Istorie

Înșelătoria secolului XX (15)

               ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (15)                   […]

 

             ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (15)

                                                                         ARTHUR ROBERT BUTZ

      III. 4. New York şi primele alegaţiuni despre exterminări

Teza fundamentală a acestei cărţi este că literatura istorică sau de altă natură, consacrată exterminării jidanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, constituie o înşelătorie imputabilă propagandei. Vom examina originile înşelătoriei în propaganda de război a vremii respective. Numeroase aspecte „de interior“ ale înşelătoriei au fost deja explorate. Ne rămâne să examinăm aspectele ei publice, sau „exterioare“. Dificultatea şi natura „controversată“ a problemei par să fi descurajat studiul complet al acestei propagande. Totuşi, anumite încercări au avut loc, asupra unor aspecte particulare ale acesteia. John T. Flynn, în While You Slept, a studiat propaganda din punctul de vedere al influenţelor comuniste, mai ales în ceea ce priveşte Asia. James J. Martin a studiat modul în care presa americană a vorbit despre Uniunea Sovietică, chestiunea unei păci separate şi bombardamentele teroriste aliate din timpul războiului.
Nu vom putea trece în revistă întreaga propagandă axată pe atrocităţile şi exterminarea relativă la teatrul de operaţiuni europene din timpul războiului mondial. Cercetarea noastră se va limita la chestiunea exterminării jidanilor şi la acţiunea personalităţilor de prim plan. Vom constata că examinarea articolelor despre exterminarea jidanilor, publicate de New York Times începând cu primăvara lui 1942, de-a lungul lui 1943 şi un rezumat al propagandei din 1944, care va fi prezentat într-un capitol ulterior, vor furniza materia necesară pentru a ne face o idee satisfăcătoare despre această propagandă. Începem cu studiul articolelor publicate în primăvara lui 1942, pe care le vom îmbogăţi cu comentariile noastre. În numeroase cazuri, este vorba de o informaţie pe subiectul masacrelor, prezentată ca provenind din Europa. În aceste cazuri, foarte interesant de reţinut este sursa informaţiei, locul unde s-ar fi produs masacrele în chestiune şi metoda de execuţie care ar fi fost utilizată. Nu trebuie să uităm legenda ulterioară, de după război, în problema exterminărilor. Conform acestei legende, nu au existat decât trei metode de exterminare: gazări în şase locuri din Polonia, „camioane de gazare“ în Rusia şi împuşcări masive, tot în Rusia.

                             Jidani masacraţi de către nazişti

6 aprilie 1942, p. 2.

KUIBÎŞEV, Rusia, 5 aprilie (A.P.) – Comitetul jidănesc antifascist aduce la cunoştinţa publicului că germanii au ucis 86.000 de jidani la Minsk şi în împrejurimi, 25.000 la Odesa, „zeci de mii“ în Lituania, Letonia şi Estonia. Conform acestui comunicat, în Estonia, cei 4.500 de jidani au fost eliminaţi.

              Naziştii reproşează jidanilor bombardamentele masive ale Aliaţilor

13 iunie 1942, p. 7.

BERLIN, 12 iunie (după Radio Germania, înregistrat de United Press la New York) – Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a declarat ieri seară că Germania va proceda la „exterminări“ masive de jidani, ca represalii la bombardarea aeriană a oraşelor germane de către Aliaţi, care au provocat – el a recunoscut-o –, importante pagube. Într-un articol publicat de revista Das Reich, dr. Goebbels a spus că jidanii vor fi exterminaţi în toată Europa, „poate chiar şi dincolo de Europa“, ca represalii la intensele atacuri aeriene. Remarca lui Goebbels viza presa controlată de jidani, pe care el îi considera vinovaţi de atmosfera de propagandă care făcea posibile bombardamentele teroriste. Iată ce scria Goebbels în Das Reich:

În acest război, jidanii îşi fac jocul lor cel mai criminal cu putinţă, pe care vor trebui să îl plătească prin exterminarea (Ausrottung) rasei lor din Europa şi poate chiar de mai departe. Ei nu trebuie luaţi în serios în cadrul acestui conflict, întrucât nu reprezintă interese britanice sau americane, ci interese pur jidăneşti.

Este vorba într-adevăr de o ameninţare de exterminare, căci primul sens al termenului de Ausrottung este „exterminare“. Uprooting, în engleză extirpation, déracinement, în franceză, sunt înrudite pe plan etimologic, dar nu reprezintă decât un sens secundar. De asemenea, în mod public şi repetat, Hitler a spus lucruri identice, de exemplu: „Rezultatul acestui război va fi distrugerea jidanilor“, sau „Nu popoarele ariene vor fi distruse, ci jidanii141. Din acest punct de vedere se cuvine să remarcăm că: (a) declaraţiile excesive erau constante în discursurile şi în retorica nazistă; (b) mitologiştii şi partizanii exterminărilor se consideră obligaţi să afirme că exterminările aveau loc în modul cel mai secret posibil; pe de altă parte, în mod absolut ilogic, ei colectează aceste declaraţii publice ale conducătorilor nazişti, prezentând anumite fragmente din ele drept „dovezi“ de exterminare; (c) este necesară plasarea discursului lui Goebbels în contextul istoric respectiv, fiind vorba de o reacţie la bombardamentele teroriste ale Aliaţilor; (d) în timp de război, declaraţiile excesive şi exorbitante, exagerate, sângeroase, chiar extravagante, sunt curente, şi au fost făcute de personalităţi considerate responsabile, din ambele tabere; (e) adesea este necesară înţelegerea contextului dacă vrem să identificăm semnificaţia precisă a unei referinţe la „exterminare“ sau „distrugere“ (Ausrottung, respectiv Vernichtung, în germană). Să examinăm în ordine fiecare din aceste cinci puncte.

  1. Se ştie că discursurile şi retorica nazistă aveau o tendinţă provocatoare şi incendiară, ale cărei origini trebuie căutate în vremea când N.S.D.A.P. era un partid minoritar în Germania de la Weimar. Se pare că acest stil a fost rezultatul unei politici deliberate şi calculate întrucât, în 1931, Hitler a explicat acestea într-un cadru privat:

„Prea puţin mă interesează ce poate să scrie un redactor nebun în propriile mele ziare. […] Noi nu putem realiza ceva decât prin fanatism. Dacă acest fanatism îngrozeşte burghezia, cu atât mai bine. Numai printr-un astfel de fanatism, care exclude orice compromis, putem stabili contactul cu masele“142.

Putem admite că Hitler aprecia declaraţiile zgomotoase şi răsunătoare, pentru câştigarea atenţiei auditoriului. Foarte natural, toţi liderii nazişti, mai ales Goebbels, erau mai mult sau mai puţin contaminaţi de această atitudine. Pe de altă parte, după venirea putere şi asumarea guvernării Germaniei, declaraţiile naziştilor au devenit mult mai moderate, fără să se fi dezis vreodată complet de această tendinţă. Războiul şi necesitatea atragerii opiniei publice din ţările aliate au accentuat această tendinţă. Date fiind împrejurările, se impune, însă, mai curând constatarea că Hitler şi Goebbels nu au recurs decât rareori la astfel de declaraţii.

  1. În capitolele următoare vom vedea că mitologii şi partizanii juraţi ai exterminării sunt obligaţi să susţină că naziştii şi-au luat precauţiile cele mai extreme pentru a păzi secretul programului lor de ucidere la scară continentală şi că au reuşit acest lucru într-un mod remarcabil. Ceea ce ştim despre comportamentul jidanilor europeni, în această etapă, demonstrează că ei habar nu aveau de existenţa unui program de exterminare, în ciuda alegaţiilor anumitor autori şi a faptului incontestabil că circulau tot felul de zvonuri exterminaţioniste. Când li se ordona să-şi facă bagajele în vederea deportării, jidanii se supuneau dispoziţiei fără nici o rezistenţă.

În capitolul IV vom vedea că jidanii de la Theresienstadt s-au oferit voluntar să meargă la Auschwitz, la o dată relativ târzie, august 1944, lucru care confirmă că nu-şi băteau capul cu existenţa vreunui program de exterminare acolo sau în altă parte. În capitolul VII, după cum se afirmă, vom vedea că naziştii nu consemnau, chipurile, nimic pe hârtie, nici măcar în materie de lucruri confidenţiale, întrucât, ni se spune, „redactarea notelor circumspecte era una din marile specialităţi ale Reichului hitlerist“. Dacă aşa ar fi stat lucrurile cu adevărat, după cum afirmă partizanii tezei exterminării, cum se explică atunci ameninţările publice ale lui Goebbels, care contrazic argumentele lor?

  1. Ameninţarea lui Goebbels trebuie considerată ceea ce era de fapt: reacţia normală a unui propagandist de profesie la bombardamentele aliate care îi obsedau pe conducătorii nazişti încă din mai 1940. Din acest punct de vedere, faptele fiind bine stabilite, dar insuficient cunoscute, vom rezuma cele petrecute. Pentru a evita o digresiune prea lungă, rezumatul nostru va fi cât se poate de scurt. Cititorii care vor dori să aprofundeze acest aspect sunt invitaţi să consulte cărţile lui Veale şi Colby.

În 1939, când a început războiul, nemţii considerau bombardamentul ca o formă de artilerie, putând servi operaţiilor militare terestre obişnuite. În acest cadru au avut loc bombardamentele bine cunoscute de la Varşovia (1939) şi Rotterdam (1940). Aceste oraşe nu au fost bombardate decât după ce au devenit teatrul unor operaţiuni militare, în cadrul cărora se aplicau legile asediului. „Bombardamentul strategic“, aşa cum îl înţelegem noi astăzi, nu a jucat niciun rol în operaţiunile militare germane (deşi, bineînţeles, strategii militari germani l-au studiat şi ei, fără să îl aplice însă). Nu acesta a fost, însă, cazul Angliei. În momentul în care nemţii utilizau bombardierele ca artilerie, în Olanda, englezii luară „splendida decizie“ de a bombarda obiective civile din Germania, ştiind precis că Hitler nu avea nici intenţia, nici dorinţa de a se angaja în acest gen de război (de fapt, sub nici o formă, Hitler nu ar fi vrut un război cu Anglia). La începutul verii 1940 au avut loc, într-un număr limitat, bombardamente germane asupra unor ţinte militare englezeşti precise, deşi oraşe precum Hamburg sau Bremen sufereau pe atunci atacul general al aviaţiei britanice. Numai după trei luni de raiduri englezeşti de acest fel şi împotriva voinţei sale, Hitler s-a simţit obligat şi dator să răspundă cu aceeaşi monedă. Aşa a apărut cunoscutul mit „Blitz“. Poporul englez nu trebuia să descopere că guvernul lor ar fi putut opri oricând raidurile germane, prin simpla stopare a propriilor lor raiduri asupra Germaniei. Raidurile aeriene britanice, din 1940, asupra Germaniei, deşi nu au avut nici o importanţă militară, au pus guvernul de la Berlin într-o situaţie dificilă faţă de propria sa opinie publică, căci germanii gândeau, natural, că guvernul lor trebuia să fie capabil să ia unele măsuri pentru a împiedica aceste bombardamente. Din acest unic motivgermanii s-au văzut obligaţi să recurgă şi ei la bombardamente de represalii. În discursul de la Sportpalast, din 4 septembrie 1940, anunţându-şi decizia, Hitler declara următoarele:

Dacă aviaţia britanică lansează două, trei sau patru mii de kile de bombe, noi vom lansa cincizeci, o sută optzeci, două sute de mii, trei sute de mii, patru sute de mii şi chiar mai mult, într-o singură noapte143.

Hitler exagera, însă, enorm posibilităţile Germaniei faţă de aviaţia britanică, deşi, pe moment, bombardierele germane erau mai numeroase decât cele englezeşti. Bombardierele germane fuseseră însă concepute pentru sprijinul trupelor la sol, nu pentru „bombardamente strategice“, cazul bombardierelor britanice. Violenţele verbale nu costau, însă, nimic, iar aviaţia germană nici măcar nu a jenat bombardamentele aliate. Violenţele verbale, asociate uneori cu promisiunea unor arme secrete, au fost cam tot ceea ce Hitler şi Goebbels au putut opune bombardamentelor aliate, atât în 1940, cât şi în anii următori. În acest context trebuie înţeleasă ameninţarea lui Goebbels.

  1. De-a lungul întregului război, ameninţări sângeroase au fost proferate de ambele tabere. Statele Unite au lansat numeroase declaraţii incendiare şi anateme proferate cu toată seriozitatea, de către persoane aparent civilizate. Era vorba de reacţii clasice de aprobare, aparent gândite, de către persoane din cele mai respectate. Nu îi putem înşira pe toţi cei care s-au dedat la astfel de lucruri. Ne vom mărgini la câteva remarci cu privire la Clifton Fadiman, autor şi critic bine cunoscut, titular, pe atunci, al rubricii literare a săptămânalului The New Yorker.

Fadiman a fost vedeta Comitetului de Război al Scriitorilor (Writers War Board, WWB), serviciu guvernamental semioficial care redacta cu plăcere texte războinice pentru serviciile oficiale. Comitetul scriitorilor războinici ai Statelor Unite era prezidat de Rex Stout. Teza expusă de Fadiman şi Stout în faţa comunităţii scriitorilor (1942) era că scrierile de război trebuiau să caute a „dezvolta ura activă contra tuturor germanilor, nu numai contra liderilor nazişti“. Aceste afirmaţiile au declanşat o vie controversă publică. Diverşi scriitori şi ziarişti observatori s-au angajat într-o dezbatere animată faţă de Fadiman, care a declarat că „singura posibilitate de a băga germanilor minţile la cap este uciderea lor; chiar şi aşa, mă îndoiesc că vor înţelege ceva!“ Cazul lui Fadiman nu putea fi acceptat ca un acces izolat de irascibilitate sau o criză de nervi. Domnul scriitor şi critic literar profita de rubrica sa de la New Yorker pentru a-şi expune ideile despre germani într-un context intelectual foarte elaborat. În aprilie 1942, într-o carte de Sales (The Making of Tomorrow), Fadiman şi-a găsit concepţia juvenilă, de care avea nevoie. Considerând că cititorii gândeau ca el şi că naziştii constituiau catastrofa cea mai teribilă pentru secolele următoare, Fadiman scria:

Despre ofensiva actuală a nazismului, argumentul (lui Sales) spune că aceasta nu este nici pe departe opera nefastă a unui grup de gangsteri, ci mai curând expresia finală desăvârşită a celor mai profunde instincte ale poporului german. „Hitler este încarnarea forţelor care îl depăşesc. Erezia predicată de el este veche de două mii de ani“. Care este această erezie? Este revolta contra lumii occidentale, nici mai mult, nici mai puţin. Domnul Sales reînvie istoria celor cinci revoluţii germane, începând cu Arminius144. Faţă de această acuzaţie, cititorul are mai întâi tendinţa de a se arăta sceptic. Se înţelege că germanofobia autorului ar putea veni de la strămoşii francezi ai acestuia. Pe măsură, însă, ce urmărim argumentaţia, aceasta devine tot mai convingătoare şi veritabila dimensiune a războiului mondial apare foarte clar.

Recenziile sale despre cărţile dedicate războiului erau expresia concepţiei istorice descoperite în inepţiile lui Sales. Ironizându-l pe Howard K. Smith, care scrisese că „dacă vom oferi (germanilor) o alternativă reală la exterminarea lor, naţiunea (germană) va cădea în mâinile noastre, dacă nu va sucomba cumva de pe urma actualei revoluţii“, Fadiman scria că „lumea i-a cam alintat pe germani de când bandele lor de lupi cu chip de om au scăpat din vizuinele pădurilor, pe vremea lui Arminius. Rezultatul este o Europă gata să se sinucidă“. Fadiman aproba „extraordinara (…) sugestie (preluată de la Hemingway): unica soluţie finală (ultimate settlement) pentru nazişti este sterilizarea lor, pe care o înţelegea în sens chirurgical“. Bineînţeles, Fadiman nu făcea nici o diferenţă între nazişti şi ceilalţi germani. El ridiculiza pe Dorothy Thomson, care pledase cu pasiune în favoarea acestei distincţii şi care scrisese cât era de convinsă că „va trebui să ne forţăm, după război, să construim o federaţie europeană de state, dotată cu un guvern democrat, în sânul căreia Germania va ocupa o poziţie de prim plan“. Deşi Fadiman nu scria niciodată pe faţă că preconizează asasinarea tuturor germanilor sau a majorităţii acestora, sensul declaraţiilor lui era cât se poate de clar. Practic, ce putem face cu „haitele de lupi (…) scăpate din bârloguri“, care încearcă transformarea în sclavi a restului omenirii, care nu „înţeleg“ decât dacă „îi ucizi“ şi cărora nu trebuie să le oferim „nici o alternativă reală la exterminare“145.

Fadiman a fost figura semi-oficială şi de prim plan a unei „şcoli de gândire“ la modă, care a existat în Statele Unite pe timpul războiului, mai ales printre făcătorii şi directorii de opinie publică. James J. Martin şi Benjamin Colby au publicat lungi studii despre propaganda aliată fondată pe ura faţă de toţi germanii, cel de al doilea furnizându-ne un studiu aprofundat al Comitetului Scriitorilor Războinici.

Climatul de opinie în Marea Britanie era cam acelaşi şi de mai mult timp, căci Anglia intrase în război de la început. Ca răspuns la discursul lui Hitler de la Sportpalast (citat mai sus), anunţând începutul raidurilor aeriene germane asupra oraşelor Angliei, ziarul Daily Herald din Londra nota, jubilând, „eforturile frenetice (ale lui Hitler) pentru a-şi apăra poporul sătul de bombardamente“ şi într-o „stare de maximă alarmă şi nervozitate, fără nici un fel de motiv“. Acelaşi număr din Daily Herald livra recomandările prea-creştinului C. W. Whipp, reverendul parohei Sfântul Augustin, din Leicester:

„Ordinele ar trebui să fie «Suprimaţi-i!». În acest scop, aş dori ca toate eforturile savanţilor noştri să se concentreze pe descoperirea unui nou exploziv, cât mai terifiant cu putinţă. Aceşti demoni de nemţi (e singurul termen pe care îl pot utiliza) zboară pe deasupra oraşelor noastre şi-şi îndreaptă mitralierele spre femei şi copii. Ei bine! Tot ce sper este ca aviaţia britanică, devenită tot mai puternică, să transforme Germania într-un ocean de cenuşă. Un om al crucii şi al Evangheliei nu ar trebui poate să se lase pradă unor astfel de sentimente. Totuşi, eu merg şi mai departe şi o spun pe faţă că dacă aş putea, aş şterge Germania de pe hartă. Este vorba de o rasă rea, care a fost vreme de secole blestemul Europei. Nu poate fi vorba de pace câtă vreme Hitler şi cei care cred în el nu vor fi trimişi în Iad, care le este locul de origine şi destinaţia finală.

Daily Herald remarca, totuşi, că sfaturile creştineşti ale lui Whipp „suscitaseră o vie controversă în oraşul său“, ceea ce probează, în mod evident, că mai existau în Marea Britanie, ca şi în Statele Unite, oameni care nu-şi pierduseră minţile, precum Fadiman.

Filosofia istoriei foarte specială formulată de Sales şi promovată de Clifton Fadiman şi-a făcut apariţia şi în Anglia. Într-un articl din iunie 1941, în onorabila revistă National Review (a nu se confunda cu National Review fondată în 1955, în S.U.A.), Reginald Hargreaves propunea ca scop de război (distinct de consecinţele inevitabile ale acestuia), „punerea definitivă a trei milioane de soldaţi nazişti în stare de a nu mai putea face nimic rău“ întrucât, scria el, „o condiţie prealabilă şi absolut vitală a încetării ostilităţilor este ca un număr suficient de tineri adepţi ai nazismului, corupţi, abrutizaţi şi deliranţi, să fie lăsaţi morţi, pe teren. Această măsură i se părea necesară întrucât, de-a lungul istoriei, Germania s-a dovedit o naţiune total barbară, izvor exclusiv de dezgust şi oroare. De la bun început, comportamentul popoarelor teutonice a dovedit că acestea nu meritau decât rolul de paria, de câini turbaţi care trebuie scoşi din Europa […].

Scopul nostru veritabil de război nu se poate reduce la triumful militar pe câmpul de luptă. Trebuie să reducem poporul german la o astfel de stare încât să nu mai fie niciodată în măsură să întreprindă ceva în detrimentul generaţiilor viitoare. În ciuda opiniilor contrare şi a sensibilomaniei, războiul nostru este contra poporului german, rasă brutală şi prădătoare, lipsită de scrupule şi total barbară. Eliminarea Germaniei ca mare putere este singura speranţă a unei lumi ce nu are alta de ales decât bisturiul, pentru a extirpa complet şi fără cruţare cancerul şi lepra din corpul ei social“.

Astfel de declaraţii sunt şi mai extraordinare dacă se consideră că ele emană de la o naţiune care a arătat totdeauna mult gust pentru expresiile elegante.

Scopul nostru nu este de a arăta că Statele Unite şi Anglia ajunseseră la consensul că germanii sunt nişte monştri prin chiar natura lor, că trebuie ucişi sau sterilizaţi. O astfel de unanimitate nu a existat. Chiar şi mitologii exterminării vor recunoaşte că o astfel de unanimitate nu a existat nici în Germania, în privinţa exterminării jidanilor. De altfel, după cum ne dăm seama, considerată în litera ei, politica de genocid, direct sau indirect preconizată de făcătorii de opinie publică din America şi Anglia, depăşea domeniul posibilului. Popoarele american şi britanic nu ar fi permis ca astfel de lucruri să se facă în numele lor. De înţeles şi reţinut este că, în febra războiului, s-a ajuns la opinii şi verbalisme extraordinare. În cea mai mare parte a lor, însă (nu putem spune mai mult decât în cea mai mare parte), aceste idei demente nu au fost niciodată puse în practică, deşi au fost exprimate. Propuneri sângeroase, exterminatoare, asasine şi criminale au fost făcute de ambele părţi. După mine şi conform amintirilor păstrate din vremea respectivă, stilul discursurilor în S.U.A. (mai ales cu privire la japonezi) mi se pare a fi fost mai violent decât tot ceea ce se spune astăzi că ar fost pe toate buzele nemţilor în timpul războiului. Din cauza rolului diferit jucat de opinia publică în cele două sisteme, nu se poate face, însă, o comparaţie, mai ales în ceea ce priveşte intensitatea invectivelor din declaraţiile liderilor politici. În ceea ce priveşte Axa, Italia fascistă avea şi ea legi antisemite, aplicate cu foarte puţină rigoare şi care nu s-au apropiat de ceea ce numim asasinat sau exterminare.

Declaraţiile antisemite ale presei fasciste au fost, însă, cel puţin la fel de violente ca cele din Germania, preconizând chiar, se pare, ca jidanii italieni să fie „exterminaţi, întrucât reprezintă un pericol pe frontul interior“ şi pentru că „a trecut vremea jumătăţilor de măsură“. Am spus „se pare“, deoarece informaţia aceasta a fost publicată la 22 octombrie 1941 în New York Times, sursă care, după cum am văzut, este departe de a fi un model de corectitudine.

  1. Ultimul punct constă în aceea că este nevoie de intuiţie, bun simţ şi măsură pentru a sesiza contextul diverselor declaraţii şi opinii. Altfel nu putem interpreta corect, într-un text oarecare, referirile la „exterminare“ sau „distrugere“. Pe vremea războiului american de secesiune, numeroşi nordişti doreau ca Lincoln să „distrugă“ Sudul Statelor Unite, şi exact asta a făcut preşedintele nordist. Pe atunci, însă, prin „distrugerea Sudului“ nu se înţelegea uciderea tuturor sudiştilor. Bineînţeles, aceeaşi observaţie se poate face şi în ceea ce priveşte declaraţiile publice ale conducătorilor nazişti. În acest punct trebuie să facem, însă, o remarcă importantă. Foarte adesea, jidanii sunt desemnaţi prin expresia germană Das Jüdentum, care poate fi tradusă prin „jidanii“, „jidănism“, „iudaism“ sau, pur şi simplu, „faptul fiinţării ca jidan“. De exemplu, când Hitler vorbeşte de Vernichtung des Jüdentums, dacă facem abstracţie de context şi recurgem la interpretarea pur literară, aceasta poate semnifica uciderea tuturor jidanilor, dar, la fel de bine, distrugerea influenţei, a puterii jidoveşti. Practic, este ceea ce voia să spună omul de stat, Adolf Hitler, căruia îi putem reproşa că nu şi-a ales cuvintele cu mai multă grijă. În depoziţia sa în faţa T.M.I., Alfred Rosenberg a semnalat ambiguitatea, arătând că expresia die Ausrottung des Jüdentums, pe care o folosise, uneori, şi el, nu a însemnat niciodată ucidere, lucru vizibil şi neîndoielnic în contextul respectiv.

Destul de lungă, această digresiune a fost necesară ca urmare a ameninţării conţinute în expresia Ausrottung, a lui Goebbels. Să continuăm, însă, examinarea articolelor publicate de New York Times în 1942 şi 1943.

             258 de jidani ucişi la Berlin, pentru complot contra Expoziţiei Antibolşevice
                                                                                                  de George Axelsson

Prin telefon la New York Times

Stockholm, Suedia, 13 iunie.

258 de jidani au fost executaţi de S.S. pe 28 mai, la cazarma Gross Lichterfelde (vestul aglomeraţiei berlineze). Ca represalii la un pretins complot jidănesc, vizând aruncarea în aer a expoziţiei anti-bolşevice „Paradisul sovietic“ din Lustgarten, familiile acestora au fost deportate […]. Nu se ştie dacă într-adevăr au existat bombe. În orice caz, ele au fost descoperite înainte de a fi avut timp să explodeze […] Organizaţia S.S. ar fi vrut ca execuţia să fie anunţată marelui public […] În loc de aceasta […] au fost aduşi numai conducătorii comunităţii jidăneşti […].

                   Un milion de jidani asasinaţi de către nazişti

30 iunie 1942, p. 7

Londra, 29 iunie (U. P.). […] au acuzat astăzi purtătorii de cuvânt ai Congresului jidănesc mondial. Aceştia au declarat că naziştii au instalat un „enorm abator pentru jidani“ în Europa orientală […]. Conform unei informaţii primită de Congres, jidanii deportaţi în masă din Germania, Austria, Cehoslovacia, Olanda şi Polonia centrală sunt împuşcaţi de plutoanele de execuţie în ritmul de 1.000 pe zi.

Informaţiile guvernului polonez din Londra au confirmat executarea „mai multor sute de mii“ de jidani în Polonia.

Astăzi nu se mai vorbeşte de „abator“, nici de „plutoanele de execuţie“ care ar fi împuşcat sutele de mii de jidani. După cum am arătat, acesta a fost punctul de plecare al propagandei Congresului jidovesc mondial pe tema exterminării. Se prea poate ca această primă poveste să fi fost inspirată de remarca lui Goebbels despre Ausrottung.

                             Roosevelt despre pedepsirea naziştilor

22 iulie 1942, p. 1

[…] a declarat noaptea trecută preşedintele Roosevelt într-un mesaj citit în faţa a 20.000 de persoane la Madison Square Garden […].

Mesajul preşedintelui

Casa Albă

Washington 17 iulie 1942

Dragă dr. Wise,

[…] Cetăţenii […] vor împărtăşi durerea resimţită de compatrioţii noştri jidani, în faţa sălbăticiei naziştilor contra victimelor lor neputincioase. Naziştii nu vor reuşi în exterminarea victimelor lor, nici în reducerea omenirii la sclavie. Poporul american […] va şti să-i pedepsească cu rigoare pe autorii acestor crime, la ora ispăşirii care o să vină în mod sigur […].

Text din mesajul lui Churchill

„[…] vă veţi reaminti că, la ultimul 25 octombrie, preşedintele Roosevelt şi eu însumi am exprimat oroarea resimţită […] în faţa masacrelor şi a terorismului naziştilor, voinţa noastră fermă de a face ca pedepsirea acestor crime să figureze printre principalele obiective ale războiului […]“.

Declaraţiile vagi, ale liderilor politici, deşi nu conţineau o acuzaţie precisă, aveau mai mare greutate în ochii publicului decât oricare dintre poveştile amănunţite pe care aceştia le-ar fi putut condamna prin discursurile lor. Vom vedea că alegaţiile precise lansate în această perioadă, vreme de mai multe luni, nu vor semăna cu alegaţiile prezentate în faţa proceselor ulterioare. Situaţia politică percepută de Roosevelt şi Churchill îi obliga pe aceştia „să îşi joace partitura lor“, făcând declaraţii publice vagi, pentru susţinerea propagandei.

                      50.000 de jidani pe moarte într-o fortăreaţă nazistă

3 septembrie 1943, p. 5

Londra, 2 septembrie (U. P.) – Cincizeci de mii de jidani din Germania şi Cehoslovacia au fost aruncaţi în fortăreaţa Terezin. Bolnavi sau acuzaţi de acte „criminale“, mai multe mii dintre ei se găsesc în celule subterane unde „mor ca muştele“, a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului ceh. „În ceea ce îi priveşte, am abandonat orice speranţă“, a spus acesta.

Purtătorul de cuvânt ceh a mai declarat că germanii au lansat o campanie pentru exterminarea jidanilor din Protectorat şi că din cei 40 000 de jidani care locuiau în Praga, nu au mai rămas decât 15.000. Pilsen şi Brno au fost golite de jidanii lor, a spus acesta, mulţi dintre ei fiind expediaţi la Terezin, cel mai mare lagăr de concentrare din Europa sub dominaţie nazistă. Un observator european a spus că germanii proiectează nu numai exterminarea jidanilor din Europa, ci din lumea întreagă. El a mai declarat că naziştii au executat două milioane de jidani în cursul ultimilor trei ani […].

Singurul adevăr din acest articol este gradul de mortalitate ridicat al jidanilor deportaţi la Terezin (Theresienstadt), lucru care se explică prin faptul că în acest lagăr erau internaţi foarte mulţi jidani de peste 65 de ani. O altă categorie de prizonieri la Theresienstadt era aceea a „jidanilor privilegiaţi“, vechi combatanţi, în special cei decoraţi. Acolo au fost, însă, şi alţi jidani, mulţi dintre ei fiind transferaţi ulterior în alte părţi. Dacă cumva au suferit, aceasta nu a fost la Theresienstadt, lagăr vizitat de Crucea Roşie în iunie 1944. Raportul favorabil al acesteia a provocat mânia Congresului mondial jidănesc146.

În capitolele următoare vom spune şi alte lucruri despre Theresienstadt. Fără să fie în niciun caz „cel mai mare lagăr de concentrare din Europa sub dominaţie nazistă“, Theresienstadt a jucat un rol important în acest context.

             Statele Unite reproşează Franţei deportarea jidanilor

5 septembrie 1942, p. 3

Washington, 4 septembrie. – Departamentul de Stat a emis protestul „cel mai viguros cu putinţă“ pe lângă guvernul francez, prin intermediul ambasadei americane de la Vichy, în legătură cu deportarea masivă a jidanilor din Franţa liberă, a anunţat astăzi Comitetul jidănesc american.

Protestul este urmarea acţiunii a patru organizaţii jidăneşti, informate de acest demers diplomatic printr-o scrisoare semnată de sub-secretarul de Stat Sumner Welles.

[…] D-l Welles a scris: „Am primit mesajul dvs. din 27 august 1942, conţinând o scrisoare […] cu privire la deportările masive de refugiaţi jidani din Franţa liberă.

Sunt absolut de acord cu ceea ce declaraţi despre această situaţie tragică, care scandalizează din nou opinia publică a lumii civilizate. Regret profund că aceste măsuri au fost luate de o ţară care în mod tradiţional este foarte ataşată principiilor de egalitate, de libertate şi de toleranţă.

Ambasada americană din Vichy […] a emis cel mai viguros protest cu putinţă, pe lângă cele mai înalte autorităţi de la Vichy […] ».

[…] Urmează scrisoarea celor patru organizaţii jidăneşti către Secretarul de Stat:

În numele organizaţiilor pe care le reprezentăm […], subsemnaţii cerem respectuos guvernului să protesteze solemn pe lângă guvernul francez pentru acţiunea întreprinsă recent de acesta, de livrare a mii de refugiaţi agenţilor guvernului nazist, pentru a fi deportaţi în Polonia şi în alte regiuni din Europa Orientală, ocupate de nazişti.

Informaţiile care ne-au parvenit, […] [arată] că guvernul francez permite […] deportarea de către nazişti a refugiaţilor jidani, dintre care unii au fost internaţi într-un anumit număr de lagăre din sudul Franţei. Această acţiune a început către 8 august, când 3.600 de bărbaţi, femei şi copii au fost adunaţi, urcaţi în trenuri şi expediaţi, fără să li se spună nimic despre destinaţia lor.

Conform informaţiilor noastre, aceşti 3.600 de jidani au fost primul contingent dintr-un total de 10.000 de refugiaţi, pe care guvernul francez a acceptat să îi deporteze în teritoriile din Est […].

[…] Deportările masive de jidani din Germania şi din teritoriile sub ocupaţie germană au continuat după cucerirea Poloniei. Conform politicii de exterminare a jidanilor europeni, proclamate de nazişti, sute de mii dintre aceşti bărbaţi, femei şi copii inocenţi au fost ucişi brutal şi în masă. Ceilalţi au fost reuniţi în ghetouri din Europa Orientală, în condiţii abominabile şi indescriptibile, care au provocat moartea a zeci de mii dintre ei, datorită lipsei de hrană şi a epidemiilor.

Singurul punct care merită comentat aici este că cele patru organizaţii jidoveşti nu sunt sigure pe deplin de ceea ce spun când afirmă că se extermină jidani. De aceea, evocând pe cei „reuniţi în ghetouri“, nu în lagăre, şi-au rezervat o ieşire evocând ceea ce era „reunirea în ghetouri“. În răspunsul său, deşi este „absolut de acord“, Welles evită să accepte în mod direct alegaţiunea de exterminare.

                                 Ziarele jidoveşti în doliu

24 noiembrie 1942, p. 10

Ierusalim, 23 noiembrie (U. P.) – Presa jidănească publică astăzi ştiri în chenar negru despre masacrele de jidani din Polonia. Informaţiile primite de agenţia jidănească afirmă că distrugerea sistematică a populaţiei jidoveşti este practicată de o „comisie germană specială de distrugere“ […]; pe vechea frontieră, între partea din Polonia ocupată de germani şi cea ocupată de ruşi, mii de jidani au fost aruncaţi în râul Bug şi s-au înecat.

                         Denunţarea masacrării jidanilor (subtitlu)

13 decembrie 1942, p. 21

[…] Rabinul Israel Goldstein a declarat: „…informaţii verificate arată că două milioane de jidani au fost deja ucişi prin tot felul de metode barbare şi satanice, existând planuri pentru exterminarea tuturor celorlalţi, pe care nemţii vor putea pune mâna. Masacrarea unei treimi din populaţia jidănească ce se găseşte în zona controlată de Hitler şi ameninţarea cu masacrul care apasă asupra celorlalţi este un holocaust fără precedent“.

              11 ţări aliate condamnă războiul naziştilor contra jidanilor

11 decembrie 1942

Cablu special New York Times

Washington, 17 decembrie – O declaraţie comună a membrilor Naţiunilor Unite a fost publicată astăzi, condamnând „politica bestială şi premeditată de exterminare [a jidanilor de către germani]“. […]

[…] Declaraţia a fost publicată simultan de Departamentul de Stat, aici şi la Londra. […].

Textul declaraţiei

[…] Jidanii din toate ţările ocupate sunt transportaţi către Europa Orientală în condiţiile unor orori şi brutalităţi groaznice. În Polonia, care a devenit principalul abator nazist, ghetourile stabilite de invadatorul german sunt sistematic umplute cu jidani, excepţie făcând câţiva muncitori cu înaltă calificare, de care are nevoie industria de război. Nu se aude nimic de cei care au fost duşi. Cei robuşti sunt condamnaţi la o moarte lentă în lagărele de muncă. Infirmii sunt lăsaţi să moară de frig şi de foame, sau sunt masacraţi în mod deliberat, prin execuţii masive. Numărul victimelor acestor cruzimi sângeroase se ridică la mai multe sute de mii de bărbaţi, femei şi copii complet inocenţi.

Această declaraţie a marcat debutul angajamentului Departamentului de Stat în legenda exterminării. Cauţiunea venind dintr-o astfel de sursă, oficială în aparenţă, acest lucru a necesitat un comentariu special în editorialul New York Times din aceeaşi zi:

                                             Teroarea hitleristă

18 decembrie 1942, p. 26

În ciuda tuturor celor scrise despre persecuţia jidanilor de către nazişti, faptele care figurează în declaraţia comună publicată ieri la Washington, Londra şi Moscova vor şoca toate persoanele civilizate care au conservat un pic de respect uman. Această declaraţie nu este un strigăt al victimelor însele, la care mulţi gândesc că pot rămâne surzi, sub pretextul că ar putea fi vorba de o plângere particulară, nesigură. Este vorba de declaraţia oficială a propriilor lor guverne, care se sprijină pe fapte stabilite oficial […].

Noutatea constă în aceea că se credea că afirmaţiile referitoare la pretinsele atrocităţi sunt mai credibile dacă vin din partea Departamentului de Stat decât dacă vin de la diversele grupuri, precum Congresul mondial jidănesc, la care sigur face aluzie formula „victimelor însele“. Am văzut, însă, că, în spatele „declaraţiei comune“ a Aliaţilor, se găsea acelaşi rabin Wisea.

Declaraţia din 17 decembrie 1942 marchează începutul complicităţii guvernelor american şi britanic la legenda exterminării. Guvernul german nu a considerat evenimentul ca suficient de important şi von Stumm, din Serviciul de Presă al ministerului Afacerilor Externe german, a explicat într-o manieră dezinvoltă presei neutre că declaraţia aliată era destinată să faciliteze vânzările marilor magazine jidăneşti din New York şi Londra cu ocazia Crăciunuluib.

NOTE

141. Das Reich, 14 iunie 1942, p. 2; JÄCKEL, pp. 62-63.

142. CALIC, pp. 34-35. Legat de acest aspect, Hitler a făcut observaţii asemănătoare în Mein Kampf.

143. HITLER, p. 848.

144. Şef german din primele decenii ale erei noastre, învingătorul lui Varus (Teutoburg, anul 9) şi învinsul lui Germanicus (Idistaviso, anul 16), mort în urma unei conspiraţii. De-a lungul secolelor, Arminius a fost eroul naţional al nemţilor, venerat de aceştia ca şi Decebal, de către români. (NT).

145. New York Times, 29 oct. 1942, p. 20; New Yorker, 18 apr. 1942, p. 62; 12 sept. 1942, p. 53; 24 oct. 1942, p. 64; 29 nov. 1942, p. 82; 2 dec. 1942, p. 82.

146. REITLINGER, pp. 176-186.

a. Referitor la maleficul şi mincinosul rabin Wise, recitiţi şi nota „a“ din episodul 14. N. red. – V.I.Z.

b. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 134-149. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*