Observator

INSECURITATEA SECURITATII NATIONALE

Unul dintre cele mai profunde şi mai clare gânduri ale lui Hegel este acesta: „Libertatea este unicul adevăr al spiritului“. Iar un dicton juridic latin – ocolit cu grijă de magistraţii şi avocaţii noştri, căci e prea inflamant, în această etapă saturată de corupţie, pentru ca ei să îşi permită luxul să îl exhibe în retorica lor – este acesta: Sine iustitia, nulla libertas – „Fără dreptate nu e libertate“.

Dacă acceptaţi să propun aforismul politic „Fără libertate nu este democraţie“, rezultă sinteza lor: „Fără libertate şi dreptate nu există democraţie“. Ceea ce revine la a spune că democraţia este derivata a doua a statului de drept: adică, ea nu se poate institui şi nu poate exista în lipsa acestuia, care trebuie să instituie dreptatea (deci, egalitatea în faţa legii) şi libertatea, în primul rând libertatea spiritului, a cuvântului, ca să te poţi exprima, să te poţi apăra. Or, în asigurarea atât a libertăţii şi a dreptăţii sociale, cât şi a aceleia, în sens restrâns, juridice, un rol important îl au instituţiile care prezervă ordinea de stat şi ordinea publică şi asigură, în interesul cvasitotalităţii cetăţenilor, represiunea contra acelora – din interiorul sau exteriorul Ţării – care le încalcă. În cadrul acestora, se detaşează Magistratura, Serviciile Secrete şi Poliţia care concură – cel puţin teoretic – la prezervarea Securităţii Naţionale. Dar, situaţia actuală relevă că se poate decela chiar insecuritatea Securităţii Naţionale, deoarece respectivele instituţii au devenit vectori care erodează Securitatea Naţională în mod direct proporţional cu cantitatea de corupţie existentă în ele însele. Ceea ce explică marasmul prin care trece România şi pericolul vital cu care se confruntă.

1.2. Definiţii

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective.
În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Pe plan constatativ, această Strategie relevă: „Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilităţi în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic şi social, precum şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură –, care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, ducând la fragilizarea suportului moral, material, precum şi a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale“.
Considerăm că expresia „în mai toate domeniile“ este o formă de inexactitate ştiinţifică care nu îşi are locul într-un document legislativ. De aceea, facem corectura cuvenită şi spunem că vulnerabilităţile se manifestă în toate domeniile. Chiar dacă ele nu sunt cunoscute de factorii abilitaţi, ele, totuşi, există, iar consecinţele lor sunt cu atât mai pernicioase cu cât rămân necunoscute, după cum au avertizat, printre alţii, generalii Eugen Bădălan, Mircea Chelaru, Lucian Culda, Decebal Iline şi alţii.
Ţinând cont de generalitatea acestui concept, propun următoarea definiţie: „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarând factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“.
Prin contrapoziţie, definim: „Insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“.
Dificultatea elaborării definiţiei unui concept rezidă în aceea că, fiind un concept, deci o noţiune de maximă generalitate, nu are un gen proxim, la care ar trebui să ne raportăm spre a-i găsi diferenţa specifică, în raport cu care să îl definim, să îi stabilim marginile. De aceea, în asemenea cazuri, definiţiile sunt foarte abstracte şi sunt însoţite de o completare descriptivă, în care sunt dezvăluite însuşirile conceptului. Vom apela şi noi la această modalitate, bazându-ne pe îngăduinţa şi înţelegerea cititorului, având acelaşi scop: al clarificării unor aspecte, spre a stabili un consens şi, astfel, o cale de comunicare şi de explicare a situaţiei înconjurătoare, în vederea stabilirii măsurilor şi întreprinderii acţiunilor necesare îmbunătăţirii situaţiei. Pentru că, nu mai e nevoie de prea multe argumente, am ajuns într-un asemenea impas, încât e nevoie urgentă de o schimbare în Bine, după atâta cădere în Rău.
Oricare ar fi explicaţiile pe care le vom da, nu vom avea pretenţia că ele sunt exhaustive, ci, dimpotrivă, trebuie să facem mereu o reservatio mentalis, şi să considerăm, în virtutea unei abordări holistice, sistemice şi integratoare, că e posibil să fi scăpat din vedere unii factori – din cele mai diverse domenii, unele chiar de neimaginat –, pe care nu i-am putut cunoaşte în momentul respectiv atât pentru că ne-au lipsit resursele necesare cunoaşterii, cât şi pentru că au existat forţe interesate ca acei factori să rămână cât mai bine camuflaţi.
Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată şi deliberată a populaţiei în etapa de tranziţie, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi condiţiile meteo sunt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei înşişi, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională. Totuşi, în anumite condiţii, aceşti factori, agregaţi, generează insecuritate. De exemplu, un individ, „învăţat“ de contextul socio-economic să fure din averea obştească, sau a statului, sustrage glicerină din întreprinderea în care lucrează. Glicerina este furată îndeosebi când iarna este geroasă, deoarece ea serveşte la fabricarea soluţiei numite „antigel“; acest antigel este vândut şoferilor, care îl folosesc în radiatoarele automobilelor, spre a înlocui apa, ca factor de răcire a motorului.
Dar, glicerina, pe lângă utilizarea ei în industria săpunului, se foloseşte ca un component al nitroglicerinei, în fabricarea explozibililor.
Or, dacă nu se respectă formula chimică de fabricaţie, explozibilul, muniţia fabricată cu o compoziţie deficitară nu mai prezintă calitatea necesară în procesul de utilizare a acestora. Deci, glicerina sustrasă din procesul de fabricaţie generează insecuritate, în primul rând industrială, dar care poate deveni naţională, dacă, la un anumit moment, avem, de exemplu, nevoie de muniţie ca să ne apărăm, iar ea nu e bună: arma aruncă glontele sau proiectilul cu mult în faţa inamicului, dându-i acestuia ocazia să ne lovească mai bine; eventual, definitiv. Dar nu este nevoie să apară o situaţie de război pentru a se observa consecinţele sustragerii glicerinei.
Căci nitroglicerina fabricată printr-o formulă incorectă poate fi şi foarte instabilă. Aşadar, deducem că repetatele explozii de la întreprinderea NITRAMONIA ar putea fi efectul unei astfel de practici, aparent nu foarte periculoase: furtul glicerinei pentru a face antigel. De asemenea, sustragerea unor produse din procesul de producţie are efecte similare. De exemplu, afectarea formulei medicamentelor, din cauza sustragerii unor substanţe esenţiale, poate provoca îmbolnăvirea insesizabilă a celor care le folosesc, finalizată prin moartea lor prematură, din cauză „de bătrâneţe“.
În alte domenii, insecuritatea este generată de factori foarte greu de sesizat, iar efectele se pot întinde pe generaţii. Un asemenea exemplu este aplicarea „principiilor“ economiei de piaţă în învăţământ, prin înfiinţarea institutelor private, care au transformat învăţământul într-o negustorie lipsită de eficienţă pedagogică şi socială; de fapt, nu este decât o fabrică de diplome fără acoperire intelectuală, cu efect deosebit de primejdios pentru edificarea unei societăţi democratice. Cazul diplomelor de stomatolog vândute de Universitatea – zisă, culmea! –  Ecologică a poluat inclusiv imaginea României, pe lângă creşterea riscurilor provocate de activitatea practică a unor asemenea „dinţari“. Dacă pregătirea medicilor la celelalte specialităţi este la fel de precară, este evident că sănătatea populaţiei este compromisă în segmentul de asistenţă oferit de respectivii „medici ecologişti“. Cazul cel mai elocvent este pregătirea sub orice critică a juriştilor atât la facultăţile de stat, cât şi private. Nivelul lor de instruire profesională şi morală este atât de scăzut încât inclusiv ministrul Justiţiei a trebuit să recunoască faptul că „nu prea ştiu carte“; deja, se văd efectele pernicioase pentru societate: escaladarea corupţiei în progresie geometrică. În perspectivă istorică, societatea românească este periclitată de învăţământul „reformat“ prin metoda manualelor numite „alternative“, prin care învăţământul, practic, s-a degradat profund şi pe termen lung.
Asemenea vulnerabilităţi şi riscuri pot fi decelate, la o cercetare mai atentă, în cele mai diverse domenii ale societăţii; pe scurt, în toate cele pe care le ştiu decidenţii politici, dar şi în cele pe care nu le ştiu nici ei şi nici noi.
Acţiunile pernicioase sunt denumite riscuri, pericole, ameninţări şi agresiuni şi pot lua diferite forme şi grade de manifestare, după cum au relevat generalul de divizie dr. Eugen Bădălan, col. dr. Stan Petrescu şi col. dr. Aurel David .
Conform opiniei unor autori, „starea de securitate naţională integrează şi se realizează prin măsurile şi acţiunile întreprinse de statul român în domeniile politic, diplomatic, economic, social, cultural, moral, ecologic, umanitar şi militar, măsuri prin care i se garantează independenţa şi suveranitatea naţională, ordinea constituţională şi propriul său sistem de valori“ (subl. ns. – V. I. Z.). Referitor la această enumerare etalată de autori, d-l g-ral de div. dr. Eugen Bădălan face următoarea adnotare: „Apreciem că aceştia omit câteva domenii de angajare a eforturilor statului pentru realizarea securităţii: juridic, al siguranţei naţionale, al ordinii publice, cel tehnico-ştiinţific, informaţional-comunicaţional, sanitar, demografic“.
Într-adevăr, se pare că, în literatura de specialitate, a existat o anumită reţinere în tratarea critică a domeniilor Justiţiei, Serviciilor Secrete şi Poliţiei. Spre a suplini acest gol, în cele ce urmează ne vom opri cu predilecţie asupra acestor segmente ale societăţii, încercând să desţelenim terenul.

2. Situaţia existentă

2.1. Nivelul comun de percepere a securităţii

Deoarece câinele îi păzeşte gospodăria, ţăranul român ştie, din experienţa multimilenară, că, dacă îşi găseşte câinele omorât, atunci, în noaptea următoare, urmează să fie călcat de hoţi. Presa, acum, se consideră „câinele de pază al democraţiei“ – cu deosebirea că, cel mai adesea, presa „doar latră, dar nu muşcă“; dacă începe să muşte, atunci se poate trezi, chiar ca în pilda cu ţăranul şi câinele său, întinsă în ograda societăţii, „rece şi cu spume la gură“. Sau, sugrumată financiar sau „moartă“ printr-o interdicţie judiciară; sau ziaristul respectiv, dacă e mai „colţos“, va fi condamnat la o amendă penală, ca Ion Cristoiu, amendat cu patru sute de milioane de lei – iar acum „îl caută portăreii“ –, sau ca Vadim Tudor, cu sume şi mai mari şi cu spectrul puşcăriei deasupra capului, fiindcă are şi el, ca orice român capabil, ambiţia să ajungă Şeful Statului. Ziariştii mai mici au şi intrat după zăbrele, fiindcă, neavând anvergura celor doi, au fost priponiţi mai uşor după gratii. De exemplu, când ex-ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica, a impus, în mod deliberat provizoriu, dezincriminarea bancrutei frauduloase, presa, în cvasitotalitatea sa, a relevat că măsura respectivă era menită să-i scoată din puşcărie sau să-i salveze de ea pe escrocii care dăduseră marile „tunuri“ financiare, prin care au ruinat economia naţională – dar care, fireşte, au cotizat la puşculiţa partidelor care au propus legi prin care să fie scăpaţi de zăbrele. Cu toată campania dură pe care o purtase, presa nu a realizat nimic: dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase şi-a făcut efectul, mafioţii au scăpat de închisoare, Valeriu Stoica a rămas în continuare în funcţia de ministru al Justiţiei şi în funcţia de vicepreşedinte, apoi, de preşedinte al P.N.L., şi va rămâne politician – mai mult sau mai puţin discret – până la adânci bătrâneţi electorale, în ciuda faptului că mulţi l-au criticat violent, precum un reputat jurist ca senatorul P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu sau deputatul francmason al P.N.L., Dan Amedeo Lăzărescu5, „liberal-monarhist“, cu vechi state de deţinut politic – aceştia, dintre înşişi colegii de partid sau de coaliţie, ca să nu mai vorbim de revistele senatorului Corneliu Vadim Tudor. Deci, în linii mari, presa latră, dar nu muşcă. Cu unele excepţii, începute îndeosebi în 2001, necesare fardării garniturii P.S.D., revenită la Putere.

2.2. Serviciile Secrete – sistemul imunitar al Statului Naţional

În schimb, Serviciile Secrete reprezintă câinele de pază al Statului. Deşi este un truism să spunem că un stat modern şi puternic este de neconceput fără Servicii Secrete, nu trebuie să încetăm să repetăm acest lucru, pentru a afla cât mai mulţi aceasta şi a nu mai fi uşor de manipulat. Serviciile Secrete constituie „poliţia“ politică a Statului, din toate timpurile şi indiferent de regimul politic. A face politică înseamnă a participa la treburile publice, ale polis-ului, ale „cetăţii“, ale Statului. Toate statele moderne şi democratice, îndeosebi din Occident, au „poliţia“ politică foarte bine pusă la punct tocmai pentru a-şi prezerva prerogativele statale. Partidele, conform conceptului, sunt părţi provenite din mediul social, „partide“ ale societăţii – în sensul de grupări de interese divergente, parţial congruente, care îşi dispută participarea la treburile statului, dintre care unele partide ar vrea să le acapareze în cea mai mare parte, pentru a-şi adjudeca cele mai mari privilegii prin controlarea accesului la resursele materiale, financiare şi umane. Dar, printr-o manevră subtilă, sintagma „poliţia politică“ este substituită expresiei „poliţia partinică“ – singura adecvată situaţiei în cauză – şi se glosează mult pe această diversiune după toate normele războiului axiologic, informaţional şi psihologic. De aceea, strădania depusă de unii – manevraţi, poate chiar fără să o ştie, din exterior – de a devaloriza importanţa Serviciilor Secrete româneşti, de a se desfiinţa şi ceea ce a mai rămas valoros din fosta Securitate a României trădează intenţia de desfiinţare a Ţării. În schimb, despre Serviciile Secrete din Ţările Occidentului, adică despre „poliţia politică“ respectivă, nu se vorbeşte nimic. Şi acest fapt este cu atât mai condamnabil pentru pseudoanaliştii politici făcuţi peste noapte cu cât, la noi, au apărut suficiente cărţi care tratează tema în termeni accesibili inclusiv pentru omul de nivel mediu, cu atât mai mult pentru pseudoelitiştii noştri.
În domeniul Securităţii Naţionale, principala agresiune axiologică şi informaţională constă în devalorizarea – îndeosebi prin denigrare – a componentelor acesteia, sub toate aspectele: de la doctrina apărării naţionale de către întregul popor (care a fost diminuată la o „strategie de securitate“) până la cadrele respectivelor instituţii. Serviciile Secrete constituie sistemul imunitar al organismului social. Atacarea acestuia este echivalentă, realmente, cu infestarea statului cu un „SIDA“ social-politic. Apariţia lozincii „Jos Securitatea!“ a constituit, în conştiinţa publică, primul atac „autohton“ contra Securităţii. Dar agresiunile axiologice – sub forma celor informaţionale, imagologice, psihologice – apăruseră mai demult, în mass media internaţionale, îndeosebi pe posturile de radio străine care erau cele mai accesibile auditoriului român. Ba, chiar, prin luna februarie 2002, pe canalul H.B.O. s-a difuzat, de mai multe ori, filmul Aventură în doi, despre un elitist hoţ de tablouri de mari maeştri. Hoţul era secondat de o eroină care, deşi juca rolul unei curviştine – expresie neacademică, dar exactă –, ei, bine, nu avea loc de Securitatea română. Veţi spune că era doar un film – o „ficţiune“, cum au zis unii de la Consiliul Europei, ca să explice finanţarea, producerea şi difuzarea tendenţioasă a filmului filomaghiar şi antiromânesc „Fratele trădat“ –, că nu avea importanţă etc., etc.

– va urma –
Vasile ZĂRNESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*