Puncte de vedere

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (VII)

       Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (VII)               – discuție […]

 

     Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (VII)

              – discuție cu profesorul universitar Corvin Lupu –

 

Marius Albin Marinescu.: Domnule profesor, în cel puțin două locuri diferite din cartea de memorii ale generalului Vlad, scrisă de Aurel Rogojan, cei doi generali vorbesc despre întâlnirea dintre președinții Gorbaciov și Mitterrand, afirmând că ea ar fi avut loc în vara anului 1989. Eu am citit în cartea dumneavoastră că ar fi avut loc în decembrie 1989. Cine are dreptate?

Corvin Lupu: Întâlnirea a avut loc la Kiev în 6 decembrie 1989. Această eroare nu este una dintre cele mai mari ale celor doi foști membrii ai aparatului de securitate al României transformați ad-hoc în istorici. Ei nu au avut cum să cunoască acest moment istoric. Convorbirea a fost una strict secretă. Abia după reluarea confruntării între Occident și Rusia, stenograma convorbirilor între președinții Rusiei și Franței a fost desecretizată de ruși. La timpul potrivit, nu s-a știut nimic, deși în decembrie 1989 și după aceea s-au sesizat efectele colaborării celor doi „mari” ai Europei, atât prin prezența unor forțe militare speciale franceze la frontiera de vest a României, pregătite de intervenție la noi, în caz de nevoie, prin modul de acțiune al unor agenți și diplomați francezi în decembrie 1989, dintre care unii au fost și reținuți, alții uciși și de prezența în conducerea F.S.N. și a guvernului a lui Petre Roman, despre care se știa deja că fusese recrutat de serviciile secrete franceze, în anii în care a studiat acolo.

M.A.M.: De ce au desecretizat rușii stenograma? Ei nu prea fac asemenea „daruri” istoricilor.

C.L.: După ce am citit traducerea documentului, am înțeles de ce au desecretizat autoritățile de la Kremlin stenograma. Pe lângă discuția privitoare la intervenția internațională împotriva României, cei doi președinți au vorbit și despre problema reunificării Germaniei. Președintele Franței l-a rugat pe Gorbaciov să nu mai sprijine această reunificare, afirmând că Germania reunificată va fi o mare putere și un pericol pentru securitatea europeană. Mitterrand spunea că știe că Germania plătește pentru reunificare, dar și Franța poate să ajute Uniunea Sovietică cu fonduri masive de la Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare care avea, la nivelul anului 1989, o conducere franceză. Eu cred că prin desecretizarea stenogramei, rușii au intenționat să genereze tensiuni între Germania și Franța.

Generalul Vlad face o divagație și spune un lucru pe care mi l-a spus și mie, cu vreo 20 de ani în urmă. El spune că Mitterrand i-ar fi cerut bani lui Ceaușescu pentru campania electorală. Ceaușescu i-ar fi trimis banii prin intermediul unui înalt demnitar din M.I., care i-a dat mai departe ambasadorului Corneliu Mănescu. Acesta urma să-i înmâneze personal lui Mitterand, dar el a încălcat consemnul și i-a trimis printr-un ministru francez, care nu i-a mai predat. De aici, spune Vlad, ar fi pornit Mitterrand o campanie agresivă împotriva lui Ceaușescu și a României. E greu de descifrat adevărul din această situație de acum peste trei decenii. Oricum, eu mă îndoiesc că Ceaușescu a avut încredere în cei din Securitate și din Ministerul de Interne să trimită banii lui Mitterrand prin ei și, mai departe, prin Corneliu Mănescu, om politic foarte supărat pe Ceaușescu că a fost destituit din funcția de ministru de Externe și trimis ca ambasador, având ca șefi în minister pe foștii lui subalterni. Este cert că Ceaușescu a ajuns să fie și la mâna aparatului de securitate care nu-i era loial, dar nu am alte probe că ar fi putut să aibă încredere într-un traseu atât de sinuos al banilor, ca cel relatat de generalul Vlad. Pe de altă parte, având în vedere câte fapte s-au dovedit a fi fost săvârșite de Securitate împotriva lui Nicolae Ceaușescu, nu intră în logica analizei să credem că Securitatea ar fi avut interesul să facă să ajungă banii la Mitterrand, ca Ceaușescu să-și consolideze poziția prin noul sprijin important al președintelui Franței, stat membru al Consiliului de Securitate al O.N.U., iar ei, șefii Securității, să se chinuie degeaba să-l răstoarne pe el de la putere.

În alte situații,  în cazul acestor operațiuni speciale, Ceaușescu apela la frații săi, generalii Ilie, Marin și Andruța Ceaușescu. Relatarea din cartea lui Rogojan rămâne o poveste „á la Vlad”, dacă nu cumva, în viitor, vor ieși la lumină probe pe care astăzi nici nu le intuim. Noi nu excludem nimic și, când ceva nu este deja cunoscut ca fiind sigur, punem mereu îndoielile în fața noastră. De aceea, când scriem, scriem numai certitudinile. Îndoielile le lăsăm în așteptare, în cercetare, în rezerva noastră de viitor.

Dar, domnule director, opinia publică și cercetătorii de istorie nu așteptau de la generalul Vlad și de la subalternii dumnealui analize de istorie și de relații internaționale. Acestea nu sunt domeniile de specializare ale aparatului de securitate al României ceaușiste. Securiștii nu aveau asta în fișa postului, ca să mă exprim „funcționărește”. Iulian Vlad, dacă ar fi fost onest, ceea ce nu a fost cazul, ar fi putut să scrie niște memorii în care să relateze activitățile pe care le-au desfășurat securiștii, cu bune și cu rele. Așa ceva ar fi fost util societății românești, în general și cercetătorilor și altor căutători de adevăr. Problemele de securitate națională care-i reveneau prin lege le știa Iulian Vlad foarte bine. Acestea trebuia să ni le scrie în memorii. Era dezlegat de orice obligații legale de apărarea secretului. Fosta Securitate nu mai există și, fiind moartă, nu mai are secrete. A fost desființată și o mare parte din arhiva ei a fost desecretizată. Generalul Vlad vorbește despre șefi de stat, despre politică internațională, despre fleacuri și intrigi, critică pe cei care nu i-au fost „la inimă”, îi face duplicitari, dă detalii din politica românească de la vârf, dar despre Securitatea profundă scrie foarte puțin, mai nimic. Se mulțumește să încerce să creeze impresia că el și cei devotați lui au fost niște oameni devotați țării și poporului etc, or s-a văzut că nu toți au fost așa, că la vârful Securității au fost mulți trădători, zeci și zeci, ceea ce este enorm și produce efecte dezastruoase, ireparabile, pentru țară. Există și securiști pe care îi critică, pe unii chiar îi dezavuează. Așa de exemplu sunt Gheorghe Ardeleanu (Moise Bula), Gheorghe Rațiu, Gheorghe Diaconescu și alții. Această strategie este deja devoalată, desuetă și păguboasă, inclusiv pentru lucrătorii de la baza aparatului de securitate, cei care s-au chinuit să-și facă datoria, fără să știe că roadele muncii lor vor fi folosite de trădători împotriva României, iar contribuția materială a Securității va ajunge în buzunarele unora dintre șefii lor mari și în ale unor agenți ai acestora.

M.A.M.: O altă chestiune pe care aș dori să o evaluați este afirmația, făcută de mai multe ori, potrivit căreia K.G.B. și sovieticii în general, i-ar fi fost potrivnici generalului Vlad, apoi afirmația că sovieticii au stat în spatele arestării sale și a altor rele care i s-au întâmplat. Așa să fi fost?

C.L.: Politica de desovietizare a României a fost începută de aripa națională românească din conducerea României, în frunte cu Gh. Gheorghiu-Dej, aripă din care făcea parte și Nicolae Ceaușescu, alături de Emil Bodnăraș, I. Gh. Maurer și alții mai puțin importanți. Desovietizarea a început în 1952, când a fost alungat de la putere și arestat grupul de bolșevici evrei internaționaliști condus de Ana Pauker. Apoi, în 1955, la cererea lui Dej, s-au desființat Sov-Rom-urile, acele întreprinderi mixte sovieto-române care spoliau România în favoarea U.R.S.S. Apoi, în 1958, tot la cererea conducerii Partidului Muncitoresc Român, s-au retras trupele sovietice din România, iar în decembrie 1964, s-au retras consilierii sovietici din principalele instituții ale statului. Apoi, s-au luat alte și alte măsuri de același fel. Răspunsul sovieticilor a fost că ei și-au scufundat mai adânc serviciile secrete în societatea românească, în P.C.R., în Securitate și în Armată. Din cercetările de excepție ale istoricului american Larry L. Watts, autorul unui adevărat tratat de istorie contemporană și recentă a României, din care a publicat deocamdată două volume, rezultă cu claritate că Securitatea a fost placa turnantă a spionajului sovietic în România. Cel care stimulat lupta împotriva spionajului sovietic a fost Nicolae Ceaușescu. El a ordonat Securității să apere țara de agentura sovietică. Astfel, a fost cerută declanșarea unui război pe frontul secret între România și U.R.S.S. Lupta era inegală. Puterea și dimensiunea serviciilor secrete ale Kremlinului era mult superioară celor românești. Ambițiile lui Ceaușescu au fost megalomanice, pe această linie de muncă. Nu Transfăgărășanul, Metroul București, Canalul Dunăre-Marea Neagră și Casa Poporului au fost ambiții megalomanice, cum afirmă unii ignoranți care minimalizează marile realizări ale poporului român. Acelea au fost ambiții conforme cu puterea economică a României, conforme cu capacitatea de creație a științei românești, conforme cu posibilitățile industriei construcțiilor din România. Megalomanică, repet, a fost ambiția ca Securitatea să lupte cu K.G.B. și cu G.R.U. cu șanse de victorie. Ceaușescu credea că Securitatea va putea neutraliza agentura sovietică, ceea ce, în cea mai mare parte, ar fi fost posibil, dacă șefii Securității n-ar fi fost trădători. Rămânea însă o altă mare problemă. Serviciile sovietice nu puteau să accepte înfrângerea. Ele își maximizau implicarea în România până la nivelul necesar obținerii victoriei împotriva lui Ceaușescu, pentru că el era generatorul independenței românești. Înfrângerea serviciilor secrete sovietice ar fi însemnat înfrângerea U.R.S.S. Ar fi fost pentru prima dată în istorie când U.R.S.S. ar fi pierdut un război, în cazul de față unul pe frontul secret. Securitatea nu dorea să se expună într-o asemenea confruntare și a preferat cooperarea cu cel mai puternic, dar a mimat lupta cu serviciile sovietice, în modul duplicitar în care a acționat ea după promovarea politicii de independență națională de către echipele național-socialiste de stat de la București.

Din ordinul lui Ceaușescu, s-a creat unitatea de contraspionaj pe spațiul U.R.S.S. și a țărilor socialiste, U.M. 0110 a D.S.S. I s-au alocat resurse, inclusiv posibilități de filaj în exteriorul țării etc. Securitatea mima lupta cu sovieticii, dar șeful unității, colonelul Iosif Constantin, s-a dovedit a fi fost agent sovietic! Ceaușescu nu putea performa pe linia politicii sale cu trădătorii lângă el. Citiți în cărțile lui Larry L. Watts și vedeți cine a fost colonelul Iosif Constantin. Ăștia erau duplicitarii despre care scrie profesorul Cristian Troncotă: pe față îi declarau devotament și dragoste „nețărmurită” comandantului suprem, iar în spate își dăduseră mâna cu serviciile sovietice ca să-și pună dosul la adăpost. Ceaușescu, înfrânat mult în acțiune și de soția lui, cu energiile disipate și preocupat de foarte multe proiecte concomitente, având multe boli netratate, n-a fost în stare să curețe aparatul de securitate și să-l scoată la lumină, de natură să-l poată controla. În peșterile subterane ale Securității, unii dintre comandanți lucrau la subminarea lui Ceaușescu și a României. O spun din nou apăsat, domnule director: nici unul dintre cei care a acționat împotriva lui Ceaușescu nu a făcut vreun bine României. Este o concluzie foarte dură și foarte tristă. România era identificată cu conducătorul ei de un sfert de secol. Anterior, Ceaușescu fusese unsprezece ani al doilea om în partid după Dej. Sunt 36 de ani de activitate la vârful României. Este foarte mult. În 1989 nu se mai putea să-l lovești pe Ceaușescu, fără să lovești întreaga Românie. Asta este realitatea, cât ar fi ea de crudă. Cei care spun că ei n-au acționat contra României, ci contra lui Ceaușescu, cum a spus și Iulian Vlad, mint. România a fost cea lovită, acaparată, jefuită și transformată în colonie pentru a fi spoliată grav și în continuare. Ceea ce am spus eu, dacă ar fi interpretat „politic”, ar suna a ceaușism, dar nu este ceaușism. Este o concluzie rezultată dintr-o lungă analiză făcută la rece, nu din „înfierbințeli ceaușiste”. Acuma, după trei decenii, a trecut poate prea puțin timp pentru ca și opinia publică, cei care sunt de alte profesii, sau chiar dacă sunt istorici nu au avut posibilități sau interese de a cerceta aceste unghere ascunse ale istoriei României, să poată conștientiza lucrurile în dimensiunea lor reală. De aceea, mulți istorici încă nu abordează lucrări mai ample, de sinteză privitoare la perioada ceaușistă.

Dar, toate marile subiecte trebuie să aibă un început… Istoria perioadei ceaușiste nu va mai putea să se mențină la nivelul unor comunicări și lucrări de mici dimensiuni, în care să fie cercetate doar momente disparate ale respectivei perioade. Prin aceasta nu vreau să minimalizez cu nimic aceste lucrări deja apărute, care au greutatea lor și vor contribui, desigur, și la viitoarele concluzii asupra epocii. Așa cum întreaga viață este formată din bucățele mici adunate la un loc, celulele vieții, așa și istoria este formată din multe contribuții de diverse dimensiuni și fiecare lucrare are valoarea ei.

M.A.M.: Ați făcut niște remarci cu caracter general, dar nu v-ați referit la ce a spus Iulian Vlad referitor la adversitatea serviciilor sovietice față de el însuși, în decembrie 1989 și după aceea.

C.L.: Da. Mă scuzați. Eu sunt de părere că prin aceste repetate poziționări, făcute în ieșiri publice și în cartea scrisă de generalul Rogojan, Iulian Vlad a dorit să infirme apartenența sa la rețeaua sovietică din România. Sovieticii nu au avut nici un motiv de nemulțumire față de el. Și-au făcut treaba în România fără ca Iulian Vlad să-i deranjeze cu nimic. Agentura lor a cutreierat România în lung și în lat și a fost lăsată în pace. Securitatea s-a pliat pe acțiunea serviciilor secrete și militare sovietice și și-a făcut partea ei de atribuții în cadrul loviturii de stat: n-a făcut muncă preventivă, nu l-a informat corect pe Ceaușescu (ceea ce Iulian Vlad a recunoscut în scris), a protejat agenții sovietici care  erau în dizgrația lui Ceaușescu (Militaru, Iliescu, Kostyal, Nicolae Radu, Virgil Măgureanu etc.), a contribuit decisiv la declanșarea revoltei populare de la Timișoara, a eliberat agenții trimiși din Ungaria și prinși, lăsându-i să-și facă treaba în timpul „revoluției”, n-a activat aparatul de restabilire și de menținere a ordinii publice din subordine, a predat în mâna conspiratorilor sediul puterii (C.C. al P.C.R.), sediul Televiziunii și multe sedii ale M.I., a participat direct la asasinarea lui Vasile Milea, l-a arestat pe Nicolae Ceaușescu, pe Postelnicu, pe Dincă, pe Nuță, pe Mihalea, pe Moraru… Securitatea a făcut tot ce a fost necesar ca lovitura de stat să reușească! În aceste condiții, de ce să fi fost sovieticii supărați pe gl. Vlad, domnule director?  Nu vă dați seama că Vlad și Rogojan mint cu nerușinare. Ne cred pe toți proști și insistă chiar și după ce au văzut că nu toți sunt proști.

Pe parcursul cărții, gl. Rogojan afirmă că generalii Vlad și Gușă au stricat planurile complotiștilor de la Malta. Această afirmație este o manipulare ieftină. Evenimentele s-au derulat și s-au încheiat conform proiectului din Malta și toate forțele implicate și-au atins obiectivele. Hotărârile luate la Malta privitor la România s-au pus în aplicare integral. Nimeni n-a fost încurcat cu nimic. Și asta este o minciună.

Haideți să scurtăm discuția asupra acestui aspect, arătând un singur lucru. Larry L. Watts a dovedit cu probe solide că unul din generalii din Securitate care a fost agent sovietic este Nicolae Doicaru. Din acest motiv, Doicaru a fost dat afară din Securitate din ordinul lui Ceaușescu și mutat pe alte linii de muncă din partid. În ziua de 22 decembrie 1989, când Securitatea păzea sediul C.C. al P.C.R., Doicaru a fost lăsat să intre în sediu și, atenție (!), a intrat în încăperea în care lucrau generalii Iulian Vlad și Ștefan Gușă, s-a postat pe un scaun în fața lor și nu s-a mai mișcat de lângă ei, timp de patru zile! De ce l-a lăsat Vlad pe acest agent sovietic să monitorizeze operațiunile pe care le desfășurau șefii Securității și Armatei? Oare l-a lăsat din adversitate sau din ură față de sovietici, sau din cooperare cu ei? Păi ce suntem chiar așa de proști să nu vedem ce s-a întâmplat și cum ne mint în față generalii Vlad și Rogojan?

Oricum, este un pas înainte surprinzător faptul că generalii Vlad și Rogojan au recunoscut implicarea trupelor acoperite sovietice în România, în decembrie 1989. Au menționat că dimensiunea prezenței forțelor speciale sovietice a fost de nivelul unei divizii. O divizie de forțe speciale are o capacitate uriașă de a desfășura operațiuni speciale. Mulți securiști implicați în evenimente au mințit 28 de ani, afirmând că nu au fost sovietici, nu au fost alți străini în decembrie 1989 în România, că poporul a făcut totul etc. Înaintea morții, generalul Vlad și Aurel Rogojan au spus adevărul.

M.A.M.: Când a spus generalul Vlad că sovieticii nu au fost implicați?

C.L.: Atât generalul Vlad cât și alți ofițeri de securitate au mințit în fața justiției militare, în procesele care le-au fost intentate „de ochii lumii” și în fața Comisiei Senatoriale de Anchetă a Evenimentelor din Decembrie 1989: generalul  Iulian Vlad, generalul Emil Macri, colonelul Filip Teodorescu, colonelul Gabriel Anastasiu, generalul  Gianu Bucurescu etc. etc. Dacă oricare dintre cei de la vârful Securității, implicați în evenimente nu ar fi știut despre implicarea sovieticilor și a altor numeroși agenți străini, înseamnă că respectivul  nu a fost mincinos, ci a fost de o incompetență crasă, cum se spune în argou, „prost de pute” și n-ar fi avut ce căuta în Securitate. Dar n-au fost proști și nici n-au făcut pe proștii, ca ministrul Postelnicu, care trăia teama că va fi omorât, au fost pur și simplu mincinoși și acest lucru reiese, la fiecare în parte, din diversele lor afirmații făcute oficial, sau, ulterior, cu caracter memorialistic.

M.A.M.: La pagina 635 a cărții, fostul director al Serviciului de Informații Externe, generalul Ioan Talpeș este citat afirmând că generalul Vlad a coordonat activitatea pro-sovietică din România. Reiese cu claritate din declarația gl. Talpeș că generalul Vlad era stâlpul spionajului sovietic în România. V-a surprins această declarație?

C.L.: Nu m-a surprins dl. Talpeș, a cărui declarație o știam, n-o făcuse o singură dată, ci m-a surprins faptul că generalii Vlad și Rogojan au acceptat să discute acest subiect, bineînțeles cu scopul de a-l combate pe fostul șef al spionilor.

M.A.M.: Ar fi avut gl. Talpeș vreun motiv să-l atace pe generalul Vlad cu o acuzație atât de gravă?

C.L.: Din câte știu eu, nu are niciun motiv special. Apoi, pe timpul comuniștilor, generalul Talpeș a lucrat în echipa de cercetători de la M.Ap.N., condusă de generalul Ilie Ceaușescu. A fost un istoric apreciat și a fost folosit și în operațiuni speciale, de cooperare cu istorici străini. Generalul Vlad n-a avut niciodată, în prezența mea, vreo atitudine critică față de el, iar în discuțiile noastre vorba despre generalul Talpeș a venit de mai multe ori, în vremea când el a fost director al S.I.E. și consilier prezidențial pentru serviciile secrete. De data asta, eu cred că Talpeș n-a avut nici un interes să mintă. A spus pur și simplu un adevăr pe care îl știa din adâncurile S.I.E.

În altă ordine de idei, în perioada aceea, gl. Talpeș a devenit unul dintre cei cinci comisionari ai achiziționării gazului importat de România din Rusia! Gazul se importa printr-o firmă din Germania, căreia i-l vinde Societatea „Gazprom”, iar apoi cinci băieți deștepți, deținători de firme de garsonieră și de împuterniciri guvernamentale, adăugau fiecare niște procente la prețul cerut de germani, adunând averi fabuloase. Prețul gazului creștea exponențial, scumpirea se regăsea pe facturile românilor, iar propaganda euro-atlantică afirma că „Rusia a scumpit gazul pentru România”, când, de fapt, România nu a importat niciodată gazul direct din Rusia, ci prin intermediul acelei firme germane. În aceeași ordine de idei, în anul 2008, președintele Vladimir Putin i-a oferit lui Băsescu vânzarea directă a gazului rusesc, dar se pare că stăpânii noștri euro-atlantici nu au fost de acord. Mai mult decât atâta, președintele Putin i-a oferit lui Băsescu să cumpere din Rusia tot gazul necesar Ucrainei, pe care România să-l revândă guvernului de la Kiev cu suprapreț. Și această ofertă a fost declinată. Tot ce era favorabil României, dacă a venit de la Moscova, a trebuit să fie respins…

În fine, ne-am abătut de la subiect, dar, revenind, generalul Talpeș are dreptate: Iulian Vlad a fost omul rușilor, fără putință de tăgadă! Poate că generalul Vlad a fost cel mai bine conspirat agent al lor, în toată perioada dintre anul 1956, când Vlad a fost la studii în U.R.S.S. și 1989, când și-a dat arama pe față, prin racordarea lui și a Securității la proiectul coordonat de sovietici, de intervenție militaro-informativă acoperită împotriva României.

În finalul cărții, cu viclenia-i cunoscută, Aurel Rogojan aduce un elogiu patriotismului, cel care a lipsit conducerii Securității și îl leagă pe generalul Vlad de acest patriotism, după ce a enumerat presupuse merite, neadevărate, ale acestuia. Doresc să spun cu tărie că nici un militar nu poate fi considerat ca fiind patriot, în nici o țară din lume, fără ca el să respecte legile țării în slujba căreia este, fără să respecte regulamentele și acționând în consens cu forțe externe și interne care îi atacă propria țară !!! Restul sunt manipulări securiste la care Rogojan și alți manipulatori s-au dovedit a fi maeștrii, pentru promovarea manipulărilor apelând uneori la minciuni grosolane.

Adevărurile din această carte, pentru că sunt și lucruri adevărate, se referă doar la chestiuni foarte îndepărtate de fondul istoriei Securității, cu deosebire al istoriei loviturii de stat din decembrie 1989, respectiv al faptului că șefii Securității au acționat timp de 20 de ani (1969-1989) împotriva președintelui României, au săvârșit acte de trădare în folosul serviciilor secrete străine adversare ale României din acele decenii, în primul rând în folosul serviciilor secrete sovietice. Așa cum a afirmat și istoricul Larry L. Watts, Departamentul Securității Statului a fost instituția pe care s-au bazat serviciile secrete sovietice în acțiunea lor împotriva României.

Rogojan nu va putea niciodată să întoarcă istoria pe dos și să-i metamorfozeze pe trădători în eroi. În ciuda sprijinului de care se bucură acești trădători din partea unor edituri, a unor jurnaliști, a unor alți lucrători din aparatul de stat, din partea administratorilor de site-uri de pe internet, din partea marelui număr de colaboratori ai fostei Securități și a urmașilor acestora, adevărul a ieșit deja la lumină. În timp, adevărul deja ieșit la lumină se va răspândi tot mai mult, manipulările își vor pierde continuu din impact, iar Rogojan va rămâne un simplu fost secretar al unui trădător, „omul de la ușa lui Vlad”, cum l-a numit un director din fosta Securitate și din S.R.I., pe care a încercat să-l ridice în slăvi, pentru a salva onoarea unei instituții care a fost murdărită de zeci și zeci de trădători, cei care au trădat predându-se unor servicii secrete adverse și cei care au rămas în țară acționând în direcția loviturii de stat și a predării României pe mâna minoritarilor și a străinilor, nu înainte de a fura averile adunate din munca de o jumătate de secol a poporului român.

Domnule director, mă opresc aici. Am avea și multe alte subiecte foarte interesante de discutat. Luna aceasta îmi apare un nou tiraj al unei cărți de relații internaționale, publicată de Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, pregătesc un studiu pentru a-l prezenta la o sesiune științifică jubiliară la Chișinău, dedicată centenarului Marii Uniri, avem și alte subiecte interesante.

M.A.M.: Vă mulțumesc. A fost o discuție importantă pentru toți cei iubitori de adevăr!

                                                                                                  A consemnat Marius Albin Marinescu

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (VI)

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (V)

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (IV)

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (III)

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (II)

Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (I)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*