Puncte de vedere

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (VI)

       Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (VI)                 – […]

 

     Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (VI)

                – dialog cu profesorul universitar Corvin Lupu –

 

M.A.M.: Domnule profesor, cu ce propuneți să începem această „rundă” de convorbiri?

C.L.: Cartea este stufoasă și cred că este bine să părăsim analiza critică sistematică, pentru că riscăm să-i plictisim pe cititorii noștri. Propun să comentăm câteva consemnări privitoare la momente mai importante din istoria recentă și să ne apropiem de încheiere.

M.A.M.: De plictisit, nu cred că-i plictisim, pentru că din ecourile care ajung la mine, spusele dumneavoastră din „Justițiarul”, ca și cărțile dumneavoastră, sunt urmărite cu mare interes de către cei interesați de adevărul istoric, așa cum reiese el din evaluările unui cercetător, profesor universitar, neangajat politic și care nu este nici parte a sistemului și nici nu se consideră victimă a sa, pentru a fi marcat de un atașament sau de resentimente care alterează obiectivitatea abordărilor. Mulți preiau articolele noastre și ele circulă mult și pe Facebook, cu excepția momentelor când sunt blocat.

C.L.: Mă bucur sincer dacă cei interesați găsesc în discuțiile noastre o cale de acces spre procesarea mai corectă a informațiilor pe care le-au acumulat despre istoria recentă a Securității, a României în general și a evenimentelor din decembrie 1989, în special.

M.A.M.: Atunci, vă întreb punctual despre câteva momente mai importante. Ce părere aveți despre modul în care este abordată de către generalii Rogojan și Vlad trădarea generalului Mihai Pacepa?

C.L.: Este o chestiune foarte importantă pentru demantelarea unor poziționări ale vârfurilor Securității față de rețeaua sovietică din Securitate. Eu am mai publicat un articol despre dezertarea lui Pacepa, după ce am studiat o parte a celor 10.000 de pagini ale dosarului anchetei privitoare la acest eveniment, cele care au fost lăsate a fi văzute. L-am publicat în revista „Studia securitatis”. Relatând foarte pe scurt, reținem că gl. Vlad, care a condus ancheta dezertării lui Pacepa, chiar dacă șeful pe hârtie al comisiei era ministrul Postelnicu, a spus mereu că Pacepa a fost spion american. La fel a afirmat mereu și col. Filip Teodorescu, care i-a fost colaborator apropiat lui Pacepa. Or, este cunoscut că Pacepa, evreu slovac din Rutenia, a fost recrutat în Securitate de către consilierii sovietici conduși de Alexandr Saharovski, un super-as al spionajului internațional, viitor director al spionajului K.G.B. Din start, se știe că toți cei angajați de consilierii sovietici erau recrutați ca agenți ai lor. O serie de cercetători, au arătat că Pacepa a fost spion sovietic și s-a predat la americani, la cererea sovieticilor, când el era deja compromis în fața lui Ceaușescu, când împotriva sa se desfășura o anchetă disciplinară pe teme de corupție și când urma să fie destituit. În continuare, sovieticii l-au folosit pentru a-l compromite pe Ceaușescu în ochii opiniei publice internaționale și românești și pentru a crea o ruptură între Ceaușescu și americani, care se găseau în relații foarte bune și pentru a crea o ruptură între Ceaușescu și poporul român, aceasta din urmă fiind o componentă a eforturilor sovietice de înlăturare a lui Ceaușescu și de înlocuire a sa cu un lider devotat Moscovei (Planul „Dniestr”).

Interesant este că Rogojan, nu a împărtășit părerea șefului său, Iulian Vlad, ci a afirmat cu argumente că Pacepa a fost spion sovietic. Este și o emisiune TV postată pe internet în care Rogojan afirmă răspicat acest lucru. În cartea memorialistică la care ne referim noi, gl. Vlad nu spune decât că Pacepa a fugit la americani și că el personal a plecat în Germania, pe urmele sale, să facă anchetă cu sprijinul serviciilor secrete germane. În cele 10.000 de pagini ale raportului anchetei generalului  Vlad, nu sunt nici măcar aluzii la posibilitatea ca Pacepa să fi fost în legătura serviciilor secrete sovietice. Mi se pare foarte suspect faptul că gl. Vlad, care a făcut specializare la Moscova, în 1956 și imediat după aceea a fost avansat în funcție, nu a făcut nimănui din Securitate acuze de apartenență la serviciile sovietice. În schimb, avem dovada că el i-a protejat pe oamenii Moscovei care au fost depistați de Direcția a IV-a ca agenți sovietici (Militaru, Kostyal, Ioniță, Patilineț etc.) sau a altora și de către U.M. 0110, mai ales după venirea la comanda unității a lui Victor Niculicioiu. Poate singurul ofițer de securitate pe care gl. Vlad și gl. Rogojan îl acuză de apartenență la grupul de conspiratori pro-sovietici format din Patilineț, gl. Ioniță, gl. Kostyal, gl. Militaru, Măgureanu etc., este colonelul Filip Teodorescu.

M.A.M.: De ce credeți că l-au deconspirat generalii Vlad și Rogojan pe col. Filip Teodorescu, ca fiind membru al complotului anticeaușist pro-sovietic al lui Patilineț&Co?

C.L.: Da, este o întrebare la care nu pot să spun câteva lucruri certe, dar per ansamblu fac doar presupuneri, pentru că nu am toate datele.

Este foarte interesant că Iulian Vlad l-a susținut pe col. Filip Teodorescu să devină președintele A.C.M.R.R.-S.R.I., structură care cuprindea 9.000 de oameni, cu toate nu l-a agreat după decembrie 1989. Este posibil ca sprijinul lui Vlad să fi fost catalizat din interiorul serviciului, dar este cert că Vlad nu-l agrea. Mie gl. Vlad îmi vorbea despre Filip Teodorescu cu expresia „acest președinte care este o rușine…” N-am înțeles de ce. În timpul evenimentelor din 1989, Filip Teodorescu, ca și întreaga echipă de ofițeri superiori trimiși de Vlad la Timișoara sub comanda gl. Macri și-au făcut „numărul”, iar după evenimente „n-au văzut nici un străin”, „n-au fost ruși”, poporul a făcut „revoluția”, nimic despre complotul securist de la casa parohială a lui Tökes, nimic despre agenții străini omorâți la Timișoara, Iliescu a fost foarte bun etc. Există posibilitatea ca gl. Vlad să fi așteptat de la Filip Teodorescu, după ce acesta a devenit prim-adjunct al directorului S.R.I., să-l fi scos mai repede din locurile unde fusese adăpostit, ocrotit, operat cu grijă de colecist și în contact permanent cu familia. Dar nu cred că gl. Vlad nu-și dădea seama că această decizie de scoatere a sa la lumină era dependentă de Ion Iliescu.

Poate să fi jucat un rol și gl. Rogojan în a-l „picta” pe Filip Teodorescu. Rogojan ar fi dorit foarte mult să facă parte din colegiul de redacție al revistei „Vitralii-lumini și umbre”, revista veteranilor din serviciile secrete de informații, unde col. Teodorescu este director. Filip Teodorescu nu l-a vrut la revistă. Este posibil, dar nu este sigur, ca și în cazul meu și al generalului Troncotă, ca Rogojan să fi făcut mențiunea despre calitatea de complotist  a lui Filip Teodorescu, după moartea gl. Vlad, fără știința acestuia.

M.A.M.: Au fost foarte mulți trădători și agenți străini în Securitate. Eu nu înțeleg cum se pot unii foști ofițeri de securitate supăra atât de tare pe dumneavoastră și pe gl. Troncotă pentru că scrieți despre trădarea Securității, când au fost zeci și zeci de trădători dovediți la vârful acestei instituții. Am văzut cum s-au organizat să vă combată la prezentarea cărții „Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României” la București, la Sibiu, la Vâlcea, la Târgu-Mureș. Este de-a dreptul stupidă această supărare, însoțită de reacții de toate felurile și, am înțeles eu, de acțiuni concrete împotriva dumneavoastră.

C.L.: Profesorul Cristian Troncotă a făcut o cercetare, pe care o va publica-o, privitor la un număr de 32 de defectori ai Securității, care au dezertat în Occident, unii dintre ei predând serviciilor secrete străine servietele diplomatice cu documentele secrete ale statului român. Trădări după toate regulile trădării…

În total, au fost mai mulți defectori în Securitate. Rogojan vorbește de 60! Păi și numai această cifră de ofițeri trădători, așa cum spuneți și dumneavoastră, este relevantă pentru confirmarea aprecierilor negative la adresa Securității, din acest punct de vedere. Pacepa nu a fost singurul trădător. Mai sunt mulți alții. În general, de-a lungul anilor, securiștii l-au prezentat pe Pacepa ca pe un caz îngrozitor de trădare, ca și când Securitatea nu ar fi mai avut și alți trădători importanți.

Ce este interesant, este că toți acești dezertori au trădat în timp ce la comanda Securității s-a aflat generalul Iulian Vlad, în calitate de secretar de stat, adj. Al șefului D.S.S. sau de șef al D.S.S. (ministru adjunct). Mai este ceva relevant, domnule director. Tribunalul Militar, în ședințe de judecată cu ușile închise, i-a condamnat pe acești trădători la moarte, în contumacie. Din ordinul lui Ceaușescu, s-a înființat o unitate în cadrul D.S.S., la Centrul de Informații Externe, care a avut misiunea să pună în executare aceste sentințe de condamnare la moarte ale unor fugari. Cadre specializate ale Securității, beneficiind de informațiile despre trădătorii condamnați definitiv la moarte, trebuiau să îi lichideze. Nici unul nu a fost executat, cu toate că din dosare rezultă că s-au cules date, că se cunoșteau adresele unora dintre trădători, locurile unde activau ei și familiile lor. Pentru că agentura Securității și unitatea de profil nu a pus în executare condamnarea la moarte a lui Pacepa și a celorlalți, din ordinul lui Ceaușescu a fost adus cunoscutul agent Carlos, specializat în lichidări selective, care nici el nu a făcut nimic. L-au ținut în puf într-o vilă a Securității de la marginea Bucureștiului, i-au adus și frumoasa lui iubită acolo. În timp ce Carlos pleca în misiuni și iubita îi rămânea la București, din ordin, s-a încercat îndrăgostirea iubitei sale de un „frumos” al Securității, ceea ce nu a reușit. Femeia chiar a fost serioasă. În fine, asta este o picanterie din jurul cazului Carlos. În orice caz, referindu-se la cazul Carlos și la atentatul de la Europa Liberă, la pagina 565, Iulian Vlad afirmă că nu este adevărat că Securitatea a fost implicată în acele mizerii. Această poziționare mincinoasă a lui Iulian Vlad, împotriva tuturor evidențelor, este de-a dreptul diabolică.

În ianuarie 1989, Nicolae Ceaușescu a semnat Decretul nr. 111/1989 prin care a comutat pedepsele de condamnare la moarte ale defectorilor, în închisoare pe timp de 20 de ani. Propunerile de decrete pe linie de securitate națională erau făcute exclusiv de D.S.S., adică de generalul Vlad. Ele nu erau inițiativa lui Ceaușescu. El acționa, de cele mai multe ori, după cum i se aduceau argumentele și după cum i se făceau propunerile. Acela a fost semnul că generalul Vlad a dorit să-i scape de moarte pe trădători. Este foarte important.

Firul logic al suspiciunilor de legătură între comandanții Securității și acești defectori este completat de însuși generalul Pacepa, care, într-un interviu dat unei reviste străine după reușita loviturii de stat de la București, afirmă că schimbarea regimului ceaușist a fost făcută de „noi cei de afară”, împreună cu cei de la București. Pacepa sugera o cooperare între cei de afară și cei din țară. Oricum, este o temă care ar trebui să fie cercetată atent. Nu este ușor. Urmașii foștilor securiști din unitățile de protecție ale S.I.E. și-au ermetizat documentațiile. Este probabil că foarte multe urme ale acelor trădări și ale unor complicități au fost înstrăinate și șterse. Totuși cercetările vor continua și nu sunt excluse nici surprizele venite din partea unor servicii secrete străine care oferă probe, cum s-a mai întâmplat.

Vorbind despre trădători și trădare în Securitate, eu afirm cu tărie că trădarea generalului Vlad a fost mult mai mare și cu urmări mai grave pentru România, decât trădarea generalului Pacepa.

M.A.M.: Am văzut că generalii Rogojan și Vlad au cuvinte laudative față de foștii lor șefi din perioada sovietică a Securității…

C.L.: Da, adevărat, dar toți cei mult lăudați au fost oamenii serviciilor sovietice, cum a fost Securitatea în ansamblul ei. Vlad cu Rogojan nu s-au adaptat la alt model. Ei nu au preluat modele naționaliste. Nici nu doreau să facă ceea ce le cerea Ceaușescu. Era și foarte greu. Ei știau că independența Securității însemna război cu K.G.B. și cu toate serviciile din zona noastră de influență care erau aservite sovieticilor, adică toate în afară ce cele din Albania și Iugoslavia. Acesta a fost motivul principal pentru care conducerea Securității a dorit să rămână ancorată la sovietici. Ei voiau pace și liniște, viață tihnită în privilegii, fără să-și asume riscurile muncii pe tărâmul războiului informațional. Dar securiștii, după lege, trebuiau să execute ceea ce a decis factorul politic deliberativ, în primul rând și în special Nicolae Ceaușescu.

Această politică a lui Ceaușescu de ruptură de Moscova are nevoie de evaluări suplimentare și, poate, de re-evaluări. Desigur, aceste re-evaluări trebuie făcute de către istorici, poate și interdisciplinar, cel puțin pe alocuri. Economiștii, politologii, specialiștii în intelligence și în științele militare ar trebui și ei cooptați. Politica de independență a lui Ceaușescu, acceptată de sovietici, până la un punct, a derapat în anti-sovietism și a adus și prejudicii României. Aceste aspecte nu au fost abordate suficient de istoriografia românească. În ciuda instinctului său deosebit, pe această linie, ca și pe altele, Ceaușescu a comis greșeli. În această perioadă de „mare dragoste” euro-atlantică, faptul că Ceaușescu a dus o politică antisovietică a fost văzut exclusiv ca un fapt pozitiv și i s-au adus laude. Nu este așa. Fiecare monedă are două fețe. Depășirea de către Ceaușescu a unei linii roșii în raporturile cu Uniunea Sovietică, a adus prejudicii României și a constituit un factor de risc pentru securitatea națională. Când acest factor de risc s-a coroborat cu activarea lanțului de trădători din Partidul Comunist, Securitate și Armată, cu care a fost înconjurat Ceaușescu în cele două decenii de eforturi susținute făcute pentru implementarea Planului „Dniestr”, a venit „decontul” anti-sovietismului, în decembrie 1989.

Revenind la istoricii de conjunctură Vlad și Rogojan, ei au rămas injectați pe viață cu modul în care au fost formați în anii ’50 și ’60. În aceste memorii, spus explicit, dar și reieșit printre rânduri, se vede cât de anacronic a fost Vlad în anii ’70 și ’80, când a condus Securitatea. Ceaușescu aștepta degeaba de la el să contribuie la construcția unei ere noi. Vlad milita pentru trecut, pentru revenirea la era sovietică și la tihna Securității din perioada în care, slujindu-i pe sovietici,  Securitatea avea liniște și nu era în pericol. În 1968, când s-a aflat cum au lichidat luptătorii sovietici din K.G.B. un mare număr de ofițeri cehoslovaci de securitate, împușcându-i în ceafă în fața fișetelor având ușile deschise, cuprinzând documentele cu munca lor, în oasele omologilor de la București le-a intrat frica și securiștii români nu mai aveau dorința să-l urmeze pe Ceaușescu în aventura lui antisovietică.

M.A.M.: Poate că această frică de care vorbiți i-a determinat și pe unii ofițeri să dezerteze.

C.L.: Poate, dar la militari nu este admisibil. Îți este frică, nu te angajezi în Securitate sau în Armată, de unde trebuie să pleci și la război. Îți este frică, îți alegi alte meserii. Doar că unii securiști au vrut privilegiile celor care ar trebui să se sacrifice pentru țară și, concomitent, tihna celor care nu au răspunderi și asumări de riscuri. Da, acesta este adevărul pentru foarte mulți ofițeri de securitate.

Din alt punct de vedere, „frica”, cum spuneți dumneavoastră și stresul extraordinar al războiului continuu dintre serviciile secrete ale statelor, vorbind la modul general, au determinat serviciile secrete, încet, încet, pe parcursul Războiului rece, să-și detensioneze relațiile dintre ele și să treacă de la confruntare la cooperare, iar adâncind această cooperare, s-a ajuns la globalizarea de astăzi a serviciilor. Spionii, în lupta/goana lor după secretele adversarului, uneori și ale partenerilor, s-au temut să ajungă în camerele de tortură ale serviciilor adverse. Au ajuns la concluzia, că indiferent ce le cere factorul politic, este preferabil să facă schimb de informații, uneori să-și vândă propriile secrete pentru a le afla pe ale adversarului/partenerului, făcând voia decidentului politic și eliminând în acest fel riscurile uriașe ale cadrelor din operativul extern. Decidentul politic vedea că se aduc informații prețioase în țară, dar nu vedea că ele au fost obținute în schimbul unor secrete ale propriei țări.

Rogojan, într-un text de o pagină întreagă din cartea la care ne referim, minimalizează faptul că au defectat în jur de 60 de ofițeri ai Securității, arătând că nu toți dețineau secrete importante, că unii dintre dezertori n-au afectat securitatea României etc. Mi se pare îngrozitor cum vede trădarea acest om (?) care a lucrat în imediata apropiere a celui care răspundea de toată securitatea României. Iulian Vlad îl laudă teribil… Mentalitatea este șocantă. Păi cu asemenea inși, cum să nu se fi prăbușit România? Regimul socialist de stat ne-a făcut să plătim un preț enorm pentru faptul că, pe parcursul ocupației militare sovietice, a construit un aparat opresiv format din torționari, duplicitari și trădători pe care Ceaușescu nu l-a putut curăța decât parțial și care a dirijat în așa fel evenimentele încât România a avut cea mai neagră schimbare de regim politic din toate statele din sfera sovietică de influență și, cu toate că este cea mai bogată țară în resurse din această sferă de influență, a coborât cel mai mult.

Iulian Vlad a formulat aprecieri superlative la adresa ministrului Securității anilor ’50 și ’60, Alexandru Drăghici. Pentru cititorii care nu au citit cele peste 800 de pagini ale cărții, am să dau un scurt citat din gl. Vlad: „Alexandru Drăghici, după opinia mea, am mai spus-o și o repet, a fost un ministru mare. Zic, a fost un ministru mare, pentru că a condus un colos într-o epocă foarte grea”. Despre crimele Securității din perioada lui Alexandru Drăghici, despre legăturile sale cu spionajul sovietic, despre sistemul penitenciar din România acelor ani, pe care îl patrona Securitatea, în frunte cu Drăghici: NIMIC! Să nu uităm că Drăghici a fost marele adversar al lui Ceaușescu în lupta pentru puterea din România, în martie 1965. Iulian Vlad l-a răzbunat înzecit pe Drăghici, în decembrie 1989.

M.A.M.: Am văzut cum au sărit să-l apere și să-l absolve de acuzațiile de a fi fost agent sovietic și pe fostul șef al Securității, Ion Stănescu.

C.L.: Da, sunt sugestive și paginile dedicate de generalii Rogojan și Vlad lui Ion Stănescu. Stănescu le-a fost un fel de mentor. Ei neagă evidențele cu o mare determinare. Ion Stănescu a condus Consiliul Securității Statului, predecesorul D.S.S., până la marea anchetă din 1973, făcută la Securitate după moartea năprasnică a doctorului Schächter. Atunci, Ceaușescu a jucat dur cu Securitatea. Sub comanda generalului M.Ap.N. Răduică, care avea să devină prin adjunct al șefului Securității, a fost pur și simplu ocupat militar sediul Securității și s-au descoperit numeroase probe ale trădării Securității, a insubordonării ei și a supravegherii informative a lui Ceaușescu de către Securitate. Când l-a dat afară pe Ion Stănescu, Nicolae Ceaușescu i-a spus: „M-ai vândut!”

Ion Stănescu este numele luat de Ianoș Szilagy. Tatăl său, evreu maghiar din Bihor, a fost căsătorit tot cu o evreică, cu care a avut un fiu, Leon Szilagy, care și-a luat numele de Leontin Sălăjan. Acesta a fost general de armată, ministru al Apărării și membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. După moartea soției sale, tatăl lui Lentin Sălăjan s-a recăsătorit în Oltenia cu o româncă, cu care l-a avut pe Ianos Szilagy, adică pe Ion Stănescu. Era obiceiul evreilor să se deghizeze și să-și ia nume românești. Ungurii nu-și schimbau numele. Ei bine și această origine a lui Ion Stănescu este contestată de Rogojan și de Vlad și nu pot să accept ideea că cei doi nu știau tot ce v-am spus eu acuma. Dosarul lui Ion Stănescu a fost predat la Arhiva „C” a D.S.S., de unde a fost preluat de S.R.I.

După preluarea securității din Germania de Est, STASI și ale arhivelor acesteia de către serviciile secrete vest-germane, au fost găsite documente care atestă calitatea lui Ion Stănescu de agent al K.G.B. și de conspirator anti-ceaușist. Aceste documente au fost cercetate și publicate de istoricul german Georg Herbstritt, de istoricul român Stejărel Olaru, profesor la Academia Națională de Informații a S.R.I. și de istoricul american Larry L. Watts, colonel în C.I.A. și timp de 17 ani (1992-2009), președinte al Comisiei de reformarea serviciilor secrete din România. Trădarea lui Ion Stănescu nu poate fi pusă la îndoială. E clară ca „bună ziua”! Rogojan și Vlad nu numai că neagă, dar mai vin cu o minciună, susținând că Larry L. Watts ar fi retractat afirmațiile sale despre Ion Stănescu. Nici vorbă. Minciună grosolană. Nu mai merită să detaliez viclenia cu care au prezentat cei doi minciuna.  Larry L. Watts a scris unele dintre cele mai valoroase lucrări de istorie contemporană și recentă a României, adevărate tratate, având la dispoziție documente din arhive la care istoricii români nu au avut acces: Arhiva Departamentului de Stat al S.U.A., Arhiva C.I.A., Arhiva Tratatului de la Varșovia, Arhiva STASI, iar în cercetarea arhivelor serviciilor secrete românești n-a avut nici o opreliște. La prezentarea uneia dintre cărțile sale, în 2011, directorul S.R.I. îi căra geanta… În fine, vă dați seama cât de diabolici sunt acești securiști. Dar joacă foarte prost! Își dau arama pe față. Dacă erau deștepți, tăceau, rămâneau în întunericul în care și-au dus activitatea și nu le ieșea mizeria la suprafață. Seamănă cu șobolanii care ieșind la lumină sunt „compostați” de căinii specializați în prinderea șobolanilor.

Cu ani în urmă, nu mulți, generalul Vlad, care nu-l agrea pe Filip Teodorescu, deși îl susținuse să fie președinte al structurii rezerviștilor din S.R.I., m-a rugat să folosesc influența care o aveam atunci asupra colonelului Teodorescu să-i cer să nu mai fluture „stindardele”. Or, Vlad cu Rogojan flutură acuma niște stindarde zdrențuroase. Trădătorii se apără între ei… În 1990, audiat la procese și la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, generalul Iulian Vlad a spus: „Poate că vor veni momente când voi putea să spun tot…”  Au trecut de atunci 28 de ani, generalul Vlad a trecut la cele veșnice, dar de spus ne-a spus doar povești, laude ieftine și minciuni multe. Adevărurile care să poată completa conturul unei epoci întregi pe care el a păstorit-o din poziția de șef al Securității, nu au fost niciodată scoase la lumină. Cititorii noștri vor gândi poate că el a rămas loial jurământului de a apăra secretele de serviciu. Ar fi fost bine ca generalul Vlad să-și fi respectat jurămintele. În acest caz, în decembrie 1989 am fi avut parte de alte evoluții, iar poporul român ar fi înțeles mai bine cu ce se confrunta și spre ce se îndrepta. Oricare din situațiile de schimbare a regimului din statele din zona sovietică de influență a fost net superioară modului în care s-a schimbat regimul politic în România, în decembrie 1989. Nici una din celelalte state socialiste nu a pierdut după schimbarea regimului politic o bază materială atât de bogată, o economie solidă, distrusă integral și înlocuită cu una străină și toate pârghiile statului cedate străinilor, astfel încât astăzi statul român este un simplu încasator de taxe și impozite, de la români, pentru că de la străini nu și le poate aduna.

M.A.M.: Ce părere aveți despre afirmațiile generalului Vlad despre Silviu Brucan?

C.L.: Povestea este lungă. O s-o scurtăm la maximum, sperând ca cititorii interesați să rețină esențialul. Evreul Silviu Brucan (Saul Bruckner) a fost înalt demnitar al Partidului Comunist, agent dovedit al serviciilor sovietice, americane și al ocultei evreiești internaționale. După 23 august 1944, a fost redactor-șef adjunct la „Scânteia” unde incrimina elitele românești și le deschidea calea gulagului judeo-bolșevic. A fost ambasador al României în S.U.A. și la O.N.U., perioadă în care a trecut la colaborare și cu serviciile secrete din S.U.A. Rechemat de la post, a fost numit director al Televiziunii Române. Îl ura pe Ceaușescu, cu care a fost vecin mai mulți ani. În 1966 a demisionat din funcție.  El l-a adus în România pentru prima oară pe George Soros, imediat după asasinarea lui Ceaușescu. Amândoi au creat Grupul pentru Dialog Social (GDS), în 28 decembrie 1989, ca și oficină a ocultei judeo-globaliste.

Brucan a fost depistat de mulți ani ca agent al unor servicii secrete străine. În ultimii ani ceaușiști, a intrat în totală dizgrație datorită declarațiilor făcute la posturi occidentale de radio și Ceaușescu a dispus să i se impună domiciliu forțat la periferia Bucureștilor, în cartierul „Dămăroaia” și să fie supravegheat permanent de Securitate. Protejat permanent de generalul Vlad, nu a locuit nici o zi în apartamentul dintr-o casă cu curte care i-a fost repartizat de primărie în „Dămăroaia”, ci a locuit la fiica sa care deținea o vilă în cartierul „Primăverii”.

În anul 1988, fără știrea lui Nicolae Ceaușescu, generalul Vlad i-a dat pașaport lui Brucan să călătorească în S.U.A., în Marea Britanie, în Austria și în Uniunea Sovietică, având contacte la cel mai înalt nivel, inclusiv cu secretarul C.C. al P.C.U.S. Iakovlev și, posibil, după cum afirmă unii, chiar cu Mihail Gorbaciov. În S.U.A. a locuit în apartamentul pe care îl deținea Eugen Mihăescu, colaborator de bază al Securității, care, după decembrie 1989, a revenit la București și a fost numit de conspiratori în funcțiile de consilier prezidențial, ambasador, parlamentar, euro-observator. În cursul acestui periplu, Brucan a dat contur proiectului loviturii de stat anticeaușiste. În 22 decembrie, Brucan a fost transportat de o mașină a Securității la Televiziunea Română „Liberă”, pe care Securitatea a pus-o la dispoziția conspiratorilor, blocând ieșirea pe ecran a lui Corneliu Coposu și a altor personaje anticomuniste, care nu erau pe lista conspiratorilor. Prin apariția lui Brucan la Televiziune și în anturajul din imediata apropiere a lui Ion Iliescu, Brucan a devenit cunoscut și a fost proiectat în poziția de principal ideolog al F.S.N.

Gl. Vlad a mințit mereu și a spus că Ceaușescu i-ar fi spus lui să-l lase pe Brucan să plece în Occident. O asemenea poziție a lui Ceaușescu ar fi fost în afara modului său de acțiune și a modelului pe care îl promova președintele în fața aparatului de partid și de stat. Un om pedepsit putea fi reabilitat, s-a mai întâmplat, dar nu prin acceptul de a fi trimis în Occident, cu atât mai puțin în U.R.S.S., țara care patrona acțiunile împotriva modelului politic de independență națională promovat de Ceaușescu. Pe de altă parte, gl. Vlad, pe care Ceaușescu îl ținea la o anumită distanță, nu și-ar fi permis să-i ceară lui Ceaușescu voie să-i dea pașaport lui Brucan. Nu erau motive, nu erau interese de stat, Brucan era pedepsit, era „oaie neagră”. Minciuna lui Vlad are și o continuare, cum că guvernul S.U.A. ar fi cerut să i se dea voie lui Brucan. Guvernul S.U.A. nu susținea la vedere adversarii politici ai lui Ceaușescu, cu atât mai puțin pe unul care le-a fost și agent. Nu era în practica sa. În trecut, cu ocazia uneia dintre vizitele lui Ceaușescu la Washington, președintele S.U.A. a intervenit în favoarea unuia dintre trădători, iar Ceaușescu pur și simplu l-a pus la punct, cu multă fermitate, spunând că nu acceptă să discute despre trădători și și-a exprimat convingerea că nici președintele S.U.A. nu ar admite așa ceva. Pe acest fond, este neverosimil ca S.U.A. să fi intervenit în favoarea lui Brucan, deconspirând în acest fel relația acestuia cu serviciile S.U.A. Nu se leagă spusele cuplului Vlad-Rogojan nicicum, domnule director. Nu cred nici o iotă din aceste „dezvăluiri” despre Brucan ale „ultimilor mohicani” ai mitului fostei Securități. I-am numit pe generalii Vlad și Rogojan. În schimb, cred că atât Iliescu, cât și Brucan, cât și toți ceilalți complotiști protejați de gl. Vlad, au putut vedea duplicitatea extraordinară a acestuia, sângele rece cu care Vlad l-a trădat pe Ceaușescu și aceasta a contribuit la decizia lor de a-l înlătura pe Vlad de la conducerea Ministerului de Interne, în fruntea căruia s-a cocoțat singur, după ce i-a arestat pe ministrul Postelnicu și pe secretarul de stat Nuță. Complotiștii și-au dat seama că cel mai periculos om din anturajul lor era Iulian Vlad și atunci au decis să-i ia puterea și să-l izoleze, ocrotindu-l, folosindu-l în continuare și avându-l și ca garant al supunerii foștilor săi subordonați loiali, care au fost recuperați în folosul noilor servicii secrete ale României feseniste.

M.A.M.: Am impresia că, pentru dumneavoastră personal, ca cercetător,  această carte vă aduce mari servicii. Ea confirmă imaginea pe care dumneavoastră ați proiectat-o despre generalul Iulian Vlad în cărți și în articole.

C.L.: Eu nu am avut îndoieli în privința profilului pe care i l-am proiectat generalului Vlad. L-am cunoscut prea bine pentru a mă înșela, în ciuda vicleniei lui foarte mari. M-a interesat persoana lui. A fost un personaj istoric! El a dat lovitura de stat în România! El a schimbat regimul și a predat România minoritarilor și străinilor, jucând în mod duplicitar cartea de „naționalist”, ca să-i facă plăcere lui Ceaușescu și să-l facă să nu simtă ce-l așteaptă! Cum să nu mă intereseze generalul Vlad?

M.A.M.: Din ce ați spus mai sus, ar trebui ca cititorii să înțeleagă că dumneavoastră sunteți de părere că România nu a mers înainte, după lovitura de stat din decembrie 1989, ci înapoi?

C.L.: Nu, nu asta susțin. Susțin că, după decembrie 1989, România a mers înainte, dar coborând. Înainte poți să mergi și urcând și coborând. România a coborât. Economia românească a fost înlocuită cu o economie străină, care nu este a noastră, chiar dacă funcționează pe teritoriul nostru. Resursele naturale sunt exploatate de străini, în folosul străinilor. Jumătate din pământul arabil, cel de cea mai bună calitate, este al străinilor, ne-am depopulat etc. etc. Am vorbit despre astea. Nu are rost să repetăm. Dar, România a mers înainte. S-au modernizat multe. S-a dezvoltat infrastructura, comerțul străin din România este mai civilizat decât cel pe care l-am avut noi etc. etc. Dar, domnule director, au trecut 30 de ani! Era normal să progresăm și noi. Păi cât s-a dezvoltat România din 1950 în 1980? Sunt tot 30 de ani. După evaluarea mea, din 1989 până astăzi, am progresat mult mai puțin decât am făcut-o din 1950 în 1980. Iar progresul din perioada 1950-1980 a fost unul pur românesc, al românilor, pentru români, ceea ce nu este cazul astăzi. Acel progres a fost, cum spuneau marii noștri liberali în frunte cu Ionel Brătianu: „Prin noi înșine!” Desigur aceste evaluări ar trebui argumentate și cu indicatorii social economici ai celor două perioade istorice. O cercetare de acest fel mi-ar confirma aprecierea. Nu uitați că astăzi, calculat la mia de locuitori, avem cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, cel mai mare număr de tuberculoși, cel mai mare număr de analfabeți, avem cea mai mare descreștere demografică și cel mai mare exod din istorie, unul din cele mai mari din Europa din toate timpurile. Acestea sunt marile nenorociri. Trebuie să fii foarte lipsit de orice simțire ca să nu le recunoști, sau să le ignori.

M.A.M.: Vă mulțumesc.

                                                                                                                          (Va urma)

                                                                                                  A consemnat Marius Albin MARINESCU

3 Comments

  1. rabi

    va multumesc pentu articol tineti-o tot asa.

  2. alex

    D-le Director, am toata stima pentru d-tra! Dar din cartile fostului colonel Pavel Corutz, scriitor si publicist, reiese foarte clar, ca fara interventia energica a g-lor Vlad si Guse, Romania ar fi fost cuprinsa de razboi civil si dezmembrata de armatele externe care asteptau la granita. Ce sa mai intelegem? Am tot respectul pentru haina militara, dar trebuie sa stim adevarul, cat ar fi de crud.

  3. IQ100

    Alex, nu e nici o contradictie, pt ca
    1) Pavel Corutz scria la cald , fie fusese si el intoxicat, fie nu eram noi pregatiti pt socul realitatii…ajunge o maciuca la un calde opale..ne-a zis doarca am fost ocupatide straini, nu su tradati de toti
    2) Romania este astazi dezmembrata (Ardealul e practic altceva decat extra carpaticul, si suntem legati ‘european” de o Republica Moldova aflata si ea in disputa sorosisti vs.rusofoni), armatele externe sunt, nu la granita ci ne-au OCUPAT si PRADUIT(doarca le zice banci ,multinationale,DNA, SIA, site-uri de ziare, radiori TV-uri), in razboi civil suntem (nu cu maghiarii, cu hastagii).Nici Ocupantii nu ne-au aruncat deodata in oala fierbinte in 1989 , cum era planuit (probabil s-au speriat de POPORUL iesit in strada, incontrolabil si exaltat, practic imprevizibilo si riscant pt o invazie straina de tip clasic, 1956 sau 1968) asa ca ne-au incalzit apa treptat. Saul Bruckner zisese 20 de ani de ‘democratie”, adica estimarea timpului pana la uciderea ” pas cu pas”. .Cum , inca de pe atunci, nu l-am suspectat de inteligenta (pe cinstitelea, liceu neterminat) ,probabil i se adusese si lui la cunostinta planul B.
    3) este un articol de „inteligence”.Nu mai intreba…nu e cazul si nu ti se va raspunde „in clar”.
    Ne-au dat suficiente date , MULTUMIM, ca sa ne apropiem de Adevar.Ti-au si explicat ca, inca de la primele servici secrete,’Adevarul” e ceva relativ, tinand de intere si de datele la care ai acces.Asa ziceau si intelepti mai vechi ,prin vorbele personajul mi(s)tico -literar Iisus Christos: „Ce e Adevarul?”. sau ‘Si adevarul va va face liberi”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*