Istorie

Înşelătoria secolului XX (11)

                Înşelătoria secolului XX (11)                 […]

 

              Înşelătoria secolului XX (11)

                                                                                      Arthur Robert Butz

         II. 3. Funcţia industrială a lagărului Auschwitz

Bineînţeles, lagărele din complexul Auschwitz au făcut parte din acelaşi sistem de lagăre de concentrare ca Buchenwald şi Dachau. Totuşi, instalaţiile desemnate sub numele de „Auschwitz“ au fost cu adevărat unice, din mai multe puncte de vedere. Acest lucru este atât de adevărat încât, pentru înţelegerea rolului jucat de Auschwitz este necesară o bună reîntoarcere în urmă şi abordarea unor chestiuni ce vor părea la început excesiv de tehnice. Cauza principală a înfrângerii germane din 1918 fusese penuria generală provocată de blocus-ul englezesc. Lipsa petrolului şi a cauciucului paralizase armata, iar starea de foamete făcuse situaţia internă extrem de instabilă. Printre alte câteva motive, Germania capitulase în 1918 ca victimă a primei „crize energetice“ din secolul XX.
În timpul războiului, industria chimică germană înţelesese extrema vulnerabilitate a Reichului în ceea ce priveşte materiile prime, ceea ce explică popularitatea noţiunii de „autarhie“, după război. Graţie experienţei primului Război mondial, toată lumea înţelesese că nu se poate conta nici pe importuri, nici pe un ajutor din străinătate. Singurele materii prime care ne interesează aici sunt petrolul şi cauciucul, ambele practic inexistente în Germania. În Europa, numai România dispunea de rezerve importante de petrol. Cât despre cauciuc, acesta nu se găsea nicăieri în Europa, care, dimpotrivă, prezenta imense rezerve de cărbune atât în Germania, cât şi în alte părţi.

În 1918 existau şase societăţi în domeniul industriei chimice, care au fuzionat în 1925 în complexul I. G. Farben. Principala societate din cadrul I. G. Farben era Badische Anilin und Soda Fabrik, de la Ludwigshafen-am-Rhein, care lansase încă de la începutul Primului Război Mondial un program de cercetare în vederea producerii de benzină şi de cauciuc sintetic pe bază de cărbuni. Această cercetare a continuat fără întrerupere după constituirea giganticei I. G. Farben şi după venirea lui Hitler la putere, în 1933. Guvernul nazist a adoptat o politică de subvenţionare a acestei cercetări, orientată către o perspectivă autarhică generală93. Iată de ce, graţie încurajării oficiale a nevoii reale de produse sintetice şi a poziţiei ştiinţifico-tehnologice de frunte în ceea ce priveşte aplicaţiile industriale, Germania avea un avans considerabil asupra întregii lumi, în acest domeniu.

Între cele două articole lipsă, petrolul sintetic era mai uşor de fabricat decât cauciucul sintetic. Cărbunele este compus mai ales din carbon, iar principiul general este că prin tratarea acestuia cu hidrogen, la presiuni şi temperaturi înalte (hidrogenare), se ajunge la petrol. Apoi, pe bază de petrol, se putea obţine gama cunoscută de produse chimice: diverse genuri de combustibil lichid, coloranţi, explozivi, medicamente etc. La baza ei, ideea era simplă, dar procedeele industriale cam costisitoare. Se înţelege de ce munca de cercetare urmărea găsirea celor mai buni catalizatori cu putinţă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au existat numeroase rafinării de petrol sintetic, în Germania şi în ţările vecine, care produceau aproximativ 75 la sută din combustibilul utilizat de germani, restul venind mai ales din România94.

Lucrurile erau mult mai complicate în ceea ce priveşte cauciucul sintetic. Problemele tehnice legate de obţinerea unui cauciuc sintetic nu prea scump şi adaptabil confecţionării de pneuri nu au putut fi rezolvate decât către începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Putem vorbi de două etape esenţiale în fabricarea de cauciuc sintetic. Este vorba mai întâi de polimerizare, adică de crearea unor lungi lanţuri de molecule, care, în cadrul celei de a doua etape, urmau a fi legate între ele, adică vulcanizate. S-a pus problema unei molecule adaptabile polimerizării şi vulcanizării, care s-a dovedit a fi butadiena. La sfârşitul anilor douăzeci, s-a descoperit că sodiul sau natriul (Na) este un excelent catalizator pentru polimerizarea butadienei. Din această cauză, cauciucului sintetic obţinut pe bază de butadienă şi natriu i s-a spus „Buna“. Către 1935 s-a renunţat la natriu, fără să se abandoneze termenul de „Buna“. Apoi, înlocuind 25 la sută din butadienă prin stiren s-a obţinut cauciucul sintetic „Buna-S“, care s-a dovedit foarte indicat la confecţionarea pneurilor pentru automobile95. Prima şi cea mai mare uzină germană pentru fabricarea de Buna-S a fost construită la Schkopau, între 1937 şi 1939.

Capacitatea de producţie a acesteia era de 6 000 de tone pe lună. O a doua uzină a fost construită la Huels, între 1938 şi 1940, capacitatea ei de producţie fiind de 4.000 de tone pe lună, începând cu august 1940. În ianuarie 1941 s-a început construirea unei a treia uzine, la Ludwigshafen, sediul centrului de cercetări I. G. Farben. Uzina a intrat în producţie în martie 1943, cu o capacitate de 2.500 tone pe lună. În 1941, la Auschwitz, a început construirea unei a patra uzine, prevăzută să producă 3.000 tone de Buna-S pe lună. Cercetările ştiinţifice au continuat şi în etapa de construcţie a acestor uzine, diferenţele între procedeele de fabricaţie utilizate în cele patru uzine fiind mai mult sau mai puţin evidente. În toate cazurile se pleca de la carbon. La Schkopau butadiena era produsă printr-un lanţ clasic carbură de calciu-acetilenă-butadienă. La Huels faza de carbură de calciu (carbid) a fost înlocuită printr-o operaţie pe bază de gaz hidrocarburat. La Ludwigshafen s-a revenit la lanţul clasic, introducându-se, însă, procedeul superior Reppe, pentru faza acetilenă-butadienă. Uzina din Auschwitz utiliza şi ea o versiune a lanţului clasic96. Motivul pentru care Auschwitz apare în acest context este cât se poate de simplu: lagărul de concentrare Auschwitz a fost, de fapt, un enorm complex industrial. Anexând o mare parte din Polonia, după împărţirea acesteia cu Rusia, în 1939, Germania a intrat în posesia bazinului carbonifer din Silezia nordică. S-a decis exploatarea acestuia, studiindu-se posibilitatea instalării unei uzine de hidrogenare pentru fabricarea cauciucului. S-a constatat că micul oraş Oswiecim (13.000 locuitori, în germană Auschwitz), avea o poziţie ideală, fiind înconjurat de trei râuri ce ar fi putut furniza energia necesară şi de un al patrulea, nu prea departe, care putea fi folosit pentru evacuarea deşeurilor. Înainte de Primul Război Mondial, Auschwitz-ul fusese un mic ducat al Imperiului Habsburgic. Din altă perspectivă, Auschwitz-ul era bine plasat la marginea de sud a bazinului de huilă din Silezia, în regiunea minieră poloneză din jurul localităţii Katovice (Kattowitz)97. La începutul lui 1941 s-a luat decizia construirii unei uzine de cauciuc sintetic la Auschwitz, pe bază de mână de lucru liberă, din vecinătate, ca şi a celor din lagăr. Din întâmplare, în apropierea oraşului exista un lagăr pentru partizanii prizonieri de război, care număra, deja, 7.000 de oameni instalaţi într-o veche cazarmă a artileriei poloneze. Această veche cazarmă deveni centrul expansiunii viitoare, prin construirea unor lagăre suplimentare. S-a ajuns la ceea ce Auschwitz a rămas până la sfârşit, adică un lagăr pentru prizonierii politici constrânşi să muncească. În general, este numit Auschwitz I, utilizându-se, de asemenea, termenii de „lagăr principal“, Hauptlager şi Stammlager98.

În cursul lui 1941 s-a început construirea unui al doilea lagăr, Auschwitz II sau Birkenau, la aproximativ doi km nord-est de Auschwitz I, destinat iniţial prizonierilor de război. O parte din el a fost terminată în aprilie 1942, cu concursul prizonierilor de război ruşi. Vom studia în amănunt rolul acestui lagăr. S-a decis mutarea a patru mii de jidani din Auschwitz într-un alt oraş, făcându-se, astfel, locul necesar muncitorilor liberi din diversele industrii. La 16 noiembrie 1941 s-a decis construcţia unui al treilea lagăr, Monowitz, situat la 4,8 km est de Auschwitz I, nu departe de uzina Farben. Acesta era destinat adăpostirii celor care lucrau la construcţia uzinei şi în alte întreprinderi din zonă. S-a utilizat din nou mâna de lucru furnizată de prizonierii ruşi de război99. Ilustraţia n° 5 arată amplasarea acestor trei lagăre100. În zona respectivă, pe o rază de 40 de km, mai existau o serie de mici lagăre exterioare, între care Rajsko şi Harmense, mai apropiate, erau sub direcţia administraţiei Auschwitz. Au fost numărate între 13 şi 39 de lagăre, în funcţie de definiţia dată acestui termen. Lagărele mai mici sau exterioare erau destinate mai ales celor care lucrau la cele cinci furnale sau la cele cinci mine de cărbuni. Monowitz şi toate lagărele exterioare sunt, uneori, desemnate sub numele de Auschwitz. Ansamblul de lagăre, Auschwitz I, Birkenau (Auschwitz II) şi Monowitz (Auschwitz III), ca şi industriile care foloseau mâna de lucru a deţinuţilor sunt desemnate, de regulă, prin termenul general de „Auschwitz“101. Prizonierii de la Auschwitz III nu se deosebeau prin nimic de ceilalţi, deşi printre ei figurau mulţi prizonieri de război britanici102. Conform sentinţei T.M.N., munca prizonierilor britanici nu era contrară convenţiei de la Geneva, întrucât destinaţia finală a uzinei de „Buna“ era paşnică103. Crucea Roşie era de aceeaşi părere. Deşi informată precis asupra situaţiei, ea nu a menţionat folosirea mâinii de lucru britanice în raportul său ulterior asupra problemelor întâlnite de ea în cursul războiului, cu privire la folosirea prizonierilor de război britanici pentru lucrări cu caracter militar104. Efectivele ordinare ale lagărelor erau de 20.000 pentru Auschwitz I, 35.000 pentru Auschwitz II (dintre care 30-60 la sută femei) şi de 15.000 pentru Auschwitz III. Auschwitz era, astfel, de departe, cel mai vast complex de lagăre de concentrare din sistemul german. În august 1943, Sachsenhausen se clasa pe locul doi, cu 26.500 de deţinuţi105. Numeroşi muncitori liberi din regiune au lucrat în cadrul complexului industrial Auschwitz. Astfel, mâna de lucru folosită de uzinele Farben cuprindea sub 30 la sută prizonieri sau deţinuţi, peste 50 la sută erau muncitori liberi, angajaţi voluntar, ceilalţi aproximativ 20 la sută fiind muncitori germani obişnuiţi sau ordinari106. Auschwitz I era centrul administrativ al tuturor serviciilor S.S. de la Auschwitz, care se ocupau de pază, alimentaţie, sănătate, îmbrăcăminte, locuinţe, distracţii şi disciplină printre deţinuţi. Norma de ore-muncă la Auschwitz era aceeaşi ca pentru celelalte lagăre de concentrare germane: 11 ore de muncă pe zi, şase zile pe săptămână, cu un supliment duminica dimineaţa, în caz de urgenţă107. La Auschwitz au existat şi activităţi de divertisment: concert, music-hall, cinema, competiţii de atletism, cluburi sportive. A existat, de asemenea, un bordel pentru prizonieri, prostituatele fiind profesioniste special recrutate în acest scop108. Despre serviciul sănătate vom vorbi ceva mai departe.

Faptul că administraţia SS furniza servicii atât de întinse, arată că întreprinderile industriale utilizând munca prizonierilor îi „închiriau“ pe aceştia de la S.S. Tariful ordinar pare să fi fost între 4 şi 6 mărci pe zi sau chiar mai mult, adică între 1 şi 1,5 dolari109. Prizonierii constituiau, deci, baza imperiului birocratic şi economic al lui Himmler. Această resursă, plus funcţiunile anexe de hrană, îmbrăcăminte şi altele, constituia una dintre funcţiile de bază ale organizaţiei S.S. Farben a dat dovadă de suficientă supleţe, obţinând pentru prizonierii de la Monowitz un aranjament special: i s-a acordat posibilitatea de a se ocupa de tot ceea ce privea viaţa prizonierilor folosiţi, astfel că vărsămintele încasate de S.S. s-au diminuat. Neînţelegerile la care ne puteam aştepta nu au întârziat să apară între S.S. şi Farben. S.S. a reclamat faptul că deţinuţii erau bătuţi şi suportau diverse mizerii anormale, menţionând condiţiile mediocre de igienă din cadrul spitalului de la Monowitz. Astfel, când o cincime dintre deţinuţii îngrijiţi la acest spital au fost retrimişi la Birkenau, vărsămintele necesare îngrijirii lor au încetat imediat, organizaţia S.S. trebuind să ia asupra ei cheltuielile sanitare necesare. Rănită în orgoliul de a nu fi putut beneficia de drepturile sale obişnuite privind prizonierii apţi de muncă, administraţia S.S. a fost exasperată, pe deasupra, de a nu-i fi fost returnaţi decât prizonierii inapţi de muncă. Din această cauză, ea a cerut ca spitalul din Monowitz, care nu dispunea decât de 300 de paturi, să fie mărit. Răspunsul primit de la Farben a fost că prizonierii care nu sunt suficient de robuşti pentru a lucra nu au ce căuta în uzinele ei110. Ca şi Auschwitz I, Birkenau trebuia să furnizeze mâna de lucru necesară uzinelor Farben, diverselor filiale ale acestora şi altor întreprinderi, precum fabrica de obuze Krupp sau uzina electrică Siemens. În plus, deţinuţii amenajau terenul în urma diverselor demolări, secau mlaştinile din jur, construiau drumuri, cultivau plante medicinale sau tehnice (Rajsko), exploatau o fermă model (Harmense), confecţionau veşminte etc.111 După cum vom vedea, lagărul Birkenau avea şi alte funcţiuni. Ne vom ocupa în special de alegaţiunile conform cărora la Birkenau se executa un program de ucidere în masă a jidanilor cu ajutorul „camerelor de gazare“, scopul deplasării lor la Birkenau fiind, chipurile, mai ales acesta112. Cifrele pe care le-am dat cu privire la efective nu sunt decât nişte exemple. În realitate, populaţia de la Birkenau a variat considerabil, lagărul nefiind, de fapt, niciodată terminat. Se pare că se prevăzuse găzduirea a 200.000 de prizonieri la Birkenau, în vreme ce Auschvitz I ar fi fost şi el lărgit pentru o cifră maximă de 30.000 de oameni113. Auschwitz I era considerat „lagăr-mamă“ în virtutea faptului că era cel mai vechi şi că acolo erau instalate serviciile administraţiei. Birkenau, însă, sau Auschwitz II a fost conceput pentru a răspunde nevoilor specifice ale diverselor activităţi din complexul economico-social Auschwitz. El era destinat să fie „lagărul principal“ în ceea ce priveşte capacitatea de adăpostire a unui mare număr de prizonieri.

Pe cât era de potrivită din punct de vedere tehnic, regiunea Auschvitz-Katovice era foarte nepotrivită în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă ale oamenilor. Solul acestei regiuni este extrem de plat, adesea fără posibilităţi de evacuare a apelor reziduale, fiind plin de mlaştini care otrăveau aerul şi transformau terenul într-o continuă baltă de noroi. În această regiune, malaria şi tifosul erau pericole naturale, pe care războiul nu făcuse decât să le accentueze. Camioanele erau dezinfectate după fiecare transport de prizonieri, ca şi hainele acestora114. După 1942, uzinele de hidrogenare Auschwitz produceau petrol, benzină şi alte produse chimice. În ianuarie 1945, când lagărul fu evacuat, ele încă nu produceau cauciucul Buna, fiind abia la faza acetaldehidei pe bază de acetilenă115. Relativa încetineală în construcţia uzinei a fost cauzată de slaba industrializare a regiunii, de folosirea prizonierilor ca mână de lucru şi de starea proastă de sănătate a multora dintre deţinuţi. Acest ultim punct a avut alte implicaţii, de care ne vom ocupa în contextul potrivit.

Nu ştiu dacă uzina de cauciuc de la Auschwitz urma să fie identică cu cea de la Ludwigshafen sau o versiune ameliorată, dacă nu cumva ea urma să reprezinte o nouă generaţie în construcţia uzinelor de cauciuc. În orice caz, dacă s-ar fi putut termina, ar fi fost cea mai modernă uzină de cauciuc sintetic din lumea.

NOTE

  1. HOWARD, pp. 3, 11-22, 44, 60-62 ; TMN, vol. VII, pp. 79-80.
  2. CRAVEN, p. 172.
  3. HOWARD, pp. 35-37.
  4. DUNBROOK, p. 50 ; NAUNTON, p. 107.
  5. DUBOIS, pp. 154-155.
  6. REITLINGER, pp. 110, 128; NO-034 în T.M.N. vol. V, p. 385.
  7. REITLINGER, pp. 114-115; DUBOIS, p. 156.
  8. Central Commission, Illustrations n° 2 şi n° 4; LANGBEIN, p. 929.
  9. Central Commission, p. 30; REITLINGER; p. 492; NO-021 în T.M.N.,vol. V, p.385.
  10. DUBOIS, pp. 217-218, 223-227; REITLINGER, p. 115.
  11. T.M.N., vol. VIII, pp. 1183-1184.
  12. Crucea Roşie (1947), p. 92; Crucea Roşie (1948), vol. I, pp. 546-551.
  13. Central Commission, p. 31; REITLINGER, pp. 123, 492; PS-1469 şi NO-021 în T.M.N., vol. V, pp. 382, 385.
  14. NI-11412-A în TMN, vol. VIII, pp. 311-312.
  15. NO-1290 în TMN, vol. V, p. 371.
  16. COHEN, p. 180; CHRISTOPHERSEN, P. 34. A se vedea şi GUN, pp. 38-40, în ceea ce priveşte bordelul de la Dachau.
  17. T.M.N., vol. IX, p. 121; Central Commission, p. 37.
  18. TMN, vol. IX, p. 121; Central Commission, p. 37.
  19. DUBOIS, p. 141; TMN, vol. VI, pp. 207, 223, TMN vol. IX, p. 120; USWRB

(1944), partea I-a, pp. 1-2; CHRISTOPHERSEN, pp. 23-25.

  1. REITLINGER, pp. 115, 157; HILBERG, pp. 565, 574.
  2. Central Commission, p. 31.
  3. Central Commission, pp. 27-29; DUBOIS, p. 130; FRIEDMAN, p. 33.
  4. BUBOIS, p. 341; NAUNTON, p. 107; BERB & WAKEFIELD, p. 945.
  5. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 101-108.

(Continuare în episodul următor)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*