Puncte de vedere

GENOCID SPIRITUAL ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XXI

Legea 217/2015, promulgată de preşedintele Iohannis, consacră începutul sfârşitului democraţiei: GENOCID SPIRITUAL ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XXI         […]

Legea 217/2015, promulgată de preşedintele Iohannis, consacră începutul sfârşitului democraţiei:

GENOCID SPIRITUAL ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XXI

 

 

                                         O lege pentru neliniştea noastră!

 

Cu toate că România nu se confruntă cu o situaţie excepţională, impusă de factori privind securitatea naţională, sănătatea publică sau calamitatea naturală (art.53, alin.1 din Constituţie), preşedintele Iohannis a promulgat recent o lege (Legea 217/2015) prin care, consimţind la restrângerea unor drepturi garantate constituţional (re)instituie într-un anume fel – prin „argumentul” că reunirea chiar şi accidentală a minimum trei persoane, cu „idei periculoase”, poată să cadă sub incidenţa  legii – starea de necesitate ceauşistă introdusă în 17 decembrie 1989 la Timişoara şi în 20 decembrie în toată ţara! Graba suspectă cu care această lege aberantă a fost avizată de Guvern, Parlament şi Preşedinţie, mai întâi în 2002 şi culminând cu 2015, lasă impresia că în spatele ei se află o „mână dictatorială” a cărei forţă a generat o reacţie destul de timorată a elitei societăţii româneşti. „Bizar” este însă că şi puţinele atitudini ale unor intelectuali, mulţi dintre ei fiind incapabili să surprindă consecinţele deosebit de grave ale actului legislativ, s-au dovedit a fi tendenţioase, exagerate, minimalizate şi eronate. Până şi iniţiatorul Legii, liberalul Crin Antonescu, ne-a arătat că nu înţelege nici el efectul (catastrofic) a ceea ce a promovat, cu atât mai puţin că suntem condamnaţi legislativ, sub masca combaterii extremismelor, la un genocid spiritual care ne anihilează ca naţiune!

 

                                                           Ce spune legea ?

 

Legea 217/2015 este o completare a O.U.G. nr.31, din 13 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, semnată de prim-ministrul A. Năstase. Ea a intrat în vigoare pe fondul presiunii exercitate de reprezentanţii Consiliului Mondial Evreiesc pentru Restituiri, condus de ElieWiesel,  nu neapărat pentru că România ar excela în fenomenul extremist sau în ura de rasă, care ar trebui evident sancţionate judiciar, ci pentru că României i s-au adus mai multe acuzaţii şi pretenţii financiare referitoare la uciderea unora dintre etnicii evrei între 1933-45. Din dispoziţiile generale ale Legii, cuprinse în 13 articole, voi prezenta doar aspectele concludente din articolele 2,4 şi 61.

Pe cale de consecinţă, Legea în cauză stipulează: Conform art.2, alin.a, dacă un grup format din minim trei persoane îşi desfăşoară activitatea, chiar şi temporar, în scopul promovării unor idei (de exemplu legionare, rasiste şi, atenţie, antisemite), este automat considerată organizaţie promotoare a acelor concepţii infracţionale şi, dacă va promova în public cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război – precum şi ideile menţionate mai sus – va fi pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi cu interzicerea unor drepturi (art.5). Astfel, noi ştim faptul că de genocid şi crime de război au fost condamnaţi definitiv de către o instanţă românească (art.2, alin.C) mareşalul Ion Antonescu şi preşedintele Ceauşescu, dar este posibil ca şi sentinţele emise de instanţele de judecată comuniste, în condiţii discutabile şi cu „largheţea” aferentă, să se fi pronunţat acuzaţia de crimă de război (asociată apartenenţei la legionarism) pentru personalităţi emblematice ale Bisericii Ortodoxe cum ar fi: Bartolemeu Anania, Dumitru Stăniloae, Justin Pârvu, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca etc. În această situaţie, s-ar încălca autonomia Bisericii şi, limitându-i-se dreptul la catehizare liberă, nu ar mai fi posibilă nici canonizarea unor asemenea persoane, nici cinstirea publică a jertfei lor sau, pur şi simplu, promovarea ideilor acestora acolo unde sunt (sau se poate presupune tendenţios că sunt) reunite minim 3 persoane animate de sentimente identice! Cele mai vizate persoane nu sunt doar formatorii de conştiinţe, cum ar fi preoţii, profesorii, ziariştii, scriitorii, militarii etc, ci şi cei care fac obiectul prezenţei lângă cel vinovat: celui care îl va denunţa însă înainte de săvârşirea infracţiunii i se va permite să stea în libertate (art.3, alin.3), iar celui care – după producerea infracţiunii – îşi dă concursul în tragerea la răspundere penală a inculpatului i se va reduce pedeapsa la jumătate (art.3, alin.4)!

 

                                                        Fapte ce se pot incrimina

 

În conformitate cu articolele 5 şi 2 (alin. a-c), dacă 3 persoane aflate de exemplu în emisiuni Radio–TV (sau în redacţii) nutresc şi exprimă idei similare celor enunţate anterior, persoanele respective sunt considerate organizaţie infracţională, iar ceilalţi colegi (auditori) pot fi puşi şi ei sub culpa de a-i fi sprijinit „sub orice formă” (art. 3, alin.1). Exemplele pot continua cu activităţile combătute de Lege ale profesorilor în şcoli şi universităţi, cu ale conferenţiarilor de la simpozioane, cu ale preoţilor în biserici, precum şi cu tot felul de alte conexiuni în spaţiul public sau privat. Pedeapsa este de închisoare între 3 luni (art.5) – 10 ani (art.3, alin.1). Desigur că vor fi şi situaţii individuale, când unii îşi vor putea justifica acţiunea lor ca fiind în interesul artei, ştiinţei, cercetării, educaţiei sau dezbaterii unor chestiuni de interes public (art.4, alin.3), dar autorii vor fi obligaţi să treacă prin „furcile caudine” ale cercetării penale, să aducă dovezi concludente în sensul disculpabilizării, să suporte eventualul oprobriu public până la stabilirea nevinovăţiei, să fie stigmatizat familial, colegial şi în cercul de prieteni… Dezicerea inerentă de un astfel de element primejdios, prin forţa actualei legi, ne readuce în anii de început ai instaurării comunismului, făcându-ne să retrăim iar scene dramatice, caracterizate de încurajarea delaţiunii între prieteni, de plata unor poliţe între noi, de învrăjbirea între fraţi şi surori în ce priveşte perpetuarea cinstirii memoriei bunicilor şi părinţilor re-condamnaţi legislativ, de haosul spiritual în ce priveşte eliminarea din circuitul educaţiei naţionale a unor purtători de etichetă antisemită (art.2, alin. a) cum ar fi Eminescu (cel mai mare literat), Iorga (cel mai mare istoric), Goga (poetul pătimirii neamului nostru), Paulescu (specialist de talie mondială în domeniul biochimiei), Slavici, Haşdeu, patriarhul Miron Cristea etc. Nu este deci nici o îndoială că Legea, formulată ambiguu poate tocmai în ideea de a se emite culpe cu multă uşurinţă, reprezintă de fapt o punere la index atât a trecutului (fasciştii sunt inexistenţi astăzi), cât şi a prezentului şi viitorului (se vor scoate pe bandă rulantă antisemiţi, rasişti, xenofobi). M-aş rezuma să invoc, referitor doar la efectul legii în problema legionarilor sau a simpatizanţilor, comentariul unei personalităţi marcante, Alex. Ştefănescu, poate cel mai mare critic în viaţă al literaturii române: „Prin modul cum este concepută, ca un instrument de persecutare a oricui pentru orice, această lege este stalinistă. Datorită ei, Stalin a înviat… Cei care au elaborat-o, sunt infinit vinovaţi faţă de ţara în care trăiesc. Dacă eu scriu în Istoria literaturii române despre Petre Ţuţea şi Mircea Eliade, despre Emil Cioran şi Constantin Noica, despre Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr, evidenţiind valoarea excepţională a operei lor, Alexandru Florian (directorul Institutului „Elie Wiesel” – n.a.) va decide dacă am practicat cultul unor fascişti sau criminali de război şi dacă trebuie să fiu condamnat la închisoare”. La fel stă situaţia şi cu simpatizanţii sau legionarii din Ortodoxia noastră naţională, condamnaţi acum a doua oară, cu menţiunea că ierarhii şi preoţii de astăzi sunt obligaţi, în misiunea lor dumnezeiască, să nu recurgă în nici un fel la ceea ce se poate interpreta ca ameninţare, dacă vor să nu rişte închisoare de cel puţin 5 ani (art.61, alin.1) pe care o pot face, pentru culpa de a invoca religia, pe motiv de rasă (antisemitism) şi origine naţională (practic ni se sugerează să ne dezicem că suntem ortodocşi).

 

                                                Specificul anticonstituţional al Legii

 

Specificul antinaţional (antiromânesc), antidemocratic şi anticreştin fac din Legea 217/2015 o lege eminamente anticonstituţională, aflată în flagrantă contradicţie cu respectul faţă de Legea Supremă (art.1, alin.5).

Este antinaţională (antiromânească) deoarece: prin culpabilizarea reunirii a minimum 3 persoane, suspectate de a avea convingerile incriminate (art.2, alin. a), se încalcă articolele constituţionale referitoare la libertatea întrunirilor (art.39) şi asocierea liberă (art.40, alin.1). Se încalcă astfel principiile democratice ale „statului de drept” (art.1, alin.3), inclusiv prin aceea că, proclamând de exemplu culpa antisemită, se poate împiedica accederea în funcţiile Statului Român a unui grup de persoane considerate indezirabile, declanşându-se o persecuţie în masă care conduce la discreditare, la demitere din funcţii şi, astfel, este zdruncinată unitatea poporului şi solidaritatea între cetăţeni (art.4, alin. 1-2). Acestei „vânători de vrăjitoare”, cu incitări şi etichetări de antisemitism venite de la o simplă instituţie nonguvernamentală, Comisia „Elie Wiesel” din România, îi pot cădea oricând victime atât demnitari din instituţiile vitale ale Statului Român (Preşedinţie, Guvern, Parlament, Justiţie, Presă, Şcoală, Biserică, Armată etc), cât şi cetăţenii obişnuiţi ce pot fi acuzaţi de imaginare complicităţi etc – ceea ce este o limitare a suveranităţii naţionale a poporului român (art.2, alin.1), o discriminare între cetăţeni (art.6, alin.2), o subtilă formă de individualizare a unui grup minoritar (avem 3000 de evrei în România) care poate prin forţa legii să condiţioneze sau să exercite suveranitatea în nume propriu (art.2, alin. 2). De altfel, populaţia majoritar-românească a înţeles, stupefiată, că este victima unor presiuni şi maşinaţiuni deliberate pentru culpabilizarea ţării şi a cetăţenilor ei, încă din 2002, de când, ca o condiţie a intrării României în NATO, guvernul condus de prim-ministrul A. Năstase s-a văzut nevoit să emită O.U.G. de la baza acestei legi, să recunoască oficial că în România a fost holocaust (recunoaşterea a fost făcută la nici măcar o săptămână după ce, aceeaşi Comisie guvernamentală de cercetare, anunţase că în România nu a fost holocaust). Astfel, la ingerinţele externe în modul de guvernare a unei ţări independente (art.1, alin.1) s-a forţat „mâna” lui A. Năstase, iar preşedintele Iliescu, obedient, şi-a admonestat prim-ministrul şi s-a grăbit să înfiinţeze, în 2003, Institutul „Elie Wiesel”. Denumirea în cauză poartă numele etnicului evreu E.W., declarat supravieţuitor al holocaustului, care, în prezenţa lui Iliescu şi a altor oficiali români, a făcut o declaraţie prin care incita pur şi simplu la ura de rasă: „Mă deranjează pasivitatea celor care îi lasă pe antisemiţi să acţioneze. Mă deranjează cei care nu li se opun, care nu-i alungă din piaţa publică”! De atunci, până acum, toţi preşedinţii noştri au consimţit prin tăcere! Nu însă şi Institutul „Elie Wiesel”, care şi-a ridicat cu vehemenţă glasul, pe banii din bugetul României, ca să insulte ţara şi locuitorii ei, să afirme că suntem o ţară rasistă aflată pe locul II în săvârşirea holocaustului, (deşi Enciclopedia iudaică ne plasează pe locul 10), să ne urmărească cetăţenii, să ceară anihilarea juridică (sub acuzaţia de antisemitism) a românilor care îndrăznesc a se opune câtuşi de puţin exagerărilor lor, să ne jignească pe cei mai iluştri cărturari iubitori de ţară, să vrea ca în toate casele din România să se distribuie gratuit o carte (Raportul voluminos al comisiei) din care să învăţăm să ne renegăm istoria, să se introducă în şcoli manuale cu istoria evreilor şi a ţiganilor, să îi „recalifice” în special pe profesorii de istorie, să îi oblige pe preoţi să predice la Liturghie despre holocaust şi să participe la relaţii interconfesionale, să îi implice pe teologi în redactarea de studii cu tematică impusă, să îi vadă pe eventualii supravieţuitori ai Războiului Mondial în boxa acuzaţilor etc. Pe fondul acesta, de denigrare în masă, milioane de români asistăm înmărmurite cum suntem înjosiţi prin demontarea de statui şi troiţe, schimbarea denumirii străzilor, uciderea memoriei poporului, mistificarea şi batjocorirea fără precedent a profilului nostru naţional prin scrierile semnate de unii etnici evrei extremişti şi rasişti, ca Boia şi Patapievici! Doar câteva voci răzleţe, dar semnificative, nu tremură în faţa „completului” de la Institutul „Elie Wiesel”, cel care ne pretinde cum să gândim, ce şi cât … Inclusiv cum să ne îmbrăcăm, căci ni se interzice şi dreptul nostru de a purta costum popular tradiţional (art.4, alin.2, art.2, alin.b)! Asta, dacă vrem să nu ajungem toţi la închisoare, supunându-ne demersului său de a pune efectiv mărturia creştină deplină sub incidenţa legii… Păcat că jurnalismul românesc a rămas „orfan” de virulenţa corifeului C.T. Popescu, poate el însuşi „ajutat” să iasă din „decor”, cel care scria, la 3 august 2002, în ziarul „Adevărul”: „Acuzaţi de crimă sunt toţi românii, foşti şi viitori. A făcut-o acum laureatul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel: România a ucis, a ucis, a ucis … Dar acest lucru l-a spus cu o lună în urma ambasadorul  S.U.A., M. Guest, care … nu este evreu şi reprezintă poziţia Americii (…) Oare intrarea în N.A.T.O. înseamnă să trăim cu ochii în pământ şi noi, şi copiii noştri? Se pare că nu. America ne pune în genunchi şi cu fruntea în ţărână (…) America poate să acuze o ţară întreagă, România, de crime de război, dar nici ultimul soldat american nu poate fi judecat de comunitatea internaţională”! Cu siguranţă, mai ales că reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel” îşi permit (!?) să declare că autorităţile române nu ştiu să aplice Legea, s-ar cuveni ca acţiunile lor antiromâneşti şi anticonstituţionale să fie sancţionate prompt prin desfiinţarea Institutului. Mă îndoiesc însă că ideea aceasta ar fi acceptată de autorităţile noastre, chiar şi dacă poate propunerea mea ar fi dublată, prin referendum, de întregul popor român!

Este antidemocratică deoarece: împiedică Presa, sau orice alt sistem informatic, să pună la dispoziţia publicului diferite materiale susceptibile de incriminare, ceea ce este în contradicţie cu faptul că nu poate fi îngrădit dreptul persoanelor de a avea acces la orice informaţie de interes public (art.31, alin.1). Vor fi şi situaţii când unele publicaţii pot fi considerate ca antisemite şi somate cu închiderea. Teoretic însă, nici o astfel de publicaţie nu ar putea fi închisă prin forţa legii, sub acuza că ar promova idei interzise, deoarece înfiinţarea de publicaţii este garantată (art.30, alin.3) şi nici o publicaţie nu ar putea fi suprimată (art.30, alin.4). Totodată, a opri pe cineva să transmită concepţiile unor personalităţi ale culturii române înseamnă a-i lipsi pe cetăţeni să-şi dezvolte spiritualitatea prin accederea la valorile culturii naţionale (art.33, alin.2), a împiedica Statul Român să asigure dezvoltarea moştenirii culturale (art.33, alin.3) şi să respecte viaţa intimă, familială şi privată (art.26, alin.1).

Este anticreştină deoarece:

  • prin interzicerea exprimării ideilor unor personalităţi (art.2, alin.1) se încalcă articolele constituţionale referitoare la libertatea de conştiinţă (art.29, alin.2), de gândire (art.29, alin.1) şi de exprimare (art.30, alin.1), limitându-le creştinilor (şi altora) nu numai dreptul de a se manifesta conform propriilor convingeri, dar şi constrângându-i să adopte alte opinii despre unele personalităţi incriminate (art.29, alin.1). Astfel autonomia faţă de Stat a Bisericii ar fi îngrădită, atributele ei diminuate şi misionarismul obstrucţionat.
  • sub pretextul sancţionării penale a ameninţărilor pe motiv de rasă (să zicem antisemită) din considerentele religioase (art.61, alin.1), se aduce atingere redării corecte, prin limbajul scris sau verbal, a semnificaţiilor unor texte (provenite din cărţi, filmări, înregistrări audio etc), precum şi asocierii unor concepţii personale care pot fi catalogate ca ameninţări, ceea ce ar anula articolul constituţional referitor la interzicerea cenzurii de orice fel (art.30, alin.2). Riscul creştinilor de a fi etichetaţi penal este, de asemenea, o realitate iminentă. Aş dori să invoc pe apreciatul editorialist ortodox Răzvan Codrescu: „Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferite mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora, de ce oare trebuie să devin automat fascist, fundamentalist sau antisemit? Eu n-o fac decât în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin – aceste calităţi sunt pentru ei un handicap”.

 

                                                                         Epilog

Dacă m-ar surprinde ceva nu ar fi cerbicia cu care Institutul „Elie Wiesel” a ţinut morţiş să vadă legiferată această lege antiromânească, nici faptul că preşedintele Iohannis, ca înaltă autoritate ce ar trebui să vegheze la respectarea Constituţiei (art.80, alin.1), a promovat-o lăsând în urma sa o rară capodoperă de anticonstituţionalism, ci m-ar surprinde oarecum să aflu că ea va trece şi de specialiştii de la Curtea Constituţională, în condiţiile în care va fi contestată! Îmi vine totuşi greu să cred că C.C.R. se va face „preş” în faţa necesităţii unei legi invocate de organismul nonguvernamental antinaţional patronat de Elie Wiesel, lăsându-i acestuia libertatea de a face legea în România, de a pune oricui „patalamaua” de antisemit în condiţiile în care nu există nici o definiţie juridică a acestui termen, de a permite instituţiilor Statului Român să fie la cheremul Institutului în bătaia de joc a acestuia faţă de un popor forţat să ajungă în robie şi să îşi dea seama că de fapt i se fură cu legile şi identitatea!

Cu speranţa că legea aceasta va fi declarată anticonstituţională, iar mai apoi abrogată, nutresc convingerea că exodul românesc înspre nicăieri va înceta, că cetăţenii acestei ţări se vor simţi apăraţi cu adevărat de instituţiile Statului, că niciodată nu va mai fi nevoie de o lege care să ne transforme specificul consacrat al ospitalităţii în cel fantezist al urii de rasă! Însă, aşa cum ştiu că forţele lui Antihrist lucrează şi ele ca să ne anihileze, într-o lume (anormală) în care în loc să fie înfierat păcatul este înfierat cel care osândeşte păcatul, ştiu şi că Domnul nostru Iisus Hristos este şi va fi cu binecredinciosul popor român de pretutindeni, în vecii vecilor…

 

 

Prof. Costel NEACȘU       

           

Trackbacks / Pings

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*