Istorie

Înşelătoria secolului XX (13)

                Înşelătoria secolului XX (13)                 […]

 

              Înşelătoria secolului XX (13)

                                                                                        Arthur Robert Butz

           III. 2. Marele interes al americanilor pentru Auschwitz

Examinarea crizei cauciucului din Statele Unite arată că serviciile de informaţii americane nu puteau să nu ştie ceva cu privire la ceea ce se petrecea la Auschwitz, în 1942. Ar fi ceva să cunoaştem cu exactitate ceea ce ştia spionajul american despre cele ce se petreceau atunci în Germania şi în ţările vecine. Din păcate, serviciile speciale nu au obiceiul să difuzeze genul acesta de informaţii, nici măcar după ani şi ani de la evenimentele respective. Se cunosc câteva episoade senzaţionale legate de spionaj în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dosarele spionajului aliat nu au fost, însă, divulgate şi nici nu vor fi încă multă vreme, poate niciodată.

În consecinţă, în încercarea noastră de a afla informaţiile de care dispuneau serviciile aliate în aceste chestiuni, va trebui să ne menţinem pe linia măsurii, a celui mai sănătos bun simţ cu putinţă. Dificultatea constă în faptul că bunul simţ al unuia poate fi foarte diferit de al altuia şi că nu se ajunge foarte uşor la un acord. Intuiţia sau bunul meu simţ îmi spune că, independent de criza cauciucului, la mijlocul anului 1942, serviciile de spionaj ale Aliaţilor cunoşteau foarte multe despre cele ce se petreceau în cel mai mare lagăr german de concentrare. Dacă, în altă ordine de idei, după cum o afirmă toate versiunile legendei exterminării jidanilor, în 1942 exista la Auschwitz o întreprindere atât de extraordinară şi un program de exterminare sistematică a acestora, intuiţia mea îmi spune că serviciile de informaţii militare ale Statelor Unite ar fi avut cu siguranţă cunoştinţă. Dacă intuiţia şi bunul simţ al cititorului nu îl duce pe acesta la aceeaşi concluzie, este foarte puţin probabil că acest dezacord ar putea fi lămurit pe calea discuţiilor. Totuşi, în ceea ce priveşte Auschwitz, ştim că americanii erau foarte interesaţi de ceea ce se petrecea acolo, nu numai pentru că era vorba de cel mai mare lagăr de concentrare (şi, dacă ceea ce se pretinde este exact, chiar de unul de „exterminare“), ci şi pentru că acolo se găseau cele mai moderne instalaţii din lume în ceea ce priveşte producţia de cauciuc sintetic. În 1942, nici un alt loc din întregul Reich german nu putea interesa mai mult autorităţile americane şi nici o altă activitate industrială nu avea o mai mare importanţă strategică. În consecinţă, dacă persistăm a pretinde că spionajul american (şi cel britanic, care îi era asociat de aproape) nu ştia ce se petrece la Auschwitz, în vara lui 1942, mă tem că va trebui să conchidem că serviciile respective sufereau de o totală ignoranţă şi incompetenţă. Către mijlocul anului 1942, din cauza importanţei sale strategice, lagărul de concentrare Auschwitz prezenta cel mai mare interes posibil pentru Statele Unite. Am văzut că, încă din 1940, Frank A. Howard era interesat de orice informaţie cu privire la progresele industriei de cauciuc sintetic, indiferent că acestea puteau fi obţinute în mod direct sau indirect. Nu este greu de presupus că americanii manifestau acelaşi interes şi în 1942. Este absolut sigur că serviciile de informaţii descoperiseră datele esenţiale cu privire la activitatea industrială de la Auschwitz, uzina de hidrogenare şi celelalte procedee chimice de obţinere a benzinei şi a cauciucului sintetic. Am văzut că fiecare uzină germană de cauciuc sintetic folosea procedee relativ diferite în materie de detalii de fabricaţie şi că instalaţiile de la Auschwitz beneficiau de experienţa acumulată prin folosirea mai multor tehnici diferite. Suntem, deci, îndreptăţiţi să presupunem că, dată fiind importanţa şi urgenţa problemei cauciucului sintetic şi locul important ocupat de acesta în cadrul producţiei industriale de la Auschwitz, spionajul american a fotografiat probabil fiecare centimetru pătrat de teren, anumite persoane calificate beneficiind de aceasta şi studiind îndeaproape toate informaţiile culese prin avioanele de recunoaştere sau pe alte căi. Printre aceste informaţii figurau, desigur, numeroase detalii fără legătură cu chestiunea cauciucului, de exemplu utilizarea ca mână de lucru a prizonierilor de război şi a altor deţinuţi. Deşi blocarea informaţiilor este regulă generală în materie de spionaj militar, printre mijloacele şi metodele utilizate pentru obţinerea de informaţii cu privire la Auschwitz putem presupune pe cele mai mult sau mai puţin convenţionale: exploatarea contactelor cu reprezentanţii comerciali I. G. Farben din ţările neutre (Portugalia, Spania, Turcia, Suedia, Elveţia), fotografiile aeriene, cunoştinţele generale despre industria şi economia germană, spionii şi informatorii din industria şi chiar guvernul german (amiralul Canaris, de exemplu), informatorii recrutaţi în organizaţiile neutre bine plasate (corpul diplomatic elveţian şi suedez, întreprinderile străine care lucrau în Germania). Aceste mijloace şi metode şi-au avut desigur rolul lor, totuşi fotografiile aeriene au avut probabil o importanţă cu totul şi cu totul deosebită. În 1942, tehnica fotografiilor aeriene atinsese un nivel spectaculos, fiind posibilă descoperirea unui om pe fotografiile aeriene mărite, ale obiectivelor de importanţă deosebită, foarte bine apărate. Existau încă şi alte canale de informaţie, de o natură şi o importanţă speciale, despre care vom vorbi la momentul potrivit. Nefiind suficient de instruiţi în problemele tehnice de epocă, legate de cauciucul sintetic, nu avem nici o idee despre informaţiile căutate de americani, nici de felul în care ele puteau fi deduse din datele furnizate prin spionaj. De asemenea, nu avem cunoştinţă de întrebările care îi frământau pe delegaţii Standard Oil la reuniunea de la Bâle, după cum nu ştim nici în ce fel din răspunsurile parţiale putea fi dedus ritualul juridic al acestei reuniuni. Putem, totuşi, propune un exemplu, fără a pretinde că lucrurile s-au petrecut exact aşa.

Am văzut că prima uzină germană de cauciuc sintetic de la Schkopau folosea procedeul carbid-acetilenă-butadienă şi că la uzina din Huels procedeul devenise hidrocarbură-acetilenă-butadienă. Uzina din Ludwigshafen, pe cale de a fi terminată când se reunea comisia Baruch, revenise la fabricarea de acetilenă pe bază de carbid, modernizând, în schimb, trecerea de la acetilenă la butadienă. Oricare dintre procedeele pe bază de carbid sau hidrocarbură ar fi putut fi folosit de Statele Unite, indiferent că ar fi plecat de la petrol sau de la alcoolul de grâne. Pentru americani ar fi fost, însă, de mare interes să afle dacă la Auschwitz urma să fie utilizat procedeul pe bază de carbid (cum a şi fost cazul), de unde rezulta abandonul procedeului pe bază de hidrocarbură în urma experienţei dobândite la Huels sau, dimpotrivă, metoda pe bază de hidrocarbură, ceea ce însemna abandonul metodei prin carbid. În rest, a fost posibil ba chiar necesar şi obligatoriu recursul la fotografiile aeriene pentru a obţine răspunsul exact la această întrebare. Pentru soluţia problemelor cu care se confruntau americanii, nu se ştie, în definitiv, care a fost valoarea informaţiilor obţinute de ei despre progresele germanilor în materie de cauciuc sintetic. Suntem, însă, absolut siguri că americanii au studiat cu atenţie, la mijlocul sau către sfârşitul lui 1942, toate informaţiile de care dispuneau atunci. Nu este exclus ca valoarea acestor informaţii să fi fost nulă, cum se întâmplă cu cele mai multe dintre informaţii. Să nu uităm, însă, că, în situaţia în care se găseau, americanii erau gata să încerce orice în 1942, pentru a rezolva cât mai rapid cu putinţă criza cauciucului.

În ordinea de idei care ne interesează, luarea în consideraţie a acestor chestiuni tehnice este foarte necesară întrucât, pentru Washington, întregul dosar Auschwitz devine important mai întâi şi mai ales pe plan tehnic. Scopul nostru nu este, însă, tratarea acestor probleme tehnice în ele însele. Ceea ce ne interesează este importanţa pe care complexul industrial Auschwitz a avut-o pentru conducătorii Statelor Unite, în anul 1942. Acesta este singurul punct în atingere cu subiectul nostru. Nu dispunem de dovezi directe. Totuşi, am examinat motivele pentru care suntem îndreptăţiţi să presupunem că americanii au fost foarte interesaţi de tot ceea ce se petrecea la Auschwitz. Ne rămâne să arătăm că ceea ce se petrecea atunci la Auschwitz era de natură să incite anumiţi membri ai cercurilor politice americane, care căutau asamblarea sau reunirea unor elemente aparent reale, care ar fi putut servi de bază materială pentru poveştile fictive despre atrocităţi, în virtutea cărora urma să se pretindă că acest lagăr de concentrare a fost de fapt o „uzină de exterminare“. În capitolul următor vom vedea ce s-a petrecut la Auschwitz către sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943, într-un cu totul alt context, motiv pentru care, deocamdată, nu atacăm această latură a subiectului nostru.

La ora constituirii comisiei Baruch, Auschwitz trebuie să fi avut aspectul supranatural al unei uzine fantomă, fabrica de cauciuc sintetic fiind închisă la data de 1 august. Nu se putea vedea nici un fel de activitate, cu excepţia, probabilă, a obişnuitului du-te-vino al unei santinele. Lucrul acesta trebuie să fi excitat la maximum curiozitatea americanilor, care, fără îndoială, au luat măsuri speciale pentru a afla ce se petrecea acolo. La data respectivă, tifosul, vechea şi oribila noastră cunoştinţă, pusese stăpânire pe Auschwitz. Epidemia a necesitat închiderea fabricii de cauciuc vreme de două luni, lucrul nefiind reluat decât către sfârşitul lui septembrie. Deşi există o bună doză de incertitudine, putem estima că numărul morţilor se ridica atunci la câteva mii de oameni. În astfel de cazuri, linia de conduită a germanilor era incinerarea cadavrelor. Epidemia a scos, însă, în evidenţă insuficienţa instalaţiilor de incinerare. La Auschwitz I exista un mic crematoriu. Încă din ianuarie 1942 fuseseră, însă, pregătite planurile unor crematorii mai mari, aflate deja în construcţie la Birkenau, în 1942. Primul crematoriu complet nou, compus din 15 cuptoare convenţionale, urma să intre în funcţiune în ianuarie 1943. Se pare că un mare număr de victime ale epidemiei fură arse în aer liber, fără să fie exclusă posibilitatea ca multe cadavre să fi fost îngropate, cel puţin provizoriu. Faptul că germanii erau pe calea construirii de crematorii la Birkenau nu putea scăpa supravegherii aeriene permanente a Aliaţilor, care trebuie să fi existat în toamna lui 1942. Clădirile crematoriilor de la Birkenau aveau diverse săli, încăperi şi pivniţe despre care acuzarea a pretins că ar fi fost „camere de gazare“. Mai multe cărţi prezintă versiuni diferite ale ilustraţiei n° 7, care ar fi o fotografie făcută de un deţinut la Auschwitz, în 1944, reprezentând victime chipurile gazate, pe cale de a fi arse în aer liber126. Nu avem niciun mijloc de a afla cine, unde şi când a făcut această fotografie. Oricare ar fi, însă, povestea acestei fotografii, scene de acest fel erau curente la Auschwitz în 1942, pe când, după cum suntem îndreptăţiţi să o credem, lagărul dobândise o mare importanţă pentru serviciile aliate de informaţii. Practic, faţă de calitatea imaginii, am crezut mai întâi că este vorba de o fotografie aeriană. Unghiul redus sub care ea a fost făcută nu exclude această posibilitate întrucât chiar şi din locurile foarte protejate s-au putut obţine fotografii sub un astfel de unghi127. În plus, versiunile acestei fotografii, examinate de mine în diferite lucrări, nu comportă acest avant-plan, a cărui existenţă tinde să arate că, totuşi, poza a fost făcută la nivelul solului. Ilustraţia n° 7 reproduce specimenul care ne-a fost furnizat în 1973 de către muzeul Auschwitz, administrat de guvernul polonez. În legătură cu această fotografie, o serie de aspecte continuă să rămână misterioase. Versiunea reprodusă de noi este, practic, singura care, pe câte ştim, nu pare falsificată, observaţie care nu rezolvă, însă, problema misterului ei: versiunile falsificate, sau cel puţin retuşate, oferă mai multe detalii, aparent autentice, în planul al doilea, de exemplu închiderea arborilor pe dreapta. În orice caz, într-un sens foarte real, Birkenau a fost un „lagăr al morţii“: aici au fost expediaţi morţi, muribunzi şi bolnavi. După construcţia crematoriilor, tot la Birkenau avea loc incinerarea cadavrelor. Cine vrea să susţină existenţa „lagărelor de exterminare“, care nu există, nu va avea o alegere mai bună decât expresia „lagărul morţii“. Ceea ce precede indică suficient maniera în care a apărut minciuna de la Auschwitz, nu însă şi împrejurările naşterii legendei mai generale a exterminării.

Alegaţiile după care jidanii ar fi fost exterminaţi nu provin din informaţii furnizate de serviciile speciale aliate, ci din activitatea Congresului jidănesc mondial, ai cărui conducători au fost mai întâi indiferenţi la cele ce se petreceau la Auschwitz, sau, în orice caz, nu au fost informaţi. În această privinţă trebuie să respingem două ipoteze posibile, dar eronate. Prima este că propaganda aliată s-ar fi forţat să amplifice la maxim eforturile în jurul subiectului Auschwitz, după ce şi-ar fi dat seama de excelentele posibilităţi ale acestui subiect. A doua este că alegaţiile propagandistice aliate nu ar fi avut nici un fel de bază reală. Dacă, aşa cum afirmăm aici, nu a existat nici un program german de exterminare, ci numai toboşari şi trepăduşi americani doritori să-şi impună propaganda lor, atunci aceştia ar fi comis o gravă eroare dacă şi-ar fi concentrat acuzaţiile pe Auschwitz sau pe un alt lagăr, prezentat drept lagăr de exterminare, întrucât ar fi fost vorba de o acuzaţie precisă, la care germanii ar fi putut replica. Dacă înalţii demnitari americani, de exemplu Roosevelt sau un membru al cabinetului său ar fi făcut comentarii precise asupra exterminărilor, dând nume, date şi locuri unde acestea ar fi avut loc, în împrejurări în care zisele lor ar fi reţinut atenţia acordată declaraţiilor publice ale personalităţilor de rangul lor, germanii şi aliaţii ar fi fost obligaţi să se manifeste, iar adevărul ar fi ieşit repede la lumină. În realitate, după cum vom vedea într-un capitol ulterior, prima perioadă în care au circulat afirmaţii persistente despre Auschwitz, ca lagăr de exterminare, se plasează în împrejurări foarte obscure, imediat după 6 iunie 1944, într-un moment în care nimeni nu acord atenţie unor astfel de poveşti. Mai târziu, în cursul verii 1944, interesul general se fixă pe lagărul de la Lublin, pe care ruşii tocmai îl cuceriseră. Abia către sfârşitul lunii noiembrie 1944, după ce aşa-zisele exterminări ar fi fost oprite, apăru prima declaraţie despre exterminări la Auschwitz, la o sursă americană guvernamentală, suficient de înaltă spre a nu putea fi trecută cu vederea128. Persoane ca Roosevelt sau Churchill şi miniştrii acestora nu vorbeau de exterminări decât în termeni moralizatori şi foarte generali. Dacă aceştia ar fi crezut cu adevărat că la Auschwitz au loc exterminări şi ar fi vrut să le oprească, atunci ar fi lansat o acuzaţie precisă cu privire la acest lagăr, la care germanii ar fi fost obligaţi să răspundă. Nu s-a petrecut nimic de genul ăsta. Deşi toate versiunile legendei fixau începutul exterminărilor la Auschwitz la sfârşitul verii 1942, deşi serviciile de informaţii americane ştiau precis ceea ce se petrecea atunci la Auschwitz, abia mult mai târziu fură lansate acuzaţii precise pe această temă, de către persoane plasate la un nivel suficient de înalt.

A doua ipoteză eronată este aceea că propaganda americană în jurul Auschwitz-ului nu s-ar fi sprijinit aproape pe nici un fapt real. Am indicat, deja, că nu aşa trebuiau să se petreacă lucrurile. Washington dispunea de informaţii excelente şi precise cu privire la Auschwitz şi orice alt sector important al industriei germane. Am arătat deja că datele privind Birkenau păreau să sugereze şi chiar să invite la o interpretare deformatăa.

NOTE

125. HOWARD, pp. 227-228; U. S. Special Committee, pp. 13, 18, 50-51; DUNBROOK, p. 40-46.

126. Fotografia figurează în SCHÖNBERNER, p. 162 (p. 206 în colecţia de buzunar) şi în Central Commission, Ilustraţia n° 39.

127. C. B. SMITH, pp. 166-171 şi fotografiile.

128. HILBERG, p. 631; REITLINGER, pp. 493-495.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 114-121. N. red. – V.I.Z

(Continuare în episodul următor)

 

 

1 Comment

  1. Felix

    Îmi aduc aminte de o carte citită când eram mai naiv decat acum și relata cineva cum unu dintre lagare, poate chiar toate, au fost inspectate de crucea rosie, povestea e mai lungă dar rapoartele crucii roșii de la momentul respectiv de ce nu sunt facute public?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*