Istorie

Înșelătoria secolului XX (14)

                 ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (14)                 […]

 

               ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (14)

                                                                                         ARTHUR ROBERT BUTZ

        III. 3. Washington şi primele alegaţii despre „exterminări“

Primele episoade „interne“ din cadrul propagandei exterminării au avut loc cu ocazia unui conflict care a implicat Departamentul de Stat, Ministerul american al Finanţelor, Congresul mondial jidănesc, condus pe atunci de rabinul Stephen S. Wise, şi cel american. Personajele principale ale episodului sunt ministrul Finanţelor, Morgenthau (autorul tristului plan de mai târziu, privind spolierea Germaniei), Secretarul de Stat Cordell Hull şi subsecretarul de Stat Sumner Welles, care ezitau să se lase antrenaţi de propagandă, plus Secretarul de Stat adjunct J. Breckenridge Long, care a opus o puternică rezistenţă la această propagandă.
Povestea priveşte în egală măsură reprezentanţii în Elveţia ai Congresului mondial jidănesc, Gerhard Riegner şi profesorul Paul Guggenheim, care au transmis lui Wise şi altor persoane din Statele Unite, în special din Departamentul de Stat, poveşti considerate de origine europeană. Acestea au fost vehiculate prin intermediul lui Leland Harrison, ambasadorul american în Elveţia, şi Paul C. Squire, consulul american din Geneva. Lucrarea principală care relatează evenimentele din jurul naşterii legendei exterminărilor este While Six Million Died de Arthur D. Morse, completată într-o anumită măsură de The Politics of Rescue, a lui Henry L. Feingold. Alte elemente au fost aduse de istoricii J. M. Blum şi Anthony Kubek (îngrijitori şi comentatori ai scrierilor lui Morgenthau, Kubek pentru Morgenthau Diary, publicaţia Senatului american), istoricul F. L. Israel (care a rezumat scrierile lui J. Breckenridge Long) şi J. DuBuis, care a fost primul consilier juridic al agenţiei pentru controlul fondurilor străine care depindeau de Trezoreria americană, şi care a intervenit în această afacere mai ales pe linia eforturilor pentru extinderea asistenţei refugiaţilor129.

Prima alegaţie cu privire la exterminare pare să fi fost lansată în iunie 1942, de către secţia londoneză a Congresului mondial jidănesc. Se spunea că un milion de jidani ar fi fost ucişi într-un „enorm abator jidănesc“, care nu era desemnat, nici situat cu precizie, chipurile undeva în Europa Orientală. Singura tentativă pentru dovedirea acestei alegaţii au fost spusele că guvernul polonez, în exil la Londra, ar fi primit informaţii care o confirmau. Alegaţia a fost preluată de ziarul New York Times, într-un articol pe care îl vom examina mai departe. Dovezile de provenienţă londoneză, în sprijinul acestei alegaţii erau foarte puţin convingătoare pentru a servi ca bază de propagandă eficace, din care cauză s-au depus eforturi pentru a drege lucrurile. La 8 august 1942, Riegner şi Guggenheim luară contact cu consulul Statelor Unite la Geneva, care colabora cu Congresul jidănesc mondial şi utiliza canalele diplomatice pentru expedierea de mesaje. Cei doi i-au adus consulului la cunoştinţă că un industriaş german anonim îi informase că fusese luată decizia uciderii tuturor jidanilor non-sovietici, aflaţi sub control german. Discuţii surprinse de industriaş ar fi avut loc la cartierul general al Führerului, cu privire la metodele care urmau a fi folosite. Una dintre acestea era gazarea cu acid cianhidric, după regruparea jidanilor în lagărele din Europa Orientală. Consulatul a transmis această poveste la Washington şi la Londra, pe căile diplomatice respective. „Industriaşul“ în chestiune a rămas anonim până în ziua de astăzi. Examinând mesajul, Departamentul de Stat a decis că, din cauza naturii fantastice a alegaţiilor şi a imposibilităţii Statelor Unite de a furniza un ajutor oarecare, dacă exterminarea ar fi avut loc cu adevărat, nu este oportună transmiterea lui mai departe către r. Wise, aşa cum se sugera. În consecinţă, mesajul fu clasat. Totuşi, pe alte căi, Wise a luat cunoştinţă de conţinutul lui. Se zice că ar fi fost informat de către Londra, dar la fel de posibil este ca el însuşi să fi fabricat acest mesaj şi să fi fost prevenit de transmiterea şi clasarea lui de către diverşi agenţi. Wise luă imediat legătura cu Welles, care aprobase decizia de clasare a mesajului, pentru a protesta contra felului în care Departamentul de Stat tratase această afacere. Welles răspunse că „informaţia“ era lipsită de substanţă pentru a fi luată în serios şi că trebuie obţinută o confirmare înainte de a se face un anunţ oficial. Welles însărcină reprezentantul Statelor Unite pe lângă Vatican să încerce verificarea veridicităţii mesajului. Pe atunci, nimeni la Washington nu voia să ia în serios astfel de poveşti. Preşedintele Roosevelt însuşi îl asigura pe judecătorul Felix Frankfurter că jidanii deportaţi în Est erau pur şi simplu folosiţi la construirea de fortificaţii. În septembrie 1942, doi anonimi descinseră la Geneva, dându-se scăpaţi din regiunile controlate de germani şi lansând povestea exterminării jidanilor polonezi şi utilizării cadavrelor acestora pentru fabricarea de îngrăşăminte chimice. Pe cale diplomatică, informaţia fu transmisă la Washington, care încercă din nou să o confirme prin intermediul Vaticanului, care nu răspunsese încă la prima solicitare. Cam la aceeaşi dată, Wise primise un mesaj din partea unui european, membru al Congresului mondial jidănesc, care vorbea de „fabricarea de săpun şi îngrăşăminte artificiale“ din cadavre jidoveşti.

La sfârşitul lunii septembrie, Riegner prezentă două noi documente. Primul, spunea el, ar fi fost stabilit de un ofiţer (bineînţeles, anonim) de pe lângă înaltul comandament german şi îi parvenise prin mai mulţi intermediari. Ofiţerul anonim afirma existenţa a cel puţin a două uzine care fabricau săpun, cleiuri şi lubrifianţi pe bază de cadavre jidăneşti şi că se stabilise că fiecare cadavru jidovesc valora 50 de Reichsmarks. Al doilea document consta din două scrisori cifrate, scrise, pe cât se spunea, de către un jidan elveţian din Varşovia. Acest jidan anonim vorbea de masacrul masiv al jidanilor din Varşovia, deportaţi la Răsărit. Toate aceste mesaje fură transmise la Washington, unde au fost clasate. Asemănarea acestor alegaţii cu propaganda din timpul Primului Război Mondial era evidentă, ceea ce denotă o lipsă flagrantă de originalitate şi spirit inventiv din partea Congresului mondial jidovesc. Aproape că nu este nevoie să mai amintim că fabricile de săpun şi de clei fură ceva foarte trecător în cadrul acestei propagande. La Nürnberg, singurele acuzaţii de acest gen au fost scornite de sovietici. Nici la Nürnberg, însă, nu s-a ţinut cont de ele. Nimeni nu a încercat să precizeze amplasarea acestor fabrici, identitatea celor care le conduceau, etc. Reitlinger nu vorbeşte despre existenţa unor astfel de uzine, iar Hilberg le aminteşte numai pentru a spune că nu crede ca ele să fi existat.

La 10 octombrie 1942, Vaticanul informă, în final, pe reprezentantul american că nu este în măsură să confirme rapoartele care i-au adus la cunoştinţă astfel de măsuri contra jidanilor. La 22 octombrie 1942, Riegner îl întâlni pe ambasadorul Harrison şi îi prezentă alte „dovezi“ de acelaşi gen, provenind, de data asta, de la un informator german anonim (al cărui nume s-ar fi găsit într-un plic sigilat remis lui Harrison, şi care nu ar fi fost divulgat nimănui, în afară de O.S.S. şi a unui funcţionar anonim de la Crucea Roşie Internaţională. La sfârşitul lui octombrie, Harrison transmise aceste documente la Washington, adăugând două scrisori personale către Welles, în care afirma că a aflat numele industriaşului german şi că funcţionarul anonim al Crucii Roşii era Karl Jacob Burckhardt, umanist distins, specialist în Voltaire şi Goethe, care a ocupat un post important la Crucea Roşie Internaţională, pe timpul războiului. Trimiterea lui mai cuprindea declaraţia sub jurământ a lui Guggenheim, în faţa lui Squire, la 29 octombrie. Guggenheim afirma că ar fi obţinut de la un informator anonim german confirmarea alegaţiilor lui Regnier. Informatorul anonim german deţinea cele ştiute de el de la un funcţionar anonim din ministerul german de Război. Pe deasupra, un informator elveţian anonim, rezident la Belgrad, ar fi furnizat informaţii care coroborau alegaţiile anterioare.

Pentru a confirma aceste alegaţii, Squire organiză o întâlnire cu Burckhardt, la 7 noiembrie 1942, la Geneva. La 9 noiembrie, el trimise lui Harrison un memorandum despre întâlnirea cu Burckhardt. Conform opiniei acestuia, Hitler ar fi semnat un ordin pentru debarasarea Germaniei de toţi jidanii, înainte de sfârşitul lui 1942. În darea de seamă a convorbirii lor, Squire explică: „L-am întrebat dacă cuvântul exterminare sau un echivalent al acestuia fusese folosit, la care el a răspuns că se utilizaseră cuvintele trebuie să fie Jüden-frei (debarasată de jidani). Apoi mi-a explicat că, deoarece nu exista nici un loc unde aceşti jidani ar putea fi expediaţi şi că teritoriul trebuia debarasat de această rasă, rezultatul net al acestei politici este manifest130.

Această menţiune a unei remarci ambigui din partea unui cetăţean elveţian insuficient informat, raportată de către un intermediar aflat în strânse relaţii cu Congresul mondial jidănesc şi doritor de a descoperi interpretări sinistre pentru toate faptele disponibile nu este întru nimic mai solidă decât ceea ce spune efectiv. Despre această afacere, Burckhardt nu a făcut nici o declaraţie publică, în timpul războiului sau după acesta. El a răspuns la întrebările scrise puse de avocaţii lui Kaltenbrunner, în timpul procesului T.M.I., întrebări care priveau eforturile lui Kaltenbrunner, către sfârşitul războiului, pentru a permite accesul Crucii Roşii Internaţionale în lagărele de concentrare germane. Ele nu au nici o legătură cu subiectul nostru. Nimeni nu l-a interogat pe Burckhardt despre exterminări131.

La sfârşitul lui noiembrie 1942, Departamentul de Stat a primit unele „informaţii“ de la o sursă vaticană anonimă, sub forma unei povestiri de trei pagini, în franceză, despre unele evenimente care ar fi avut loc în Polonia. Documentul nu este semnat şi nu comportă cu privire la sursă decât mentiunea „din partea lui M.F., Cetatea Vaticanului“, scrisă de o mână necunoscută, pe prima pagină. Între altele, documentul spune următoarele:

„În Germania se organizează puielniţe sau crescătorii omeneşti, în care femei sau fete tinere sunt aduse pentru a naşte copii care le sunt, apoi, confiscaţi, pentru a fi crescuţi în instituţii naziste specializate. […] Continuă execuţiile de masă ale jidanilor.[…] Sunt ucişi cu ajutorul gazelor asfixiante, în camere special pregătite (adesea în vagoane), dar şi prin mitraliere, după care morţii pe de-a-ntregul şi cei pe jumătate sunt acoperiţi cu pământ. […] Circulă zvonul că germanii utilizează cadavrele pentru fabricarea de produse chimice (săpun132).

La sfârşitul verii şi pe timpul toamnei anului 1942, Wise a dus o campanie neîntreruptă pentru a obliga guvernele aliate să condamne public şi în mod direct presupusele exterminări din Europa. La 8 decembrie 1942, în fruntea unei delegaţii primită la Casa Albă, el predă preşedintelui Roosevelt un document de 20 de pagini, intitulat Blue Print for Extermination, care se sprijinea pe genul de „informaţii“ examinate de noi. Presiunile exercitate paralel de anumite medii jidăneşti determinară pe Aliaţi să capituleze în faţa lui Wisea, cu privire la mitul exterminărilor. La 17 decembrie 1942, sub conducerea Statelor Unite, Aliaţii publicară o declaraţie de condamnare. O a doua declaraţie, publicată după două zile, afirma că exterminările au loc la Belzec şi Chelmno. Despre Auschwitz nu s-a făcut nici o referinţă. Articolele de presă pe această temă le vom examina mai încolo.

În ciuda acestor declaraţii publice, grupul în fruntea căruia se găsea J. Brekenridge Long continua să reziste propagandei jidăneşti. La 19 ianuarie 1943, Riegnier comunica lui Harrison „informaţia“ că „6.000 de jidani sunt ucişi zilnic într-un anumit loc din Polonia“. La 21 ianuarie, Harrison expedie această informaţie Departamentului de Stat şi unor „agenţii private jidăneşti“ neprecizate, ceea ce însemna aparent rabinul Wise. Mesajul a fost clasat de către Departamentul de Stat, fără să se facă vreo menţiune publică. Vreme de câtva timp, agenţiile private jidoveşti păstrară şi ele tăcerea asupra acestui mesaj. La 10 februarie, grupul Long adoptă o nouă măsură pentru contracararea acestei propagande. El trimise lui Harrison un mesaj semnat de Wellles (despre care se spune că nu l-ar fi citit), în care, apropo de telegrama lui Harrison din 21 ianuarie, se dădeau următoarele instrucţiuni:

Pe viitor, rapoartele care vă vor fi adresate, spre a fi transmise unor persoane private din Statele Unite, nu vor trebui acceptate decât dacă împrejurări excepţionale fac oportun acest lucru. Se estimează că trimiterea unor astfel de mesaje private, care scapă cenzurii ţărilor neutre, prezintă riscul de a le determina pe acestea să ia măsuri de restrângere sau chiar de suprimare a mijloacelor noastre secrete de comunicaţii oficiale.

New York Times publică, în final, povestea la 14 februarie. Pentru a explica întârzierea de aproape patru săptămâni133, putem presupune că după precedentul declaraţiei din 17 decembrie 1942, unii sperau ca Departamentul de Stat să publice aceste „informaţii“, dându-le astfel o mai mare credibilitate decât aceea de simple poveşti sau zvonuri, alegaţiuni care nu puteau fi deosebite, în termeni de credit, de poveştile ordinare despre atrocităţi inimaginabile. Pe baza lungii cruciade duse de Morgenthau contra Germaniei, Ministerul american al Finanţelor a intervenit de mai multe ori, după 1936, în conducerea afacerilor externe, din care cauză va intra curând în conflict cu Departamentul de Stat, în chestiunea acestei supresiuni. O a doua şi cea mai importantă cauză de conflict, între cele două ministere, a intervenit tot în februarie 1943. S-a aflat că guvernul român era dispus să trimită 70.000 de jidani în Palestina, pe nave româneşti cu pavilionul Vaticanului. Întrucât este puţin probabil ca românii să-şi fi bătut capul cu privire la destinaţia adevărată a celor în cauză, presupun că destinaţia Palestina fusese pusă de sioniştii care luaseră parte la elaborarea propunerilor. „Funcţionarii care se ocupau de interesele jidanilor din România“, menţionară o condiţie importantă: călătoria costa 250 de lire sterline de persoană. Existau, însă, şi alte dificultăţi. Politica britanică de atunci consta în a nu suscita antagonismul arabilor, din cauza consecinţelor catastrofale pe care le-ar fi antrenat o răscoală a acestora în timp de război. De aceea, Anglia refuză intrarea în Palestina a unui număr atât de mare de jidani. Poziţia britanică era că dacă aceşti jidani trebuie să părăsească Europa, Statele Unite urmau să furnizeze lagărele necesare acestui scop, în Africa de Nord. În plus, Foreign Office şi Departamentul de Stat american declarară că într-un număr atât de mare de persoane vor fi desigur şi foarte mulţi spioni, că problemele tehnice puse de transportul şi internarea lor sunt considerabile şi că banii ceruţi ar putea să cadă în mâna inamicului, care, din diverse motive, aprecia devizele Aliaţilor. Doritor să se implice în ajutorarea refugiaţilor, Ministerul american al Finanţelor căuta o cale pentru depăşirea acestor obstacole. Împreună cu Congresul mondial jidănesc, s-a ajuns la propunerea comună ca oamenii de afaceri jidani din România să furnizeze banii necesari, urmând ca rambursarea lor să se facă după sfârşitul războiului, cu bani depuşi ca garanţie în Elveţia. Totuşi, opoziţia Angliei la intrarea acestor jidani români în Palestina nu a putut fi învinsă, deşi s-au propus diverse alte destinaţii. Ţările respective au refuzat şi ele primirea acestor jidani a căror emigrare era, de altfel, contrară legilor americane în materie. Departamentul de Stat, în special J. Breekenridge Long şi adjuncţii acestuia considerau că rumorile cu privire la „exterminarea“ jidanilor sunt o invenţie a propagandei de război, ca şi născocirile aceleiaşi propagande, din timpul Primului Război Mondial. Totuşi, ei nu au încetat de a studia modul în care aceste persoane ar putea părăsi Europa. La o dată târzie, precum ianuarie 1944, Departamentul de Stat îndemna pe jidanii din Polonia să emigreze în Ungaria. Breekenridge Long considera că a susţine propunerile lui Wise însemna a „face credibile acuzaţiile lui Hitler, după care noi (Statele Unite) ducem acest război din cauza concetăţenilor jidani, la instigarea şi sub conducerea lor“. Departamentul de Stat considera că proiectul nu are nici un rost, fiind incompatibil cu exigenţele unui veritabil efort de război. Breckenridge Long nota: „Wise ia mereu aerul lui fals, mieros, ipocrit şi presărat cu formule din arsenalul personal, pentru a pleda cauza „intelectualilor şi sufletelor dârze ale refugiaţilor care fug din faţa torturilor, a dictatorilor“. Bineînţeles, doar o infimă parte dintre refugiaţi aparţine acestei categorii, iar printre ei unii sunt cu siguranţă agenţi germani […] Nu fac aluzie la cargoul Navemar, plecat din Lisabona cu destinaţia Havana şi New York. Deşi nu dispunea decât de 15 cabine, acesta transporta 1.200 de bieţi jidani în cală şi pe punte, fără nici un fel de instalaţie sanitară, fără materialul de bucătărie necesar, la preţuri între 700 şi 1.500 dolari pe persoană. Patru jidani au murit înainte de insulele Bermude, alţi şase au fost spitalizaţi, dintre care unul a murit. Aceştia au fost victimele lăcomiei companiilor de călătorie, nu ale Germaniei, nici ale politicii Statelor Unite. Acest cargou este un pericol şi o ameninţare pentru igiena porturilor în care face escală, o ruşine pentru cupiditatea omenească ce îngăduie astfel de lucruri. În răspunsul meu, nu am făcut, însă, aluzie la Rabinul Wise. Fiecare dintre aceşti oameni mă urăşte. În ochii lor, sunt încarnarea unui zeu al răzbunării. Fiecare dintre ei crede că oricine, oricând şi oriunde are dreptul să vină în Statele Unite, în vreme ce eu cred că nimeni, de niciunde, nu are acest drept, dacă Statele Unite nu îl doreşte“.

Departamentul de Stat temporiza ori sabota acest proiect. La sfârşitul verii lui 1943 s-a aflat că 6.000 de copii jidani din Franţa ar putea fi evacuaţi, această posibilitate făcând de acum parte din problemă. Ministerul Finanţelor şi Congresul mondial jidovesc menţineau presiunea în favoarea acestor proiecte, afirmând neîncetat şi aparent cu toată seriozitatea că altfel, singura alternativă pentru aceste persoane este să moară în mâinile lui Hitler. Se spunea deschis că respingerea acestui proiect însemna că „guvernul acceptă moartea jidanilor“. Diverse persoane făcură, de asemenea, presiuni asupra guvernului britanic. Breckenridge Long devenise un necruţător atât pentru marele public, cât şi pentru mediile guvernamentale. De altfel, el nota cu amărăciune: „Agitaţia jidănească se bazează pe atacuri personale, fără de care ea nu beneficiază de nicio publicitate. Aşa se face că, deocamdată, eu sunt ţinta acestei agitaţii“.

Campania lui Wise şi Morgenthau fu încununată de succes în decembrie 1943, când a fost luată decizia evacuării jidanilor români, banii necesari fiind depuşi pe un cont elveţian, controlat de Riegner şi Trezoreria americană. De altfel, chiar în acel decembrie, România contactă Aliaţii în vederea unei păci separate şi primi asigurarea că va fi tratată cum se cuvine dacă şi ea îi trata la fel pe jidanii ei. România a decis imediat repatrierea jidanilor care fuseseră expediaţi la Marea de Azov, în Rusia. Victoria lui Morgenthau a fost obţinută cu ocazia unei reuniuni, la 20 decembrie, în prezenţa lui Cordell Hull, Breckenridge Long, Morgenthau şi John Pehle, şeful controlului fondurilor străine la Trezorerie. Morgenthau decisese o confruntare pe toată linia cu Departamentul de Stat. Încă de la începutul reuniunii a cerut copia mesajului trimis de Welles lui Harrison, la 10 februarie, prin care cerea acestuia să nu difuzeze „informaţia“ de la industriaşul anonim. Departamentul de Stat îi furniză copia cerută, nu înainte însă de a elimina referinţa la mesajul lui Harrison din 21 ianuarie, astfel că mesajul din 10 februarie părea un simplu document de rutină. Mutilându-şi astfel propriul lui document, Departamentul de Stat ignora, se pare, că acesta, în întregul lui, fusese deja divulgat lui DuBois, de la Finanţe, de către Donald Hiss, de la Departamentul de Stat (fratele lui Alger Hiss, acuzat de a fi comunist în cadrul afacerii Bentley-Chambers). DuBois nu obţinuse acest document decât cu mare greutate şi după îndelungată insistenţă. Donald Hiss îl avertizase că acesta „nu privește întru nimic Trezoreria“ şi că el şi-ar putea pierde postul dacă este descoperit. Odată intrat în posesia textului incomplet al mesajului respectiv, Morgenthau dispunea de o nouă armă contra lui Long şi a grupului acestuia. El nu a întârziat să provoace un mic scandal, acuzând Departamentul de Stat de a-şi fi amputat propriul mesaj şi cerând să vadă originalele. Acestea i-au fost prezentate, stângacea tentativă de disimulare, din partea Departamentului de Stat, devenind evidentă. Ulterior, membrii Departamentului de Stat fură în defensivă pe toată linia. Morgenthau era de acum în măsură să ceară examinarea mai atentă a dosarelor Departamentului de Stat. S-a descoperit astfel că, după o cerere a lui Wise, Welles telegrafiase lui Harrison, în aprilie 1943, cerându-i să îl întâlnească pe Riegner şi să transmită informaţiile pe care acesta trebuia să le fi obţinut. Confuz şi în încurcătură, Harrison făcu ceea i s-a cerut, informaţiile deţinute de Riegner fiind în legătură cu propunerea de asistenţă pentru jidanii refugiaţi din România şi Franţa. Nu mai puţin însă, Harrison făcu lui Welles observaţia că genul acesta de document nu trebuia supus restricţiilor impuse prin mesajul din 10 februarie. Morgenthau birui în conflictul dintre Departamentul de Stat şi Ministerul Finanţelor. Amestecat şi el în afacere, Roosevelt luă partea lui Morgenthau. S-a ajuns la înfiinţarea Biroului de Refugiaţi de Război (War Refugee Board, W.R.B.), compus din Morgenthau, Hull şi Stimson, Secretarul de Stat la Război. Director executiv a fost numit John Pehle, „protejatul lui Morgenthau“, iar consilier juridic Josiah DuBois. Era vorba de un mecanism pe de-a-ntregul în mâinile lui Morgenthau. W.R.B. obţinu în scurtă vreme puterile deţinute de cele trei ministere care se ocupau de proiecte vizând scoaterea jidanilor din Europa.

Departamentul de Stat a trebuit să numească ataşaţi speciali, cu statut diplomatic, conform recomandărilor W.R.B. (U.N.R.A., creată în noiembrie 1943, va îndeplini o misiune similară, după sfârşitul războiului134). Pentru a se înţelege pe deplin natura şi importanţa acestei evoluţii în eea ce priveşte subiectul nostru, trebuie să mergem mai departe, arătând că W.R.B. va servi într-o largă măsură de simplu instrument în mâinile Congresului mondial jidovesc şi a altor organizaţii sioniste. Aparatul comunist era şi el prezent, având în frunte pe Harry Dexter White, demascat mai târziu ca agent sovietic, căruia Roosevelt îi delegase toate puterile Trezoreriei în domeniile care ţineau de W.R.B. White intrase în cercul colaboratorilor lui Morgenthau în primăvara lui 1938. La o săptămână după Pearl Harbor, Morgenthau anunţa că „începând cu data respectivă, Harry Dexter White, adjunctul său, va asuma deplina răspundere a Ministerului Finanţelor în domeniul afacerilor externe […]“. Modul foarte general în care acest ordin a fost formulat, mai ales formula „în domeniul afacerilor“ confereau lui White excelente posibilităţi de acţiune în anii ce vor veni. La începutul lui 1943, Morgenthau lărgi şi mai mult atribuţiunile lui White: „Începând cu această dată vă confer direcţia şi răspunderea întreagă şi deplină a participării Trezoreriei la toate chestiunile economice şi financiare […] în raport cu operaţiunile Armatei şi ale Marinei în toate afacerile civile din ţările străine în care forţele noastre armate operează sau sunt susceptibile de a opera. Bineînţeles, acţiunea dvs. va comporta legătura generală cu Departamentul de Stat, armata, marina şi alte ministere sau servicii oficiale, inclusiv reprezentanţii puterilor străine în aceste chestiuni“. La începutul lui 1945, devenit secretar adjunct la Departamentul Finanţelor, White profita din plin de aceste puteri, mai ales în ceea ce priveşte politica de ocupaţie în Germania. Pe de altă parte, fiind evident că W.R.B.-ul era un fel de ramură a departamentului Finanţelor, activităţile lui intrau în domeniul atribuţiilor lui White. De asemenea, notăm că DuBois, consilierul juridic W.R.B., era „strâns legat“, pentru a nu spune încârdăşit, cu agentul comunist William L. Ullmann. El a fost, de asemenea, martorul lui Whitte, când acesta şi-a făcut testamentul135.

Breckenridge Long avea intuiţia clară a celor ce aveau să vină: „Îmi rămân câteva zile înainte de a abandona atribuţiile mele în ceea ce priveşte refugiaţii şi doresc numai plăcere celui mă va înlocui. Aceasta a fost pentru mine o grea răspundere atât pe plan intern, cât şi extern, căci în această ţară există cinci milioane de jidani, dintre care patru sunt concentrate în New York şi împrejurimile acestuia. Nu avem nici un fel de populaţie arabă sau musulmană, dar avem interese comerciale din ce în ce mai importante cu ţările musulmane, mai ales în materie de petrol. În plus, Anglia, aliatul nostru, nu are cetăţeni jidani, dar are mari interese în Orientul Apropiat. De aceea, politica noastră se sprijină din ce în ce mai mult pe situaţia noastră internă, în vreme ce politica Angliei se face în întregime pe baza afacerilor externe. Acestea două nu sunt uşor de pus de acord […] pentru mine sunt lucruri încurajatoare […] şi o garanţie că trebuie să rămân în afara acestora. Nu reuşesc să îmi imaginez că ei vor face ceva pe care eu să nu îl fi făcut“.

Sub acest ultim punct Long se înşela, căci W.R.B. făcu foarte multe pentru reinstalarea jidanilor. Pe acest plan, acţiunea acestuia este foarte importantă pentru cartea de faţă, din care cauză va fi abordată într-un capitol separat. Prin intermediul Crucii Roşii, W.R.B.-ul a ajutat, de asemenea, deţinuţii din lagărele de concentrare în ultimele săptămâni de război136. Ca instrument al lui Wise şi a altor sionişti, W.R.B. a îndeplinit şi o considerabilă muncă de propagandă137. Instrumentul propagandei lui, care a avut cea mai mare repercusiune, a fost broşura German Extermination Camp: Auschwitz and Birkenau, Executive Office of the President, Washington, noiembrie 1944. În cele ce urmeză, broşura aceasta va fi desemnată sub numele de Raport W.R.B. Raportul W.R.B. a constituit actul formal de naştere a tezei oficiale privind exterminarea prin camere de gazare la Auschwitz. În ea se găseau toate punctele esenţiale şi multe dintre detaliile care vor constitui înşelătoria Auschwitz. Acuzaţiile lansate la Nürnberg s-au sprijinit pe Raportul W.R.B. Publicarea Raportului W.R.B. nu pare să fi provocat niciun fel de reacţii. Ziaristul american Oswald F. Schuette a adresat, totuşi, o scrisoare critică lui Stimson (unul dintre semnatarii Raportului), fără să primească vreun răspuns satisfăcător138. Raportul WRB nu a schimbat întru nimic opinia celor din Departamentului de Stat, care au demascat de la început propaganda despre exterminare. Când aceştia erau între ei împreună cu DuBois, vorbind despre Raportul W.R.B., schimbau între ei, fără menajamente, declaraţii de genul: „Berna ne trimite poveşti de genul ăsta încă din 1942. […] Să nu uităm că este vorba de un jidan care vorbeşte despre jidani […] Este vorba de campania jidanului Morgenthau şi a colaboratorilor săi jidani“.

Se spunea că Raportul W.R.B. a fost transmis de la Berna la Washington. Vom studia acest raport în toată profunzimea lui, după ce vom fi examinat partea capitală a propagandei de război sub aspectul ei public. Mai întâi semnalăm că unii observatori nu interpretează corect rolul jucat de Auschwitz în legenda exterminării. Harry Elmer Barnes, distins istoric şi ziarist american, a scris în 1967 că lagărele (de exterminare) au fost mai întâi prezentate ca fiind cele din Germania, precum Dachau, Belsen, Buchenwald, Sachsenhausen şi Dora. S-a demonstrat, însă, că în acestea nu a avut loc o exterminare sistematică. Atenţia a fost, atunci, îndreptată către Auschwitz, Treblinka, Belzec, Chelmno, Janowska, Tarnow, Revensbrück, Mauthausen, Brezeznia şi Birkenau, listă non-exhaustivă care pare să fi fost alungită după nevoi139.

Bineînţeles, eroarea comisă de Barnes provine din faptul că, la sfârşitul războiului şi avidă de senzaţional, marea presă a utilizat imaginile oferite de lagărele germane ca dovezi de exterminare. Este însă un fapt, după cum am indicat în capitolul precedent: aceste scene au servit, într-adevăr, ca „dovezi“ de exterminare pentru propaganda destinată marelui public. Totuşi, analiza noastră arată că Auschwitz a fost ales cu grijă, încă din 1944, ca inimă a întregii legende exterminaţioniste. Vom demonstra aceasta cu ajutorul documentelor care vor fi examinate în capitolul următor. Prin publicarea Raportului W.R.B., în noiembrie 1944, Statele Unite aduceau cauţiunea lor oficială la o versiune precisă a înşelătoriei, menţinută pe timpul proceselor de la Nürnberg şi în continuare până astăzi. Forma legendei se prezintă într-un fel care nu diferă sub nici un punct important de Raportul W.R.B. După victoria repurtată în chestiunea W.R.B., Morgenthau s-a ocupat de alte lucruri, în special de politica ce urma să fie aplicată Germaniei ocupate. El descoperi că proiectele existente pe această temă respectau convenţiile de la La Haye şi Geneva, semnate de Statele Unite, care interziceau confiscarea bunurilor personale lipsite de valoare militară, deţinerea prelungită de prizonieri de război după încetarea ostilităţilor, impunerea arbitrară a raţiilor de înfometare. În acest context, Morgenthau a început o campanie pe tema celor mai draconice măsuri posibile în Germania. Aşa s-a născut „planul Morgenthau“, din care multe măsuri draconice fură adoptate şi aplicate. David Marcus, de la DAC, a susţinut obiectivele Morgenthau, informându-l pe acesta cu privire la cei care se opuneau planului lor. Colonelul Bernard Bernstein, vechi colaborator al lui Morgenthau, a exersat o funcţie similară la sediul SHAEF din Londra. Bineînţeles, Baruch140 şi-a dat şi el concursulb.

NOTE

129. Cu excepţia semnalată, studiul nostru despre începutul propagandei exterminaţioniste, evenimentele de la Washington şi New York, conflictele dintre Departamentul de Stat, de o parte, sioniştii şi departamentul Finanţelor, de alta, ca şi cele soldate cu înfiinţarea oficiului War Refugee Board s-au sprijinit pe MORSE, pp. 3-99; FEIGNOLD, pp. 167-247; DUBOIS, pp. 183-189; 189; BLUM, pp. 207-227; ISRAEL, pp. 173-174, 216-217, 306-337; MORGENTHAU.

130. Mărturia sub jurământ lui Guggenheim se găseşte în depeşa n° 49/29 oct. 1942, în dosarele Consulatului american Geneva, din arhivele Foreign Affairs Document and Reference Center, Departamentul de Stat, Washington. Memorandumul lui Squire despre convorbirea cu Burckhardt este alăturat scrisorii lui personale, din 9 noiembrie 1942, către Harrison, care se găseşte în acelaşi dosar.

131. Întrebările adresate lui Burckhardt şi răspunsurile acestuia constituie documentul T.M.I. Kaltenbrunner 3 (T.M.I., vol. XL, pp. 306-318).

132. Declaraţia din „sursă vaticană“ se găseşte în Arhivele naţionale americane, dosarul Departamentului de Stat, cota 740.00116 EW/726.

a. Această capitulare a Aliaţilor în faţa propagandei insidoase, insistente şi eminamente false a rabinului  Stephen S. Wise et comp. a fost determinată de lobby-smul sionismului, de  incompetenţa  Serviciilor Secrete şi, îndeosebi, de insuficienta supraveghere a propagandei holocau$tice desfăşurate prin mass media. E-adevărat că autorul redă opiniile unor funcţionari ai Departamentului de Stat, care remarcaseră că scornelile debitate de rabinul Wise şi clica lui nu sunt decît repetarea clişeelor utilizate de propaganda jidanilor anterior,  în timpul Primului Război Mondial, pe tema holocaustului, dar, din păcate, nu au marşat cu demonstraţia argumentînd cu această constatare. Între timp, aşa cum am mai menţionat în prezentarea introductivă, cercetătorii oneşti şi oripilaţi de omniprezenta propagandă sionistă a holocash-ului au relevat că lamentaţiile rabinului Wise pe tema holocaustului fuseseră publicate, în New York Times, încă în 11 iunie 1900 (!) – adică îi devansase cu şase decenii pe escrocii Elie Wiesel şi Leon Poliakov şi cu aproape un secol pe escrocii Radu Ioanid, Braham Randoph, Vladimir Tismăneanu ş.a. După cum se poate vedea, în cadrul bibliografiei folosite de Arthur Butz, cea mai citată publicaţie este New York Times, care, după cum se ştie, aparţine unor jidani şi, ca atare, devenise vectorul principal al propagandei holocaustice. Vedeţi, aici, şi facsimilul „End of Zionism, maybe. NYT, 29 Ian. 1905“.  De altfel, aproape toate mass media din S.U.A. erau controlate de ei – după cum şi recunoaşte un jidan cinstit, Benjamin Freedman, aici: http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm. Referitor la propaganda holocaustică anterioară cu un secol (!) – adică pînă la Procesul de la Nürnberg! –, vedeţi aici: http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/; http://www.amazon.com/The-First-Holocaust-Raising-Campaigns/dp/1591480035; http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php; „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement; etc. N. red. – V.I.Z.

133. Ea fusese primită de „agenţiile private jidăneşti“ la 21 ianuarie. În ciuda obişnuinţei ziarelor de a publica imediat alegaţiile neconfirmate ale agenţiilor, de data aceasta s-a aşteptat vreme de 24 de zile.

134. New York Times, 23 ian. 1944, p. 11.

135. Morgenthau Diary, pp. 6-9.

136. DUBOIS, pp. 198-199; Crucea Roşie (1947), pp. 20, 23, 59-60; US-WRB (1945), pp. 9-10, 56-61.

137. US-WRB (1945), pp. 46-56.

138. Morgenthau Diary, pp. 805-810; ARETZ, pp. 366-368.

139. BARNES, Citat în ANONIM, p. 3.

140. BLUM, pp. 343, 383.

b. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 121-134. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*