul român în zeci de ani de dictatură de dezvoltare se puteau face toate proiectele necesare țării. Ceaușescu nu era veșnic, din contră, era grav bolnav (diabet, cancer la prostată, toți dinții cariați și netratați, uzură uriașă etc). Și o mai avea lângă el pe Elena Ceaușescu, care îl încărca negativ.

Conducerea administrativă, politică și informativă din jurul lui Ceaușescu nu a luat măsuri pentru ca schimbările internaționale care se profilau în estul Europei să găsească țara puternică și stabilă, ci, din contră au acționat conform dorințelor agresorilor externi care au acaparat România în scopul de a o coloniza și a o jefui sistematic. Desigur, pentru toate acestea și Ceaușescu a fost vinovat și a plătit pentru limitele sale datorate provenienței din mediul foarte modest din care s-a ridicat, lipsa educației parentale, lipsa studiilor sistematice făcute la timp, cultura „cârpită” destul de târziu etc. Dar nu numai el a plătit. Am plătit noi toți și urmașii noștri vor continua să plătească. În istorie, lucrurile se leagă.

Ceaușescu s-a refugiat în lumea virtuală a rapoartelor lungi și anoste ale Securității, care îi consumau timpul și energia și îl rupeau de lumea reală, de care fusese izolat cu multă subtilitate de către profitorii regimului și de către conspiratori. Să nu uităm că Planul „Dniestr” s-a întocmit în 1969. Deci, conspiratorii au muncit 20 de ani. A fost timp să umble la detalii. Și atunci, ca și acuma, viața se desfășura pe două paliere. Un palier, la vedere și altul ascuns, în subteran, adânc, ascuns de ochii celor care munceau, inclusiv greu și foarte greu. În România chiar s-a muncit. S-a muncit mult și s-au făcut multe, în toate domeniile de activitate, chiar dacă s-au făcut și greșeli, unele mari. Dar nu greșelile sunt cele care ne-au distrus și ne-au făcut colonie, ne-au depopulat, ne-au sărăcit țara, ne-au spart nucleul vital, ci reaua credință a celor care au distrus toată economia românească și au înlocuit-o cu o economie străină, la fel cercetarea științifică etc. Noi am mai vorbit despre acestea. Acuma va fi greu și cale lungă să refacem o economie românească și să facem poporul român să aspire la un viitor românesc bun, nu la un „bine” oferit de străini sau în străinătate. „Binele” pe care îl oferă străinii are un preț uriaș, chiar dacă oamenii de rând nu îl văd. România și românismul vor putea renaște numai după ce vom obține suveranitate națională. Pentru asta trebuie să dispară Uniunea Europeană și să se revină la Europa națiunilor, așa cum spune președintele Donald Trump. Este foarte greu. Globaliștii sunt încă puternici și încearcă să se opună noului mers național-protecționist gândit la Washington, dar nu este imposibil. Și mai trebuie ceva ca să renaștem: România să fie condusă de români, nu de minoritari și nici de străini!

M.A.M.: Vlad vorbește urât despre conducerea care a preluat România în 22 decembrie, afirmând că îi cunoștea bine și foarte bine. Ce părere aveți?

C.L.: Am citit și eu. Subiectul nu are legătură cu titlul capitolului, dar nespunându-ne nimic despre activitatea reală a Securității în timpul evenimentelor, cei doi bătrânei „cumsecade” au făcut tot felul de divagații. Situația a fost clarificată bine de cercetători, inclusiv de mine, în cărțile mele. Conducerea României, în frunte cu Ion Ilici Iliescu a fost stabilită de puterile intervenționiste și a fost adusă în C.C. al P.C.R., la Televiziune și la sediul M.Ap.N. de către securiști, cu mașinile Securității, din ordinul lui Iulian Vlad, sub tutela generalilor ruși Mihailov și Bociaev, care se aflau în sediul M.Ap.N. de unde conduceau operațiunile. De exemplu, imediat după arestarea lui Ceaușescu, la 12 și ceva, Stănculescu îl căuta prin birourile sediului C.C. pe prim-ministrul Dăscălescu…

M.A.M.: Care se ascunsese într-un W.C., unde a stat până la ora 14, când l-au găsit niște falși revoluționari, aduși de securiști în clădire. L-au scos de acolo și nu i-au făcut nimic.

C.L.: Nu erau revoluționari, nici nemulțumiți adevărați. Dacă erau revoluționari adevărați, l-ar fi linșat pe Dăscălescu și pe toți nomenclaturiștii din sediul puterii. L-au salutat respectuos. La fel se întâmpla și cu generalul Vlad când se deplasa pe coridoarele CC. al P.C.R.: toți „revoluționarii” se dădeau cu spatele de pereți și-l salutau cu „Să trăiți!” Erau aleși „bob cu bob” și sub control. Asta a fost „revoluția”, domnule director!

Dar să revin. Stănculescu îl căuta pe Dăscălescu, nu l-a găsit și s-a dus în birou la Șerban Mihăilescu, celebrul de mai târziu „Miky Șpagă”, unde se afla și ministrul de Externe, Ștefan Andrei. Stănculescu le-a spus că el pleacă la M.Ap.N. și i-a rugat să-l caute pe Dăscălescu și să-i spună să preia conducerea, căci sunt probleme, că Ceaușescu a fost scos din sediul puterii și nu are cine să-și asume exercitarea puterii. Acesta este semn că, la ora aceea, Vlad nu-i spusese lui Stănculescu, cu care conlucrase permanent, toată dimineața, că Iliescu este „alesul”. Vlad știa și dăduse ordin încă de dimineață ofițerului de securitate Florin Velicu să-l ia pe Iliescu și să-l ducă la televiziune, la M.Ap.N. și la C.C. al P.C.R., pentru a prelua puterea. Tot Vlad a ordonat personal la protocol să i se facă ceai și sandwich-uri lui Iliescu. Tot Vlad a ordonat să fie adus Mazilu de la Alexandria, omul C.I.A., căruia i se construise peste noaptea de 21/22 decembrie aureolă de dizident, simulându-se arestarea sa, la fel au fost aduși Măgureanu de la Focșani, Pleșu, omul colonelului de securitate Vasile Mălureanu, de la Tescani etc.

Stănculescu s-a dus la sediul M.Ap.N., unde generalii sovietici Mihailov și Bociaev au transmis decizia ca Iliescu să preia puterea, iar Stănculescu și-a schimbat imediat orientarea către Iliescu. N-a mai pomenit nimic de Dăscălescu. Dăscălescu, ieșit din W.C., a aflat că a fost căutat de Stănculescu pentru a prelua conducerea și chiar a crezut că este alesul. Așa și-a făcut el guvernul care a durat 20 de minute. Dăscălescu știa ce servicii le făcuse sovieticilor și aștepta recompensa. A fost un dosar de urmărire informativă, foarte secret, pentru că era interzis să urmărească înalții demnitari de partid. De acest dosar mi-a vorbit generalul Niculicioiu de la 0110. Eu nu l-am văzut niciodată. Nu știu dacă mai este ceea ce îmi spunea regretatul general că ar fi existat. Eu mă îndoiesc că s-a mai păstrat. Sovieticii au avut timp să-și recupereze toate înscrisurile care-i priveau. Mi-am notat câteva lucruri. Oricum, Dăscălescu a fost stâlpul crizei induse în România.

M.A.M.: Profesorul Troncotă a afirmat că Vlad ar fi intrat în dizgrația lui Iliescu pentru că nu l-ar fi sprijinit pe acesta, ci pe Ilie Verdeț, care și-a făcut și el un guvern al lui, în sediul C.C.

C.L.: Am citit și eu la domnul Troncotă această supoziție a domniei sale. Nu am vorbit cu dânsul despre acest aspect. Am să vorbesc și am să-i dau câteva contra-argumente. Eu sunt de altă părere. Iulian Vlad a fost de câteva ori în încăperea din sediul C.C. în care Verdeț și-a făcut guvernul. În acest guvern, Iliescu era propus ca ministru al Culturii, iar Vlad ca ministru de Interne. Eu cred că Vlad doar l-a monitorizat pe Verdeț, acționând împreună cu Stănculescu, pentru a-l elimina din joc. Eu nu fac presupuneri, ci urmăresc faptele. Am explicat detaliat în cartea „România 1989. De la revolta populară la lovitura de stat”, Prefață de Gheorghe Buzatu, Editura TecnoMedia, Sibiu, 2010, p. 178-179, filmul „Guvernului Verdeț”. Dacă Vlad și Gușă, care erau în C.C. l-ar fi sprijinit pe Verdeț, nu ar fi ajuns abandonat într-o margine de București, iar apoi arestat și legat la mâini în sediul Televiziunii. Verdeț a fost manevrat subtil și eliminat din joc. Ulterior evenimentelor, și-a făcut un partid, se numea Socialist al Muncii, rival al F.S.N., tot de centru-stânga, în care s-au adunat mai mulți rivali ai lui Ion Iliescu din perioada comunistă.

Prin criticile sale la adresa grupului Iliescu, Iulian Vlad ascunde faptul că el i-a ocrotit pe toți cei din grup și i-a ținut disponibili a fi aduși la putere la ora „H”. Întregul grup care a preluat puterea a fost anterior ocrotit de Securitate, de acest aspect ocupându-se generalul Vlad, personal. De altfel, referindu-se la acest grup de putere, generalul Vlad a spus că Iliescu & Co s-au grăbit să scape de doi oameni, de el și de generalul Gușă. Privitor la acesta din urmă, Rogojan introduce o notă și menționează că Gușă a fost cel care a refuzat ajutorul sovietic și ungar pe care l-ar fi solicitat grupul Iliescu. Este absolut fals. Toată tevatura în jurul solicitării de ajutor sovietic este opera conspiratorilor care doreau să ascundă prezența în România a zeci de mii de agenți sovietici care își jucaseră, fiecare în parte, rolul în cadrul scenariului dirijat de la Chișinău de comandamentul constituit pentru intervenția în România. Pe casetele filmate de oamenii generalului Vlad, în acea piesă de teatru în care Vlad vorbea la două telefoane în același timp etc., sunt mai multe cadre în care generalul Gușă, aflat în sediul C.C. al P.C.R., se face că vorbește cu Moscova și spune că România nu are nevoie de nici un ajutor militar, că armata română se descurcă. Am mai spus, am mai scris și este menționat și de alți autori și se poate verifica: legăturile telefonice cu Uniunea Sovietică se aflau numai la sediul M.Ap.N. La sediul C.C. al P.C.R. nu se aflau asemenea legături. Totul a fost un bluff. Să nu credeți că Rogojan nu știe chestiile astea. Este o nouă dovadă a relei credințe și a efortului foarte mare pe care acești doi foști securiști îl fac pentru a manipula în continuare opinia publică, din interesul ca Securitatea „să iasă curată” și grozăviile pe care le-a săvârșit să rămână ascunse. 

M.A.M.: Deși capitolul vizează activitatea Securității în decembrie 1989, el a fost încărcat cu texte despre guvernul de după evenimente, despre depopularea României, despre relațiile dintre Iulian Vlad și Ion Iliescu pe parcursul deceniilor trecute…

C.L.: Da, cum spuneam și mai înainte, în acest capitol, în loc să ne spună adevărul despre activitatea Securității în timpul evenimentelor, Rogojan aruncă cu balast și-l duce pe cititor cât mai departe de adevăr.

M.A.M.: Rămâne ca cititorii să afle tot de la dumneavoastră cum s-a acționat…

C.L.: De la mine și de la alți cercetători și jurnaliști investigatori. Cei care au citit, au aflat din cărțile mele „coloana vertebrală” a evenimentelor. De acum înainte se vor mai putea scoate la lumină foarte multe lucruri neștiute, desigur importante și, poate, foarte interesante, dar oricât de multe vor fi ele scoase la lumină, această „coloană vertebrală” rămâne aceeași. Desigur, meritele sunt ale multora dintre sutele de autori de lucrări referitoare la aceste evenimente, care au pus capăt unei epoci și au deschis zorii unei alte epoci.

Interesant este că Rogojan și Vlad vorbesc despre „simulacru de judecată”, în cazul Ceaușeștilor, dar tot ce li s-a întâmplat acestora a fost rodul ordinelor date de generalul Vlad, iar acolo, la Târgoviște, lângă zidul insalubru al W.C.-ului cazărmii, stăpânul Securității avea doi delegați ai lui, garanții săi că Stănculescu și M.Ap.N.-iștii de la parașutiști pe care-i adusese acesta pe post de ucigași, vor duce crima la îndeplinire. Mă refer la Măgureanu și la Gelu Voican-Voiculescu. Că a vrut Gorbaciov să-l omoare pe Ceaușescu, că a vrut oculta și F.M.I.-ul, că au vrut și alții să-l omoare, este foarte posibil și probabil, dar acestea sunt povești. Noi urmărim ce s-a întâmplat în realitate și cine a făcut crima: Stănculescu, oamenii Securității (Măgureanu și Gelu Voican-Voiculescu) și parașutiștii M.Ap.N. (aleși de Stănculescu dintre „oile negre”, sancționați disciplinar, neadaptați la sistemul militar sever al acestei unități de elită). Aceștia sunt asasinii.

Astea sunt certitudini. Nu le poate contesta nimeni. Vlad, din spatele crimelor, se face că nu are nici o legătură cu ele, dar el era creierul! Armata nu-l putea înlătura pe Ceaușescu, fără Vlad și Securitate, decât atacând cu aviația și cu tancurile clădirea C.C. al P.C.R. Dar nici atunci problema nu era rezolvată, pentru că Ceaușescu avea buncărul anti-atomic de unde nu-l puteau scoate, iar el putea comunica cu toată țara. În această ipoteză de lucru, poporul ar fi avut o cu totul altă perspectivă asupra evenimentelor. Această altă perspectivă este mult îndepărtată de obiectivele celor care au agresat România și doreau să aibă un popor român cuminte, manipulat, derutat, „mielușel”, pe care să-l înlănțuiască în liniște, să-i ia resursele de toate felurile, fără multă gălăgie și fără să trezească reacții adverse, interne sau externe.

M.A.M.: Citind aceste „memorii” și ascultându-vă în paralel pe dumneavoastră, îmi dau seama cât de mult v-a mințit generalul Vlad în discuțiile pe care le-ați purtat.

C.L.: Da, m-a mințit mult, dar l-am ascultat atent și pe lângă minciuni mi-a spus și lucruri adevărate, care s-au confirmat din alte surse. Asta era într-o vreme în care nu credea că eu îmi voi propune să cercetez tema trădării Securității. Vă veți mira poate, dar în anumite momente mai scăpa câte un „porumbel”, cât era el de „generalul Vlad”. Apoi, eu eram unul dintre cei de la care generalul spera să ducă mai departe tezele sale false, Securitatea eroică și fără umbre etc. Recunosc că a investit încredere în mine, dar nu puteam să accept să fac acest „joc”.

M.A.M.: Cât de des vă vedeați?

C.L.: Cam de 2-3 ori pe an, timp de 20 de ani. Au fost și întâlniri zilnice timp de 4-7 zile, cât stătea el la Sibiu sau la Căciulata. Parafrazând, repet ce v-am mai spus în discuțiile noastre: „mi-e drag generalul Vlad, dar mai drag îmi este ADEVĂRUL!”, acesta singur fiind egalul lui Dumnezeu.

M.A.M.: Vă mulțumesc și vă aștept din nou să reluăm dialogul.

                                                                                                                            (Va urma)

                                                                                                         A consemnat Marius Albin Marinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*