Remember

„GHINDARU”

  Am început acest text joi noaptea, dar atît mintea cît și mîna mea merg mult mai greu. M-am hotărît […]

 

Am început acest text joi noaptea, dar atît mintea cît și mîna mea merg mult mai greu. M-am hotărît să schimb începutul, și o să recunosc marea dilemă în care mă aflu: dacă într-o finală de mare șlem se vor întîlni Simona Halep și Bianca Andreescu, eu cu cine să țin? Cu armânca mea, Simona, sau cu Bianca, născută din părinți vaideenari, din Vaideeni-ul în care s-a născut tatăl meu și în care zeci de ani mi-am petrecut verile (că are cetățenie canadiană nu este vina ei)? Să aleg adică între mama și tata? Iată o adevărată dilemă.

                                                                 *

Cînd s-a terminat meciul cu Spania, am închis aparatul de radio, leptopul și becul, după care m-am culcat.

Jur că nu pot să-mi dau seama, din gîndurile care mă bîntuie înainte să adorm, ce s-a întîmplat de mi-am adus aminte de aceste momente vechi de 40 de ani.

„Ghindaru”, pe numele lui Gheorghe Nicolae, era un infractor mărunt, membru al micii mafii conduse de Ion Băicoianu.

În anii ’70 erau în București patru mari mafii, se pare tolerate și de securitate, și de miliție.  Nu cred că are rost să vă povestesc acum cine erau șefii lor – conștincios fiind, am făcut un biblioraft cu sute de file, pe care le am și acum.

Dar mai erau și organizații mult mai restrînse, bazate doar pe relații de încredere. Gheorghe Nicolae era unul din oamenii de încredere ai lui Ion Băicoianu. Se ocupau de trafic cu aur fals, cu mărci vest-germane false. cu traficarea de opera de artă trecute ilegal peste graniță, cu proxenetism de lux, etc.

Prin 1977, beat fiind, Gheorghe Nicolae îi trage un pumn în față iubitei lui,  Dobre Virginia (zisă „Gigica’’, născută în Călărași, cred că în 1957 și dacă mă ține memoria cred că avea domiciliul stabil în Călărași, Calea Progresului nr. 111), prostituată de lux „acreditată”, iar aceasta, în cădere, se lovește cu capul de treptele de la barul de noapte Atlantic – moare.

Prietenul meu Eugen Vasiliu îl trimite în judecată pentru omor. Îi spun: „Eugene, ăsta nu este omor, sînt lovituri cauzatoare de moarte!” iar el îmi răspunde „O să vezi că o să fie condamnat pentru omor” – așa a fost!

Peste cîteva luni, printr-o anumită conjunctură (nu neg, dirijată de mine), Ion Băicoianu ajunge în arestul de la PMB. Port cu el lungi  discuții. Un om foarte inteligent și foarte plăcut. Onoarea de mafiot îl împiedică să-mi dezvăluie polițiștii corupți, dar îmi spune și îmi scrie multe informații.

În baza acestora, iau avionul de Cluj, de acolo iau trenul de Gherla, și mă duc la penitenciarul habsburgic să îl întîlnesc pe “Ghindaru”. A fost la început foarte reticent, pînă cînd am început să scot din geantă documentele și probele. Ne-am înțeles să îl transfer la București.

Am mai scris acum cîțiva ani despre aceste întîmplări, cînd la întoarcerea la București, tot eram rechemat la aeroportul din Cluj  pentru a mă reverifica (aveam în mapa diplomat 23 ducați mari austro-ungari falși și 400 mărci vest-germane false), deși le prezentasem toate datele și actele ( delegația de serviciu din partea PMB, expertiza BNR conform căreia ducații erau falși, bancnotele purtau ștampila cu mențiunea că sînt false).

Îl aduc pe „Ghindaru” la București. Îmi spune foarte multe. Mă ajută să recuperez un tablou al lui Nicolas Poussin, „Fuga în Egipt” (Muzeul național de artă a spus că este un fals, dar cum nu mă pricep la așa ceva, nu pot comenta).

Ajungem la o înțelegere, el îmi dă informații foarte importante despre mafia din România și complicitatea cu autoritățile, dar în schimb vrea promovarea unui recurs extraordinar prin care încadrarea de omor să fie schimbată în lovituri cauzatoare de moarte (ceea ce era foarte corect). Mă duc la Florin Dimitriu, procurorul șef adjunct de la PMB însărcinat cu urmărirea penală și îi spun propunerea lui „Ghindaru”. Îmi spune că întîi să spună Ghindaru ce știe, și dupa aia mai vedem. Mi-am dat seama că este o cacialma. M-am întors în birou, l-am scos pe “Ghindaru” din arest și i-am spus rezultatul discuției, precizînd că nu pot să îi promit nimic. Eram recunoscut ca un om de cuvînt, nu vroiam să pierd acest credit. Ne-am strîns mîinile, și de atunci nu l-am mai revăzut.

În acea perioadă eu eram încadrat ca procuror la sectorul 1. Principala mea sarcină era să supraveghez urmărirea penală la Circumscripția 1 miliție (unde îmi formasem o echipă de șoc, cu tineri ofițeri entuziaști, cu care pe baza informațiilor primite de mine sau de ei, brăzdam noaptea Bucureștiul). Dar primeam și dosarele serioase de anchetă – procurorul anchetator, Petre Andrei, era un dobitoc, însă avea un frate la procuratura generală. Șeful nu îi dădea decît dosare cu accidente de muncă (unde el se lua numai după concluziile Inspectoratului) sau îl trimitea să țină conferințe (ce debita acolo, nu știu). În afară de astea, însă eu eram singurul procuror din țară care  aveam și delegație pentru anchete la procuratura capitalei (toate dosarele, pornite pe baza informațiilor primite de mine). Era un fel de 3 în 1, și totuși aveam cea mai mică leafă. Ca și acum, cînd am cea mai mică pensie – pentru anii în care curățam cît puteam societatea de corupție, adesea zi și noapte, Olguța mi-a dat o pensie de 262 de lei, pe care Vasilica a mărit-o la 289 lei!

Am scris de un bou (Petre Andrei), pentru egalitate de gen să scriu și de o vacă. Este vorba de Maria Topalov, dactilografă la procuratura sectorului 1. Avea și ea un frate la procuratura generală! I-a mîncat sufletul șefului, iar eu am fost nevoit să mă culc cu o altă dactilografă care să accepte să-mi scrie rechizitoriile mele foarte lungi (unele,aveau  zeci de pagini). Cînd în spitale se petreceau decese suspecte, primeam copii ale foilor de observații pe care le trimiteam la miliție însoțite de o adresă care începea cu „Vă trimitem copie de pe foaia de observație…” Într-o adresă, madam Topalov, scriind copie, în loc de „p” a dactilografiat „a”. Altă dată, scriind o comandă (pentru sfîrșit de săptămînă, făceam comanda la casa de comenzi, dactilografiind cantitatea de pulpă de porc pe care o doream, la pulpă a omis al doilea „p” – cei de acolo au făcut un haz nebun  și ne-au răspuns că nu au! De atunci, bietul șef a fost nevoit să citească orice adresă dactilografiată de madam Topalov!

Valică (de fapt Valentin) Ionescu, primul meu șef! Un om foarte corect, bun meseriaș, este adevărat că fără curajul complet de care aveam eu nevoie, dar care tot în urma unui discurs al meu și-a pierdut funcția (nu, discursul nu era împotriva lui, ci împotriva corupției generalizate din fruntea procuraturii generale). Se hotărîseră Valică și tata (pe atunci în casa mea era foarte mult Merlot de Urlați, pînă ca în dosarul  „Bachus” să fie arestat Anghelache, contabilul șef) să se încuscrească (fără să îi întrebe pe cei în cauză, adică eu, și ea, actuala Corina Drăgotescu – o fi știind ea de acest plan clandestin?).

Am pomenit de Ion Băicoianu. Os boieresc, extrem de inteligent și de plăcut. Un om cu onoare siciliană – erau aspecte despre care îmi spunea în mod clar că nu comentează, în rest, cît l-am avut în arest, ne-am înțeles foarte bine.

Îl întrebam despre spargerile date de oamenii lui, îmi explica faptul că de fiecare dată, îl informa pe col. Manon Florescu (la acel moment la direcția judiciară a IGM) înainte de spargere, dar Manon nu le prevenea! I-am cerut lui Manon să-mi trimită copii după aceste sesizări, dar nu mi-a dat nici un răspuns. Ce pot să cred din atitudinea lui? Doar că primea parte din pradă pentru a-l acoperi pe Băicoianu.

Pe atunci, amanta lui Băicoianu era Cristinela Mirică, prostituată (devenită ulterior amanta lui Nicu Ceaușescu). Îmi aduc aminte de o chestie nostimă – la un moment dat, fiind procuror de ședință, intru într-un dosar în care Cristinela, era inculpată. Avocatul ei, Toma Dragomir, cere amînarea cauzei pentru lipsă de procedură, precizînd că nu știe unde îi este clienta. Doar că mie îmi șoptise din timp o păsărică și eu verificasem. L-am întrebat cum nu știe unde îi este clienta din moment ce cu două zile o apărase la Judecătoria sectorului 6 într-un dosar în care era arestată contravențional? Nu știu ce sentimente o fi căpătat atunci pentru mine Toma Dragomir (devenit spre sfîrșitul anilor ’90 decan al Baroului București), dar eu am o părere bună despre el, chiar dacă în mod firesc, a fost un om al seviciilor.

Nu știu cînd a plecat din țară Ion Băicoianu, dar am aflat de pe internet că a revenit și i s-a retrocedat o moșie enormă situată pe partea stîngă a șoselei București-Ploiești.

Într-o bună zi, mi-au fost luate toate dosarele iar eu am fost trimis, în cîmpie, la Săftica (de fapt, acolo, era fosta vilă de protocol avută pe rînd de Chivu Stoica și de Constantin Doncea, sau în ordine inversă). Nu pot să spun că nu am avut acolo și momente foarte plăcute, mai  ales că secretara șefă era Mioara N., care pe atunci avea 25 de ani, iar vila avea și o anexă (cu sobă) în care eu rămîneam și peste noapte ca să îmi termin foarte multele dosare. Mai rămînea cîteodată și ea, mă ajute. Iar dimineața, ieșeam în vie și mă îndopam cu struguri.

Important este ca în fiecare nenorocire să găsești și lucrurile plăcute.

                                                                                                     Dan Cristian IONESCU

1 Comment

  1. ….vila avea și o anexă (cu sobă) în care eu rămîneam și peste noapte ca să îmi termin foarte multele dosare. Mai rămînea cîteodată și ea,să mă ajute. Iar dimineața, ieșeam în vie și mă îndopam cu struguri….
    Idilic si romantic …în acelasi timp!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*