În România, pe fondul anterioarei izolări ideologice, culturale şi turistice impuse de regimul totalitar, şi, apoi, în contextul actualei sărăciri accelerate a României, prin distrugerea deliberată a economiei naţionale, provocate de guvernările postdecembriste la comanda unor cercuri externe de putere, pentru o corporaţie străină devenise mult mai eficient să dea câteva milioane sau chiar zeci de milioane de dolari mită câtorva înalţi demnitari de stat pentru a deveni proprietara unei întreprinderi româneşti de câteva miliarde de dolari, cum a fost cazul cu I.M.G.B., ROMTELECOM, ROMCIM, TEPRO84 etc., iar, ulterior, cu Staţiunea Sovata, vândută firmei Salina Invest, subvenţionată de Ungaria – în mod indirect, prin serviciile sale secrete, care acţionează pe teritoriul României -, care a făcut din Sovata „regiune autonomă maghiară”85, în încercarea de a reînfiinţa regiunea omonimă din timpul ocupaţiei iudeo-staliniste.
Nu-i mai puţin adevărat că se poate întâmpla la fel ca în vânzarea combinatului SIDEX către o firmă indiană, vânzare calificată de premierul de atunci al României, Adrian Năstase, într-o frază lapidară: „Noi nu am ştiut ce vindem, iar ei nu au ştiut ce cumpără!”86. Oare chiar aşa să fi fost?! Nu culegea nimeni informaţii din SIDEX şi nu era nimeni informat despre ce se petrecea acolo?! SIDEX reprezintă o întreprindere naţională strategică. Aşadar, ce păzeau Serviciile de Informaţii ale Ţării?! Pe P.K.K., ca să nu facă trafic de ţigări?! Se pare că presa britanică ştie mai multe decât S.I.E. şi S.R.I. şi, fireşte, are altă opinie: „Potrivit săptămânalului Sunday Telegraph, magnatul indian Lakshmi Mittal ar fi donat Partidului Laburist, în schimbul intervenţiei, 125.000 lire sterline”, iar Christopher Claire, în The Scotsman (din 10 febr. 2002), „dezvăluie relaţiile laburiştilor cu marile afaceri”, printre care şi aceasta cu SIDEX, din România87! Altfel spus, coruperea înalţilor funcţionari ai statului şi transformarea României într-o ţară bananieră, furnizoare doar de materii prime şi forţă de muncă ieftină este dirijată, cu eficienţă, de cercurile oculte din afară!
Dar corupţia politică este întreţinută şi de modul cum se realizează finanţarea partidelor politice. Portughezul Antonio Lobo Xavier, referindu-se la această situaţie, similară cu cea din România, opinează: „O adevărată reformă a sistemului implică adoptarea unor măsură care să evite corupţia şi posibilitatea ca partidele să rămână la cheremul unor puternice interese economice, prin acordarea de fonduri care nu provin din buget şi care să constituie, în stadiul actual al legilor, un fel de «finanţare paralelă», necontrolată şi necontrolabilă”. În mod similar se exprimă Rui Rio: „Consider extrem de important ca statul să fie cel care să garanteze această funcţionare prin subsidii publice care, în fond, nu reprezintă decât o atitudine de apărare a regimului democratic. Dacă subsidiile publice sunt reduse, atunci partidele se văd obligate să accepte contribuţii private importante, fiind sigure că cei care au mulţi bani vor oferi mai mult. Aceasta este formula ideală prin care se poate asigura nu numai o adevărată preponderenţă a celor mari faţă de cei mai mici, ci şi o formă de condiţionare a acţiunii partidelor în exercitarea puterii politice, fie aceasta centrală sau locală”88. Ca atare, revenind la noi, se poate spune că, atâta vreme „cât România nu va avea o legislaţie care să prevadă o finanţare transparentă a partidelor, corupţia din sistemul politic va bloca reformele în economie”89.
Coruperea este expresia faptică şi consecinţa devalorizării anterioare realizate prin diverse forme de propagandă. Costul acţiunilor realizate prin extinderea corupţiei, de către vectori externi, în cadrul războiului axiologic, într-un stat sărăcit în mod deliberat şi planificat – cum se întâmplă de 19 ani în România – este mai mic şi chiar mai „moral” decât costul acţiunilor care ar fi fost îndeplinite prin războiul fierbinte, gen Iugoslavia, Afganistan, Irak sau Liban. Unul din obstacolele majore ale corupătorilor îl constituie Serviciile Secrete. De aceea, desfiinţarea sau, cel puţin, minimalizarea rolului lor şi coruperea unora dintre cadrele acestora a constituit şi constituie tot timpul un obiectiv prioritar al celor interesaţi, din Ţară şi din afara ei.
Robert Dreyfuss recunoaşte cu dezinvoltură, în Courrier International, că „agenţii C.I.A. din străinătate sunt din ce în ce mai des oameni de afaceri. În regiunea San Diego, care adăposteşte întreprinderi specializate în apărare, electronică şi biotehnologie, Qualcomm nu este decât una din numeroasele companii cu care serviciul local al C.I.A. a intensificat contactele. (…) Mai nou, prin programul NOC (Acoperire neoficială), o companie poate chiar să permită Agenţiei Centrale de Informaţii să trimită în străinătate un agent permanent care să treacă drept un angajat al filialei din străinătate a firmei. (…) Din rândul conducătorilor de întreprinderi puţini sunt, însă, aceia care se arată indignaţi de actualele practici. Este adevărat că unii dintre aceştia sunt principalii beneficiari”90. Or, cum poate un om de afaceri, care este, totodată, şi un agent acoperit al C.I.A., să facă spionaj economic în modul cel mai facil, într-o Ţară sărăcită, decât corupându-l pe omul de afaceri indigen, cu „un pumn de dolari”, cum spunea titlul unui western, ba chiar cu un pumn de „mărgele”, cum procedaseră conchistadorii spanioli cu amerindienii?!
Mai mult: „…C.I.A. a înfiinţat firma In-Q-It, specializată în spionajul high-tech. (…) In-Q-It poate acţiona în afara ierarhiei rigide a C.I.A. Congresul a aprobat, deja, un fond de 28 milioane de dolari.
«Interesele firmelor şi al C.I.A. se intersectează, în ultimul timp, tot mai mult», se precizează într-un comunicat de presă, pe pagina Internet a C.I.A. (www.cia.gov/cia/ciahome.html). Şeful In-Q-It, Gilman G. Lovie, poate dispune de birouri din Washington şi Silicon Valley. (…) «Faptul că C.I.A. se concentrează, acum, mai mult pe sectorul Internet şi pe noile tehnologii nu este decât o consecinţă, deoarece acestea sunt domeniile cele mai importante, cu ratele cele mai mari de dezvoltare, deosebit de relevante pentru spionajul industrial», este de părere Philip Knightley, specialist britanic în Servicii Secrete, autorul cărţii Istoria spionajului în Secolul XX. În opinia sa, statele europene trebuie să se obişnuiască cu ideea că un serviciu ca C.I.A. se interesează şi de cele mai moderne tehnologii ale statelor prietene. «Pur şi simplu nu mai există prieteni», afirmă Knightley. «Americanii îi spionează pe japonezi, britanicii spionează firmele germane. Şi Serviciul Secret britanic a recunoscut, acum, oficial, că spionajul industrial este sarcina sa prioritară. Iar acesta spionează şi Ţările occidentale prietene»”91.
În schimb, în România cvasitotalitatea presei a dus o campanie concertată de a sili S.R.I.-ul să renunţe la firma Pelendava şi la altele; la fel s-au petrecut lucrurile când Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale şi-au anunţat intenţia de a-şi deschide firme. La fel, recent, când s-a hotărât, prin lege, ca S.I.E. să aibă firme de acoperire, aşa cum are C.I.A. Dar ceea ce este valabil pentru C.I.A., din S.U.A., nu mai este valabil şi pentru S.I.E., din România. D-l general de divizie (r) Decebal Ilina, pe când era şeful Direcţiei de Informaţii Militare, releva, într-o conferinţă de presă: „Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o agresiune la adresa României. Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice, care presupun angajări militare tot atipice”92. De fapt, în mod subtil, dădea de înţeles că publiciştii (căci, îndeosebi, ei sunt „analişti politici”) nu ştiu să distingă agresiunile informaţionale şi, deci, sunt cam inocenţi – ca să ne exprimăm eufemistic. Dacă le-ar fi spus, mai direct, că sunt, pur şi simplu, proşti, dacă nu doar manevraţi ca nişte marionete, sau chiar cumpăraţi, i-ar fi trezit la realitate şi s-ar fi îndreptat mai repede. Una dintre consecinţele inconştienţei lor a fost, de exemplu, campania privind exportul de arme al României, în cadrul căreia presa mercenară vorbea, din auzite, de presupusul export de arme către Ossama ben Laden. Dar, în definitiv, ce ar fi fost grav dacă i-ar fi vândut arme lui ben Laden, evident, până la atacul „9/11″ (căci, după aceea, nu mai era posibil)?! În fond, ben Laden este o creaţie a C.I.A., iar România nu poate fi făcută răspunzătoare pentru faptul că acesta şi-a schimbat opiniile politice, iar sentimentele proamericane le-a înlocuit cu cele antiamericane. Totuşi, trebuie să remarcăm că scandalul „arme pentru ben Laden” ne aminteşte de o anecdotă cunoscută: Un arab, Hassan, şi un izraelit, Iţic, trăgeau unul asupra altuia, ascunşi printre stâncile de pe Înălţimile Golan. La un moment dat, Hassan încetează tragerea. Strigând din ascunzătoare, Iţic îl întreabă: „ – De ce nu mai tragi, Hassan?!”. „- Nu mai am cartuşe!”, se văită acesta. „- Nu-i nimic, vino încoace să îţi vând eu!” îi răspunse, binevoitor, jidanul. Se pare că e vorba nu doar de o anecdotă, căci, în presă, s-a vorbit, odată, despre faptul că Israelul a vândut arme Iranului, în timpul războiului cu Irakul. Şi nu ne-ar mira să aflăm, mai târziu, că incidentul cu vasul cu arme pentru palestinieni, sechestrat de Israel, să fie o înscenare a jidanului ucrainean Simion Moghilovici, „naşul” mafiei ruse. Oare Parchetul General nu se putea sesiza pe el, în cazul „Arme româneşti pentru ben Laden”, pentru un caz de difuzare de informaţii false, prin care se submina Securitatea Naţională a României, pentru că i se afecta imaginea?! Când un ziar a spus despre un premier al Marii Britanii că ar avea o amantă, acesta a dat în judecată publicaţia şi a câştigat procesul. În România, în numele unei aşa-zise libertăţi a presei, prost înţeleasă, se poate tolera orice, de parcă România a ajuns o casă de toleranţă!
Oricum, războiul axiologic, dus îndeosebi prin mass media, este redutabil, după cum releva contele Alexandre de Marenches, unul dintre legendarii şefi ai spionajului francez. Ca atare, România riscă să devină victima propriei sale prese mercenare, dacă nu o lichidează. De fapt, cunoscuta „Coloană a V-a” acţionează inclusiv prin presa mercenară (internă şi internaţională) şi, totodată, această presă manevrează aşa-numita „Coloana a VI-a”. „Coloana a şasea este masa din interior care colaborează cu agresorul din exterior (sau din interior), în mod involuntar şi în necunoştinţă de cauză. Este masa manipulabilă, extrem de eterogenă (de la academicieni la infractori de drept comun), care poate fi folosită ca forţă de lovire, de manevră, de mascare, ca generatoare de haos, ca declanşatoare sau temporizatoare a acţiunilor etc. Fiind compusă din oameni şterşi, debusolaţi, refulaţi, fără iniţiativă, creduli, posedă întotdeauna impulsuri neconsumate şi abia aşteaptă să dea cineva un semnal pentru a se elibera de tensiune. Armele ei principale sunt ignoranţa (chiar şi la oamenii culţi), ura, viclenia, perseverenţa, spiritul gregar, dispreţul, insulta”93.
Manipularea opiniei publice şi, în genere, a oamenilor, îndeosebi prin presă, este demonstrată, odată în plus, de autoatacul din 11 septembrie 2001, relevat, treptat, de tot mai mulţi autori şi, îndeosebi, de Thierry Meyssan, prin cartea sa, deja celebră, 11 septembre 2001 L’EFFROYABLE IMPOSTURE, apărută în martie 2002, la Paris94.
4. Magistratura + inflaţia = corupţia95
Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale războiului axiologic dus contra României se manifestă în Justiţie, deoarece compromiterea valorilor acestui domeniu subminează întregul proces de reconstrucţie politică în vederea democratizării ţării.
4.1. Primordialitatea Magistraturii
Magistratura a reprezentat, de la înfiinţarea societăţii în forma sa de colectivitate organizată, principala instituţie, deoarece a constituit instituţionalizarea moralei de bază: Decalogul. De aceea s-a şi spus, de fapt: Iustitia domina et regina omnium virtutum – „Justiţia este stăpâna şi regina tuturor virtuţilor”. Dreapta judecată a fost speranţa tuturora, iar când nu s-a realizat, a constituit, dimpotrivă, motiv de mânie a tuturora – adică a celor nedreptăţiţi în mod direct, dar şi a acelora care ajungeau să cunoască aceste ilegalităţi şi să fie revoltaţi de ele, cuprinşi de teama că oricând pot nimeri sub ghilotina fărădelegii. De aceea, dictonul latin citat are şi reversul său: corupţia în domeniul Justiţiei determină subminarea tuturor valorilor, pregătind terenul pentru coruperea tuturor indivizilor. Dintre acele graffiti apărute în decembrie 1989, una, memorabilă, a fost pusă pe frontispiciul său, multă vreme, de România liberă: „Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă!”. Între timp, fără-de-legile epocii de tranziţie au devenit atât de mari, de numeroase şi de bine protejate de unii magistraţi încât există, din păcate, riscul ca „Epoca de aur” să rămână în istoria noastră ca Epoca de aur veritabilă şi nu doar ca aceea dezavuată, o dovadă în pus fiind şi faptul că ziarul a abandonat respectiva apoftegmă pentru că ar fi fost ridicol să o mai afişeze în plin marş al „democraţiei”.
Magistratura este instituţia esenţială a statului de drept. Dar, se poate spune cu deplin temei că, în România aflată în tranziţie, dominant este statul de drept-curmeziş. Esenţa acestui tip de stat este dată de ecuaţia din titlu: magistratura care evoluează în condiţiile unei inflaţii galopante este echivalentă cu corupţia instituţionalizată. Toate guvernele postdecembriste au promis că vor înlătura atât corupţia în masă, cât şi crima organizată, iar unii chiar s-au lăudat că ar fi eradicat-o în totalitate. Dar nici unul nu a luat vreo măsură cât de cât serioasă, tocmai pentru că, sub paravanul privatizării şi al schimbării legilor subsumate lozincii diabolice numite restitutio in integrum, apăruseră condiţiile îmbogăţirii rapide şi fără just temei: adică prin jefuirea patrimoniului naţional „cu iuţeala de mână (de condei)” a magistraţilor „şi nebăgarea de seamă” a păgubiţilor – cazuistica oferită de restituirea prin diverse escrocherii judecătoreşti a caselor naţionalizate fiind, în acest sens, emblematică pentru epoca tranziţiei şi, îndeosebi, pentru regimul Constantinescu.
Nu este o întâmplare că „emanaţii Revoluţiei” au început prin a decreta două lucruri esenţiale care le înlesnea jaful: deschiderea graniţelor şi abrogarea Legii patrimoniului naţional – căreia nu i s-a pus nimic în loc, în mod deliberat, nici până acum! După care a urmat introducerea în mod organizat a haosului în domeniul legislativ. Tocmai din această cauză, după cum se poate constata, lipseşte voinţa politică a de a se întreprinde măsurile necesare diminuării inflaţiei – în primul rând prin stoparea devalorizării deliberate, sistematice a monedei naţionale în funcţie de cursul leu/dolar şi, apoi, prin alte măsuri elementare de organizare socială: pentru că inflaţia este folosită drept scuză pentru a „justifica” inacţiunea guvernanţilor în eradicarea fenomenului corupţiei. De aceea, singura „reconciliere naţională” s-a realizat în protejarea reciprocă a corupţilor: corupţii Puterii erau la fel de buni şi de necesari ca şi corupţii Opoziţiei. Şi tot de acea unii dintre respectivii corupţi erau un veritabil passe-partout: rezistau sub toate guvernele, căci erau preluaţi de la unii la alţii. Un exemplu devenit antologic: atunci când a ajuns premier, Mugur Isărescu a vrut să scape de Minodora Ilie, o consilieră pe care o moştenise de la Radu Vasile; dar, cât a fost el de tehnocrat, i-a fost imposibil s-o dea afară, căci a fost pus la punct de P.N.Ţ.C.D., care i-a luat apărarea, deşi acesta o moştenise de la duşmanul său politic, P.D.S.R.-ul, care o moştenise de la F.S.N. – fiindcă individa, în ultimii 11 ani, fusese – simultan – prietenă şi cu nevasta lui cutare, de la Putere, dar şi cu nevasta lui cutare din Opoziţie! Iar banii au curs din toate „privatizările”, cazul „privatizării frauduloase” a întreprinderii CI-CO96 fiind doar una din nenumăratele „vaci” ale tranziţiei de la care s-au muls „bani pentru partid”. După cum şi invers: există numeroşi corupţi care au cotizat la toate partidele care s-au perindat pe la Putere, „ca românul imparţial!” De aceea, pe lângă similitudinea dintre „corupţii noştri” şi „corupţii lor” – similitudine care a constituit motivul pentru care a trebuit să li se asigure protecţie în mod solidar de cei care au deţinut, succesiv, Puterea -, s-a format grupul de presiune care reprezintă grupul de „corupţi comuni” tuturor partidelor care s-au înfruptat din binefacerile Puterii, grup care este cel mai puternic, fiind, cel puţin, deocamdată, practic, intangibil – adică, în exprimarea d-nei prof. univ. dr. Mihaela Rodica Stănoiu, ex-ministru al Justiţiei, „acel nucleu dur care trece de la o administraţie la alta”97. Tot acest joc al Puterii nu ar fi fost posibil fără complicitatea directă şi indirectă, dar tacită, a majorităţii magistraţilor.
De aceea, este necesar să subliniem că într-un singur domeniu s-a manifestat perseverenţă şi claritate legislativă: în problema măririi masive şi continue a salariilor magistraţilor! Pentru că ei trebuiau mituiţi, trebuia să li se închidă gura şi, prin asta, să fie făcuţi complici. Să ne amintim că, încă din 1991, judecătorii şi procurorii au cerut mărirea salariilor pentru că, din cauza inflaţiei declanşate în noiembrie 1990, lefurile lor rămăseseră în urmă. Şi, pentru a nu cădea în plasa corupţiei, salariile lor trebuiau ajustate. Dar acesta a fost şi a rămas un veritabil şantaj, care s-a iterat în fiecare an, căci inflaţia abia se declanşase şi a acţionat în creştere accelerată, ca şi acum. Aşadar, deşi li s-au dublat sau chiar triplat anual salariile, ei rămâneau mereu coruptibili, căci inflaţia se adâncea şi, pe cale de consecinţă logică şi faptică, ei ajungeau să fie, realmente, corupţi.
Putem, deci, formula prima lege sociologică a tranziţiei: accentuarea inflaţiei induce corupţie în mediul magistraţilor în proporţie geometrică. Întrucât procurorii sunt cei care controlează aplicarea legilor de către judecători, poliţişti şi ofiţeri ai Serviciilor Secrete, ei sunt deasupra tuturor. Rezultă corolarul: asupra procurorilor inducerea corupţiei este exponenţială. De fapt, instituţia Procuraturii (acum denumită Parchet), în actuala formă de organizare judecătorească, este de origine sovietică şi, de aceea, reforma în Justiţie trebuia să înceapă cu desfiinţarea Procuraturii în actuala ei formă. Continuăm să-i spunem „Procuratură” şi nu „Parchet”, ca să ne înţeleagă toţi cititorii, mai ales că procurorii nu au fost redenumiţi „parchetari”, cum era normal, ci li se spune tot procurori.
Oricum, însă, ţinând cont că principalul argument în mărirea salariilor magistraţilor a fost faptul că ei trebuie feriţi, prin respectiva mărire, de a fi corupţi, iar inflaţia continua să se adâncească pe măsura devalorizării deliberate a leului în funcţie de dolar, pe cale de necesitate trebuie să formulăm a doua axiomă a sociologiei juridice: în privinţa magistraţilor şi, îndeosebi, a procurorilor, trebuie pornit de la prezumţia de vinovĂŢie – după care trebuie să demonstreze fiecare că, în fiecare dosar anchetat şi judecat, nu a fost corupt.
Expresia concentrată a corupţiei din Magistratură a fost încercarea de înfiinţare a Asociaţiei Victimelor Magistraturii, iar recunoaşterea implicită a respectivei densităţi a corupţiei este tocmai refuzul Tribunalului Municipiului Bucureşti de a aproba înfiinţarea Asociaţiei. În fond, dacă erau oneşti cum le cere deontologia, judecătorii respectivi nu aveau de ce să se teamă. Prin acest refuz tocmai au atestat a doua axiomă, propusă de mine, anume că, în ceea ce priveşte magistraţii, trebuie pornit de la prezumţia de VINOVĂŢIE a lor.
4.2. Procuratura – exponent al corupţiei
În socialism, sistemul autoritar-represiv era structurat, ierarhic crescător, astfel: la bază era Miliţia, urma Securitatea, apoi Judecătoria şi, deasupra acestora, trona Procuratura, care îi controla pe toţi cu privire la modul cum erau aplicate legile socialiste. Deasupra sa, Procuratura avea P.C.R.-ul, care era puterea conducătoare; şi, fiind sub umbrela protectoare a Partidului, dovedea cel mai mare zel în apărarea establishment-ului. Dar P.C.R.-ul a căzut, iar succesoarele lui, P.D.S.R.-ul şi P.D.-ul – ca descendente din F.D.S.N. (ex-F.S.N.) – nu mai au puterea P.C.R.-ului, fiindcă se împotmolesc din cauza beţelor-în-roate puse de făcăturile istorice numite P.N.Ţ-uri şi P.N.L.-uri. Aşadar, Procuratura a rămas singura stăpână peste controlarea aplicării legilor, cu gândirea sa „suverană” – mai „suverană” decât a corpului judecătoresc.
Oricum, presa relevă că magistraţii au avut o contribuţie majoră la deteriorarea calităţii vieţii, în general, prin muşamalizarea privatizărilor frauduloase, şi, îndeosebi, la înlocuirea legii cu fărădelegea, la transformarea statului de drept într-un stat de drept-curmeziş. Pentru că acum e epoca inversiunilor de toate felurile: a valorilor din toate domeniile socialului, a concepţiilor, a poziţiilor politice şi chiar sexuale etc. De aici rezultă, cu necesitate, a treia axiomă: în această etapă de tranziţie, trebuie pornit de la CERTITUDINEA că magistraţii – îndeosebi procurorii – determină, în mod esenţial, accelerarea corupţiei şi incită la comiterea infracţiunilor. Desigur, există şi excepţii, unii rămânând integri, dar, pentru că magistraţi cinstiţi reprezintă un pericol pentru clanul mafioţilor inamovibili, aceştia sfârşesc prin a fi daţi afară, în cazul când, scârbiţi şi revoltaţi, nu pleacă ei singuri, în avocatură cel mai adesea. Cazul procurorului Marian Nazat este cel mai cunoscut, fiindcă scrie eseuri la ziar (strânse, ulterior, într-o carte), dar mai sunt numeroşi alţii.
Totodată, ameninţarea implicită a magistraţilor cum că, dacă nu li se vor mări salariile, atunci se vor lăsa mituiţi pentru a-şi rotunji veniturile la atâta cât ar vrea şi ar putea ei să agonisească din mita care li se va da, reprezintă un şantaj care constituie o veritabilă instigare a populaţiei la comiterea de infracţiuni, pentru că fiecare este prejudiciat de inflaţie şi ar vrea să trăiască mai bine sub aspect material, măcar la nivelul de dinainte de 1989. Cel puţin bugetarii – dacă nu toţi cei nemulţumiţi de leafa lor – sunt „îndreptăţiţi” de comportamentul economic al magistraţilor să pretindă şi să dea mită, să traficheze dosare şi/sau informaţii de la locul de muncă, să falsifice bancnote, documente etc., etc.
Parchetul General este locul de concentrare a presiunilor politice făcute la nivel înalt în vederea muşamalizărilor. Prin extrapolare, putem lesne să înţelegem ce au putut face procurorii, care nu sunt supuşi – ca ofiţerii – exigenţelor regulamentelor şi legilor militare, extrem de dure (pentru că ei nu au asemenea legi), care sunt deasupra tuturor – şi, într-un anumit sens, ei sunt însăşi Legea -, care, mai ales, sunt inamovibili, dintr-o eroare politico-istorică pe cât de evidentă, pe atât de regretabilă: regretatul senator Neculai Cerveni îl criticase pe d-l Ion Iliescu, la începutul mandatului de preşedinte al României, pentru că nu acorda tuturor magistraţilor inamovibilitatea, iar, apoi, ca şi d-l Emil Constantinescu, succesorul său la preşedinţia ţării, şi-a exprimat regretul că respectiva inamovibilitate s-a dat prea pripit – dar la presiunea politică a unora ca ei! Or, „dacă avem conducătorii pe care-i merităm”, dacă „Statul nu este mai bun decât societatea pe care o reprezintă”, dacă aşa sunt procurorii, practic, în marea, imensa lor majoritate – corupţi şi/sau coruptibili -, atunci este evident că Procuratura, ca instituţie, nu poate fi mai bună decât oamenii care o formează şi o deformează! Dimpotrivă, este cu mult mai rea, căci acumulează puterea malefică a organizaţiei. O dovadă irefutabilă a indiferenţei Parchetului faţă de societatea pe a cărei spinare huzureşte este faptul că instituţia – în sens organizatoric-funcţional – „sesizării din oficiu” a ajuns un pium desiderium.
NOTE:
83) Pierre Abramovici, „Corupţie şi clientelism”, în Lumea – Magazin, nr. 12(92)/2000, pag. 47.
84) Gabriela Doboş, „De după gratii/ Fostul director general al S.C. Tepro Iaşi, Victor Bălan, îl acuză pe procurorul Ioan Ciofu că a «mistificat» dosarul Tepro”, în Adevărul, nr. 3287, 9 ianuarie 2001, pag. 12; V.B., „Asasinarea liderului de sindicat, Virgil Săhleanu, negociată la Hilton-Bucureşti”, în Cotidianul, nr. 110 (2968), 14 mai 2001, pag. 5.
85) Gabriela Ştefan, „După scandalul declanşat de vânzarea în rate a staţiunii Călimăneşti-Căciulata/Legalitatea privatizării staţiunii Sovata va fi decisă de Curtea Supremă de Justiţie”, în Adevărul, nr. 3413, 7 iunie 2001, pag. 16; Mihnea-Petre Pârvu, „În vreme ce comisia senatorială îşi lălăie ancheta luni de zile/Salina Invest face din Sovata «regiune autonomă maghiară»”, în Adevărul, nr. 3621, 11 februarie 2002, pag. 9.
86) Cf. România liberă, 8 ianuarie 2002, pag. 1.
87) Romulus Căplescu, „Premierul britanic Tony Blair – acuzat că ar fi intervenit pe lângă Adrian Năstase în privatizarea SIDEX”, în Adevărul, nr. 3621, 11 februarie 2002, pag. 1 şi 14. Christopher Claire, „Dacă Tony Blair a încasat 250.000 de dolari, atunci ce mită a primit Adrian Năstase?”, în The Scotsman (Marea Britanie), preluat de România Mare, nr. 606, 22 februarie 2002, pag. 16.
88) Antonio Lobo Xavier, „Evitarea corupţiei şi a puterii economice”; Rui Rio, „O mai mare contribuţie a statului ar oferi independenţa”, în Diario de Noticias (Portugalia), nr. 46199, 18 septembrie 1995, pag. 5.
89) Gh. Cercelescu, „Corupţia blochează reformele”, în Adevărul, nr. 3623, 13 februarie 2002, pag. 1.
90) Robert Dreyfuss, „Oameni de afaceri în serviciul C.I.A.”, în Courrier International, 12-18 martie 1998, pag. 20. Vezi şi: David Hoffman, „Ruşii eliberează un american acuzat de spionaj, însă nu îi permit să părăsească Ţara”, în International Herald Tribune, 8 dec. 1997, pag. 7; Udo Ulfkotte, „Spionaj între prieteni”, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr. 9, 12 ian. 1998, pag. 14; E. C., „Firmele subapreciază pericolul acţiunilor de spionaj”, în Frankfürter Allgemeine Zeitung, nr. 44, 21 febr. 1998, pag. 11; etc.
91) Naţional, 23 iulie 1997, pag. 3.
92) Peter Munder, „C.I.A. navighează pe Internet”, în Suddeutsche Zeitung, nr. 236, 12 oct. 1999, pag. V2/13.
93) Cf. Gândirea Militară Românească, nr. 1, 1997, pag. 119-120, apud Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă. Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 117.
94) Thierry Meyssan, 11 septembre 2001 L’EFFROYABLE IMPOSTURE, Carnot, Paris, 2002, www.carnot.fr. Între timp, au apărut şi alte lucrări care relevă că atacul 9/11 a fost provocat de chiar S.U.A., ca pretext pentru a declanşa „războiul global contra terorismului” şi, astfel, să atace orice ţară spre a-i urmări pe „terorişti”. În acest sens, vezi: Miguel Pedrero, Corupţia marilor puteri. Strategii şi minciuni în politica mondială, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2008, pag. 68-72, cu trimitere la „o operă documentară”, cartea lui Bruno Cardeñosa, 9-11, Istoria unei ticăloşii; vezi, de asemenea, ultima carte a lui James Bamford, A Pretext for War: 9/11, Iraq, and the Abuse of America’s Intelligence Agencies, semnalată pe linkul http://www.amazon.com/Pretext-War-Americas-Intelligence-Agencies/dp/B000C25WQS/ref=pd_sim_b_title_2
95) Cf. Vasile I. Zărnescu, „Magistratura + inflaţia = corupţia”, în In Justiţie injustiţie, de la nr. 19, 26 iulie 2001, pag. 13, la nr. 21 bis, noiembrie 2001, pag. 13.
96) „Cic-o să mai auzim de CI-CO”, în Academia Caţavencu, nr. 19(494), 15-21 mai 2001, pag. 8; Edward Pastia, „«Afacerea CI-CO», un şir de scandaluri”, în Jurnalul Naţional, nr. 2427, 11 mai 2001, pag. 3; Dan Constantin, „Banda celor 4+1″, în Jurnalul Naţional, nr. 2427, 11 mai 2001, pag. 4; Nicolae Cristache, „Frecţii la un picior de piramidă. Despre directorii F.P.S., nevertebrate şi autoconservare”, în Ora, nr. 57, 11 mai 2001, pag. 1; Vali Roşoga, „Arestarea fostului director al F.P.S., Alin Giurgiu, scoate la iveală fraude imense / Milioane de dolari de la CI-CO în conturile lui Beraru” în Cotidianul, nr. 2967, 12 mai 2001, pag. 2; Bogdan Adam, „CI-CO. Radiografia unei inginerii financiare caracteristice clanului Beraru”, în România liberă, nr. 3387, 12 mai 2001, pag. 15; „Conflict de interese în A.P.A.P.S.”, în Jurnalul Naţional, nr. 2428, 12 mai 2001, pag. 3;** „O altă faţetă a «afacerii» CI-CO / Sindicatele societăţii bucureştene denunţă dispariţia din cont a şase milioane de dolari”, în Curierul Naţional, nr. 3097, 12 mai 2001, pag. 9; Sorin Matei, „Afacerea CI-CO îi prinde în vârtej pe liderii ţărănişti”, în Jurnalul Naţional, nr. 2429, 14 mai 2001, pag. 1 şi 3; Dan Constantin, „Partidul banilor”, în Jurnalul Naţional, nr. 2430, 15 mai 2001, pag. 4; Dan Constantin, „Sorin Beraru a cumpărat acţiunile CI-CO cu funcţionari cu tot”, în Jurnalul Naţional, nr. 2432, 17 mai 2001, pag. 3; Ion Marin „Hoţia pe faţă”, în Ultima oră, nr. 648, 16 mai 2001, pag. 1; Leonard Munteanu, „Omul care a adus la Parchetul General dosarul CI-CO acuză: «S-au spălat bani murdari şi s-a cumpărat avuţia naţională»”, în Naţional, nr. 1207, 23 mai 2001, pag. 8; Dan Constantin, „Un raport intern al S.I.F. Muntenia, ţinut secret 2 ani, arată capii «afacerii» CI-CO”, în Jurnalul Naţional, nr. 2432, 17 mai 2001, pag. 1 şi 3; etc.
97) Gabriela Ştefan, interviu cu ministrul Justiţiei, prof. univ. dr. Mihaela Rodica Stănoiu: „Nu am de gând să servesc interesele obscure ale acelui nucleu dur care trece de la o administraţie la alta”, în Adevărul, nr. 3448, 18 iulie 2001, pag. 1 şi 14.