Remember

Idile de vară și parastase de post

  Privesc la fotografiile făcute luni la biserica Mavrogheni, mă uit la un bătrîn adus de spate, sprijinit în baston, […]

 

Privesc la fotografiile făcute luni la biserica Mavrogheni, mă uit la un bătrîn adus de spate, sprijinit în baston, cu fața ridată, cu cearcăne la ochi, cu barba albă, cu părul rărit. Nu-mi vine să cred, dar totuși sînt eu, îmi recunosc hainele, îmi recunosc alunița.

Mă întreb ce găseau atîtea tinere drăguțe la moșul ăsta? Apoi, îmi dau seama că în tinerețe nu eram bătrîn. Cînd am îmbătrînit în așa hal?

Plonjez din nou în amintiri, este bine să ai amintiri, din care să le alegi pe cele plăcute. Cine nu are amintiri, probabil că la ora aceasta pune murături. Eu nu am mai pus murături de vreo 10 ani. Legile lui Murphy au aplicabilitate generală, pe cînd puneam, nu reușeam pînă vara să termin cele două borcane mari, unul în saramură și altul în oțet și aruncam destule. Cînd nu am mai pus, cum venea iarna, aveam poftă de murături!

                                                         *

În august 1984 partenera mea de plaje și de cameră, avînd doar trei zile libere (în jurul lui 23 august), s-a întors de la mare în București, În ziua următoare, văd pe plajă o tînără, foarte drăguță și cu un corp perfect, cu picioarele desfăcute larg spre mine. Mă ridic de pe cearceaf, mă duc spre ea și îi spun „Sînt Dan, îmi place să mă uit la tine, sper că nu te deranjează”. A zîmbit, mi-a spus că nu o deranjează și că ea este Agy  (de fapt Agneta P.), o studentă unguroaică  din Timișoara. I-am mai spus „Pe unele proaste le-ar deranja”. A zîmbit din nou. I-am întins mîna, am ridicat-o  și am intrat în mare. După care ne-am îmbrăcat, am mers în tabără să își facă bagajul și să se mute la mine, la gazdă.

Avea o tehnică unică, în nici două secunde era gata de plajă. Purta o fustă ușoară, înflorată, prinsă în stînga cu un ac de siguranță. După ce coboram spre mare și ne puneam cearceaful, cu o mînă desfăcea acul de siguranță iar cu cealaltă își trăgea tricoul.

Era joi. Sîmbătă după masa, avea foaia de drum pentru întoarcere, și s-a întors la Timișoara. Am rămas cam trist. Nu am căutat o altă  înlocuitoare, m-am mărginit la șprițuri si la partidele de bridge. Luni dimineață, o văd pe Agy coborînd panta spre plajă! Cînd m-a văzut, mi-a căzut la piept și a început să plîngă! Toată noaptea, pe tren, se gîndise: dacă nu mă mai găsește? dacă sînt cu altcineva?

Am mai petrecut cîteva zile și nopți minunate, după care ne-am întors la București, la mine – alte zile și nopți minunare! Încep să înțeleg succesele politicii externe ale Ungariei, desăvîrșite prin unguroaice!

A plecat la Timișoara, dar după scurt timp mă sună să-mi spună că vine cu facultatea într-o excursie la București. Fug să o iau de la gară, mergem la Minion la un prînz prea devreme (dar astea erau condițiile!), apoi mergem la mine. Cu un regret infinit, cînd se lăsa întunericul, a trebuit să o duc la gara Băneasa să plece din nou acasă!

Această puștoaică mă băgase în boală. Nu mai aveam bani, dar primisem de la un client un cartuș de Kent, am împrumutat de la o prietenă 1.000 de lei și am luat avionul de Timișoara.

Acolo, mă aștepta Nelu T., prietenul meu, profesor al lui Agy.

Am mers la universitate, a scos-o din cursuri, și mi-a adus-o. Agy a rămas cu gura căscată!

Un alt prieten, Bebe N., era delegatul (reprezentantul, instructorul, nu mai știu exact ce) al UASCR la Timișoara – a făcut o faptă creștinească și mi-a dat cheia de la camera pe care o avea la parterul unui bloc studentesc, după care a plecat la București..

Aveam în Timișoara și alți prieteni, așa că în general mîncam în vizită, și mîncam foarte bine.

Epuizat, dar nu chiar de tot, am luat la întoarcere trenul. La Hațeg era stagiară o tînără superbă, cunoscută tot pe plaje – dar ghinion!, cînd am urcat pînă acolo, am aflat că plecase la București. Asta este viața, cînd cu bune, cînd cu rele!

                                                             *

Știu, am promis că nu mai dau rețete culinare. Dar cred că este datoria mea să îi invăț pe cei care sînt nevoiți să facă parastase în zile de post care sînt cele mai gustoase meniuri (o fi o zi tristă, dar asta nu înseamnă că și masa trebuie să fie tristă). Precizez de la bun început că secretul este cît mai mult ulei!

Am avut curiozitatea să verific care ar fi cea mai potrivită zi să mor, astfel încît nici o  pomenire să nu cadă în post. Nu am găsit nici una!

Pomenirea de 3 săptămîni pentru tata a picat în postul Crăciunului. Îmi părea absurd să duc lumea la restaurant ca să mîncăm de post. Așa că am ales să organizez pomenirea acasă, într-un cerc restrîns, cu vărul popa Loru, cu sora lui și cu două prietene, ambele Maria (nume foarte frecvent în viața mea).

Am început cu o salată orientală simplă, doar ceapă (murată în oțet cu două ore înainte), cartofi și măsline (desigur, sare, ulei și oțet). Dacă nu ar fi fost postul, mai adăugam felii de ou fiert, bucăți de pește afumat și maioneză).

Apoi am pus pe masă cratițile cu:

– pilaf cu ciuperci (chinezești, feliate), cu multă ceapă prăjită, piper boabe și mult ulei;

– fasole bătută, frecată cu usturoi și cu boia de ardei iute, cu multă ceapă prăjtă, arămie  spre arsă peste care am turnat tot uleiul rămas;

– tocănița de ciuperci cu ciuperci chinezești întregi, cu multă ceapă călită și cu ketch-up extrapicant.

Vărul popa Loru a lăudat toate felurile de mîncare, lăudînd în primul rînd pilaful – pe unde mînca pilaf de post, era făcut cu zgîrcenie la ulei. M-am convins că laudele lui nu sînt deșarte cînd am vrut să mănînc și eu niște tocăniță de ciuperci – nu mai era! Loru terminase toată crăticiora!

                                                            *

Băuturile alcoolice nu sînt de dulce, ci de post! Asta am aflat de la părintele Agaton.         Este o altă poveste. În iulie 2011 plec din Vaideeni cu foarte bunii mei prieteni Mihai V., aromân și el, fost coleg de liceu și Emil  P., directorul pe atunci al școlii din Recea (Izvoru Rece) cum se numește acum oficial acest sat aparținător în prezent de Vaideeni. Am mers cu mașinile pînă în Bărbatești, le-am lăsat pe malul rîului, am traversat puntea și am purces la greul urcuș numit drumul măgarilor (pentru cai, panta este prea abruptă). După o oră și jumătate de urcuș greu, am ajuns la mănăstirea Pătrunsa. Din vîrful unui deal, priveam și nu îmi venea să cred, părea un fel de camping, cu bungalowuri  (de fapt fiecare cuprinzînd cîte două chilii cu un cerdac comun).

Am intrat întîi în biserica nouă, Sf Ioan. La iesire, ne-a abordat un călugăr, ne-a întrebat la ce sîntem pricepuți. Cînd a aflat că Mihai este inginer constructor, ne-a dus în noua clopotniță, care la fiecare ploaie era inundată. Mihai le-a arătat cauza, dar și soluția tehnică.

            Apoi, după ce am văzut și vechea biserică, Sf. Parascheva, conform obiceiului locului, am fost invitați să prînzim. La un moment dat, călugărul care ne însoțise și pe care îl întrebasem de stareț, mă întreaba ce problemă am cu  starețul. Îi  spun că vreau să fac o danie imprtantă către mănăstire și vreau un număr de cont. Atunci, călugărul, s-a deconspirat! Era chiar părintele Varsanufie, starețul! Un om energic și foarte bun organizator. Mi-a dat datele necesare iar eu i-am dat “Codul lui Lucifer”. Am primit ulterior, pe surse, cum se spune, infomația că în afara mănăstirii, fuma! Ca și mine, de altfel.

Am mîncat, după care am plecat spre schitul Pahomie. Dar am greșit drumul, și ne-am trezit în fața unei bojdeuci, încojurate cu un gard de scînduri înalt, de la care cărarea era blocată cu o balustradă înaintea unui hău. Emil intră în curte să ceară informații. Iese un călugăr arțăgos,  zdrențăros, desculț. Ne întreabă răstit ce căutăm, îi răspundem. Ne spune că nu acesta este drumul, apoi  ne întreabă de unde sîntem, iar îi răspundem. Îmbunat, ne invită în curte și ne duce în partea opusă unde era o altă portiță de la care cobora o pantă extrem de abruptă și ne spune că jos ajungem la o troiță de la care începe drumul forestier spre Pahomie (economiseam vreo 2 km.). Nu mai știu despre ce discutam, dar ne-am oprit în poartă să terminăm discuția. La un moment date eu spun: “Înainte biserica era condusă de securitate, acum este condusă de masonerie”. Călugărul dă efectiv în bîlbîială ”Bă, bă, bă frați creștini, ia veniți voi înapoi să vă dau un ness!”. Ne aduce cîte un pahar de ness și aflăm că el este părintele Agaton, a lucrat în aviație (cred că fusese psiholog, dar nu mai știu sigur). La vîrsta de 24 de ani și la a treia sarcina, soția îi murise. A strîns din dinți pînă cînd fiul și fiica au terminat facultatea, le-a lăsat ce trebuia și el s-a călugărit. Îl rog să ne dea niște apă pentru drum. Spune: ”Cu apa este greu aici, o car de departe, costă doi dolari”. Refuz tîrgul. Mai vorbim ce mai vorbim, scot din geanta de voiaj un exemplar din carte, i-l dau și ne luăm rămas bun. Părintele spune să așteptam puțin să ne dea niște apă de drum, îi repet că nu dăm doi dolari pe apă, spune că a glumit, nu costă. Încerc să fac și eu un ghișeft (dar nu știu de ce mie nu îmi ies) și îi spun “Dacă vrei să luăm apa, ne dai doi dolari!”. Nu a vrut. Altă afacere ratată!

Am coborît o pantă înfiorătoare, cu o înclinație de peste 50 de grade, un deal plin de boscheți, scaieți, ciulini. Am ajuns cu bine la troiță și am pornit pe drum. După scurt timp din sens opus a venit o mașină care a oprit la troiță, unde opreau cei care vroiau să ajungă la Pătrunsa venind dinspre Olănești, și au coborît niște călugări.

După vreo 3 km. am ajuns la Pahomie. Am rămas uimit de frumusețea locului! Acum aproape un an, la moartea regretatului părinte Mosor, într-unul din cele trei articole dedicate acestuia am descris pe larg aceste două locuri minunate (Pătrunsa și Pahomie) care mi-au rămas în inimă. Rînd pe rind, i-am dus acolo pe părintele Mosor și pe prietenul nostru Mitică, pe părintele Alexandru și pe fiul lui mezin, pe nepotul Decebal și pe finul Nicu, pe prietenul Ion Gîtlan.

Am întrebat de stareț și am aflat că era plecat la Pătrunsa – el era în mașina care se îndrepta spre Pătrunsa cînd noi porneam către Pahomie. Am rămas să îl aștept pe stareț, iar Mihai și Emil au luat drumul înapoi spre Pătrunsa pentru a coborî apoi la Bărbătești să își recupereze mașinile și să se întoarcă la Vaideeni. M-am înțeles cu Mihai că îl voi suna să îi spun unde să vină a doua zi ca să mă ia și pe mine.

A venit părintele stareț Damaschin (acum este duhovnic la schitul Iezeru, după ultimele informații). Mi-a dat datele legate de bancă și de cont iar eu i-am dat cartea mea. Apoi am profitat de faptul că niște turiști care erau la tratament la Olănești, veniți să vadă schitul, se pregăteau de plecare. I-am rugat să mă ducă și pe mine cu mașina pînă la Iezeru. Acolo, am vizitat schitul unde se află moaștele Sf. Antonie de la Iezeru, un alt sfînt aromân.

Apoi a început ultima parte a aventurii, cea mai grea, întrucît rămăsesem singur. Am pornit prin pădure la vale, pe un drum care nu știam unde duce. Frînt de oboseală, rupt de foame, cu bagajul în spinare, fără semnal la telefon, începea să se întunece. Pe drum am întîlnit patru troițe, mă opream la fiecare, mă închinam și mă rugam la Dumnezeu să mă scoată la un sat. Acolo, în primul rind aș fi căutat un MAT unde aș fi băut o bere timp în care dădeam telefon lui Mihai și mă interesam de o gazdă unde să mănînc și să dorm.

Și mergeam, și mergeam…

La un moment dat, trecînd un podeț și urmînd un cot al drumului la dreapta, văd că Dumnezeu îmi ascultase rugăciunile! Imediat după cot, la 50 m. în față, văd un fel de cabană de munte care la etaj avea afișată o pînză mare pe care scria “Avem camera libere” , dedesubt se vedea o prispă cu o masă și ușa deschisă a unui magazin. Ajunsesem în satul Cheia. Mă apropii, dau binețe și întreb dacă au locuri libere – da!, dacă au bere – da!, dacă pot să cumpăr ceva de mîncare – da, dacă pot să dau un telefon de pe fix.  De data aceasta jupînul răspunde “da, dar costă!”. Mirat, întreb ”dar celelalte nu costă?”. Este o reclamă care spune trei într-unul, la mine au fost patru într-unul (casă, masă, bere, telefon!). Pînă la urmă am plătit primele trei, dar nu și telefonul – jupînul a spus că a fost foarte scurt.

M-am prăbușit pe un scaun la masa de pe prispă și întîi de toate am băut o bere. Apoi l-am rugat să îmi aducă telefonul și încă o sticlă de bere. Am început să sun, dar nu răspundea nici Mihai, nici Emil. Am sunat-o pe fina, care încă nu se pensionase, așa că era la București. O rog să dea de unul din cei doi prieteni și să îl anunțe pe Mihai să mă sune pe numărul de fix de unde sunasem eu.

Mihai sună neașteptat de repede, îi spun unde sînt și rămîne ca a doua zi dimineață pe la ora 9-10 va fi la mine. Toate problemele erau rezolvate, aveam dreptul să beau a treia bere, de data aceasta în condiții de deplină liniște sufletească. Apoi am luat o pîine, o rudă de salam (de la firma “Diana” a între timp răposatului Mitică Crăciunescu de origine din Vaideeni, cel mai modest miliardar din top 500 pe care l-am cunoscut) și încă o sticlă de bere după care am urcat la cameră. De fapt erau două camere, dintr-una într-alta, fiecare cu două paturi, la intrare cu un hol care ducea într-o chicinetă cu o masă, taburete, frigider, aragaz și o cabină de duș – camera costa 50 de lei. Am mîncat în chicinetă după care am ieșit pe micuța terasă și am băut ultima bere la lumina lunii și în liniștea pădurii.

Cu toată oboseala acumulată, mi-am revenit repede după un somn nu prea lung. Am mîncat, am coborît în magazin și mi-am luat o cafea băută tot pe terasă. Mihai a venit în timpul prognozat, a băut și el o cafea pe terasă după care am pornit să vadă și el schitul Iezeru.

Apoi ne-am îndreptat spre șoseaua Olănești-Rm. Vîlcea. Cînd am ajuns și am făcut dreapta, am dat de mănăstirea Sărăcinești. Mare jale!, Redeschisă de curînd după ce zeci de ani fusese transformată în azil de bătrîni, corpurile de clădiri erau la pămînt! Din fericire, aici fuseseră aduse niște măicuțe de la mănăstirea Bistrița (olteană), tinere, harnice, vrednice – biserica arăta minunat, un număr de chilii erau refăcute și puse la punct. Dar mai erau multe lucrări de făcut!

Din fericire, aveam la mine o sumă consistentă de bani (mă și întrebam de ce plecasem cu atîția bani la mine – înseamnă că așa a vrut Dumnezeu!). Rog să vină maica stareță, îi las toți banii să îi folosească la lucrări și evident, îi dau și ei o carte.

Plecăm spre Rm. Vîlcea. Pe drum întîlnim o călugăriță, o întrebăm unde merge, mergea la Rm. Vîlcea. O luăm cu noi. Era maica Teodora, econoama de la schitul Iezeru. Mai aveam în bagaj un exemplar al cărții. I-l dau.

                                                            *

Cred că în 2013 părintele Alexandru împreună cu fiul cel mic mă vizitează la munte. Mai aveam să le arăt mănăstiri din Argeș și Vîlcea pe care nu le văzuseră. Mergem la Pahomie iar de acolo ne îndreptăm spre Pătrunsa. Lăsăm mașina la troița despre care am scris și urcăm coasta abruptă spre chilia părintelui Agaton. Ajunși la poarta din spate, îl strig.

Iese ca de obicei, arțăgos, zdrențăros, desculț: „Cine este acolo? A! Scriitorul! Nu am voie să discut cu nimeni! Am primit toate canoanele!”. Apoi mă întreabă cu cine sînt, îi explic. Ne invită în curte. Aflăm că venise o echipă TV care îi luase un interviu, iar interviul i-a nemulțumit pe unii, așa că i s-a interzis, pentru nu mai știu cît timp, să vorbească cu alții (mi-a dat și DVD-ul cu interviul, dar nu am înțeles de ce unii, nu știu cine, au fost deranjați de ceea ce a declarat).

Îi spune părintelui Alexandru „Hai să facem o slujbă!”. Bojdeuca lui avea în dreapta chilia în care dormea iar în stînga un altar. Cînd s-a terminat slujba, părintele Agaton ne împarte o prescură atît de tare, încît deși pe atunci încă mai aveam măsele, eu nu am putut să mușc, după care ne toarrnă și niște păhărele cu palincă făcută de el. Mirat, părintele Alexandru îi spune  „Păi, părinte, azi este vineri!” la care la fel de mirat, dar și senin, părintele Agaton îi răspunde „Și ce? Palinca nu este de dulce!”.

V-am plimbat prin atîtea mănăstiri ca să aflați că palincă nu este de dulce. Și dacă ați ști că am renunțat la cel puțin o pagină din ce mi-am propus inițial să scriu, pentru a nu ieși articolul prea lung!

                                                                                                        Dan Cristian IONESCU

2 Comments

  1. Cristina ioancea

    Minunat!

  2. Ion Iofciu

    Viața moștenită de la părinții noștri,se afirmă că este un Dar de la Dumnezeu ! Prin urmare, faptul că o trăim din plin și cu demnitate (unii), consider ca este un semn de apreciere și recunoștință față de Creator !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*