Istorie

Înşelătoria secolului XX (3)

                       Înşelătoria secolului XX (3)           […]

 

                     Înşelătoria secolului XX (3)

                                                                                Arthur Robert BUTZ

                                           Cuvânt înainte

Ca mai toţi americanii, ale căror opinii s-au format după cel de-Al Doilea Război Mondial, până nu de mult credeam şi eu că, între 1939 şi 1945, Germania s-ar fi pretat la unele violenţe nemaiauzite, care ar fi cauzat moartea unui număr impresionant de oameni. Era şi este încă vorba de o idee larg împărtăşită de opinia publică occidentală de după 1945. Împărtăşeam această impresie ca toată lumea, nu făceam excepţie de la regulă.

Împărtăşeam această opinie în general, în ceea ce credeam că constituie partea ei esenţială, fără să pierd din vedere că lista crimelor pe care germanii le-ar fi comis, în timpul războiului, se subţiază dacă examinăm dovezile şi argumentele antitezei exterminaţioniste, din operele istoricilor şi cercetătorilor ştiinţifici „revizionişti“. Un examen critic elementar arată că majoritatea crimelor pe care „intelectualii“ le consideră dovedite (de exemplu, abajururile care ar fi fost fabricate din pielea deţinuţilor) sunt, de fapt, pure ficţiuni, fără legătură cu realitateaa. Acelaşi lucru putem spune despre acuzaţiile de violenţe gratuite şi alte tratamente inumane aplicate, chipurile, prizonierilor de război americani şi britanici.

Problema „crimelor de război“ se complică enorm dacă luăm în consideraţie, după exemplul revizioniştilor, brutalităţile comise de aliaţii occidentali nu numai pe timpul războiului propriu-zis, ci şi după încetarea acestuia.

Oricât ar fi ea, însă, de minuţioasă, o cercetare de acest tip nu contrazice neapărat legenda celor „şase milioane“ de jidani ucişi, mai ales, în „camere de gazare“. Legenda respectivă continuă să treacă drept fapt indiscutabil. Există lucrări revizioniste care nu pun în cauză decât unele din erorile admise, în general, de toată lumea, care acceptă sau par să accepte realitatea „camerelor de gazare“. Majoritatea oamenilor cu pretenţii intelectuale şi de educaţie pare să accepte teza exterminaţionistă a „camerelor de gazare“. Profesorii specializaţi în cultura şi civilizaţia germană cred în realitatea „camerelor de gazare“ cu seninătatea cu care acceptă Piramida lui Keops. Ziariştii americani de toate culorile, progresişti sau conservatori care adoptă poziţii foarte diferite cu privire la cel de-Al Doilea Război Mondial şi oportunitatea participării Americii la el, care se contrazic pe o mulţime de alte subiecte, ajung ca prin minune la un acord total de îndată ce este vorba despre „Holocaust“.

Având în vedere exploatarea comercială a acestei scorneli de către mai toţi oamenii politici contemporani, rolul ei în sprijinul necondiţionat, total şi ilogic, pe care Statele Unite îl acordă Israelului, vreme îndelungată am avut îndoieli privind această chestiune. Puţini observatori demni de tot respectul, ale căror opinii nu se putuseră forma în întregime după cel de Al Doilea Război Mondial, negau acestei legende, în mod clar şi explicit, până şi cea mai mică umbră de adevăr. John Beaty este un american distins şi erudit, mobilizat înainte de intrarea Americii în război la Serviciul de Informaţii Militare al Statului Major General al Pentagonului. Colonel la sfârşitul războiului, Beaty a fost unul dintre cei doi redactori ai raportului secret cotidian intitulat G2, publicat zilnic la ora 12, destinat să furnizeze Administraţiei americane, inclusiv Casei Albe, o idee precisă cu privire la situaţia lumii, aşa cum era ea percepută de Serviciile Speciale americane cu patru ore înainte de publicare. În cartea sa Iron Curtain Over America (1951), John Beaty pune într-o situaţie dificilă şi ridicolă legenda celor „şase milioane“. Din păcate, el rămâne la câteva remarci sumare, pe baza cărora nu se pot trage concluzii definitive. Dar întrucât vin de la unul din oamenii cei mai bine informaţi, cu privire la starea lumii în timpul războiului, observaţiile lui nu pot fi ignorate.

Specialitatea mea nefiind istoria, m-am pus pe studiul textelor englezeşti care combăteau născocirea „holocaustului“. Acestea erau, însă, atât de puţin convingătoare încât mai curând confirmau, nu infirmau scorneala. Ceea ce am putut reţine din ele se reducea la controversa, importantă şi ea, dacă au fost şase, cinci, patru sau trei milioane de victime. Am aflat, însă, că, în franceză sau germană, ar exista publicaţii mai interesante. Cunoştinţele mele în limbile respective nu-mi permiteau decât cel mult lectura unor articole de matematică. Am sfârşit prin a-mi spune că dacă publicaţiile franceze sau germane ar avea mai multă valoare decât cele englezeşti, ele ar fi fost traduse de cineva. Pradă îndoielilor, la începutul lui 1972 m-am pus pe lectura câtorva cărţi consacrate „holocaustului“, admiţând realitatea acestuia într-un mod mai sistematic decât lucrările anterior consultate. Pe de altă parte, lectura mea devenea din ce în ce mai atentă, mai sistematică, mai akribeică. Mă interesau cu deosebire argumentele partizanilor „holocaustului“. Din fericire, una dintre primele cărţi citite a fost The Destruction of the European Jews, de Raul Hilberg. Lectura ei a fost un adevărat şoc. Cartea lui Hilberg a reuşit ceea ce literatura contrară nu reuşise. Deşi partizan al „Holocaustului“, Hilberg m-a convins că legenda celor şase milioane de gazaţi este o impostură. În plus, lectura cărţii sale m-a ajutat să ajung a simţi, a mirosi de departe mentalitatea cabalistică ce a imprimat minciunii forma ei de acum standardizată. Cei care vor să facă experienţa trezirii brutale la realitate, vor citi cu interes şi câştig cartea lui Hilberg, mai ales paginile 567-571 (ediţia americană). Scepticismul meu privind autenticitatea „Holocaustului“ ieşise din faza defensivă. Totuşi, informaţiile mele la începutul lui 1972 erau departe de a fi complete, iar cunoaşterea generală a subiectului nu-mi permitea să trag o concluzie.

Am luat decizia de a consacra timpul liber documentării în această problemă. Subiectul devenea pasionant, descoperirile pe care le făceam îmi întăreau decizia şi întreţineau entuziasmul. După care mi-am procurat o serie de texte în diverse limbi şi am consacrat întreaga vară 1972 redactării unui expozeu cu privire la mistificarea sau înşelătoria istorică al cărei mecanism intern îl demontasem şi îl înţelegeam. Concluzia la care ajunsesem în 1972 traversează această carte ca un fir roşu, contrazicând minciunile pe care societatea mi le băgase pe gât. Subiectul mă pasiona. În ciuda apelurilor la prudenţă şi a consideraţiilor de ordin practic, am consacrat acestui subiect timpul necesar, toate gândurile și puterea mea de înţelegere, ajungând la progrese considerabile faţă de literatura existentă. Conştiinţa acestui fapt mă îndemna să insist, să merg până la capăt. Consideram ca primordială exigența intelectuală de a aduce concluziile mele la cunoştinţa publicului, astfel încât acesta să judece el însuşi ideile mele despre monstruoasa înşelătorie de după ultimul Război Mondial. După zecile de ani de propagandă şi de minciuni, subiectul nu putea fi tratat într-un articol de revistă sau într-o broşură, nici într-o conferinţă sau mai multe. El nu putea fi expus decât într-o carte pe deplin consacrată lui şi numai lui. Zis şi făcut. În substanţa ei, cartea a fost scrisă în vara lui 1972. Apoi, a fost revăzută şi ameliorată în 1973 şi 1974. O călătorie în Europa, în cursul lui 1973, şi alta la Washington, în acelaşi an, m-au ajutat să înţeleg mai bine anumite aspecte. Practic, la sfârşitul anului 1974, cartea era terminată.

Unii pot spune că nu sunt calificat pentru o cercetare în materie de istorie, că nu am dreptul să public în acest domeniu. Totuşi, când un intelectual, de orice specialitate, înţelege că, dintr-un motiv sau altul, ştiinţa istoriei acceptă o minciună monstruoasă, datoria lui este denunţarea acesteia, oricare i-ar fi propriile competenţe. Dacă, eventual, concluziile sale contrazic pe cele ale ştiinţei oficiale, lucrul nu are nici o importanţă şi nu trebuie să îl demoralizeze. În ceea ce mă priveşte, nu este cazul, întrucât istoricii oficiali nu vor să facă examenul critic al „Holocaustului“, să-l examineze sub toate planurile, nu numai din perspectiva cărţii de faţă. Aparent, istoricii oficiali par să confirme şi să participe la minciuna holocaustică, prin lucrări consacrate, de fapt, altor probleme. Nici unul nu s-a învrednicit să scrie un studiu istoric, în care să demonstreze, pe bază de documente irefutabile, fie existenţa „Holocaustului“, fie inexistenţa luib. Dacă el a avut loc cu adevărat, scrierea uneia sau a mai multor cărţi, care să arate clar cum s-au petrecut lucrurile, nu ar trebui să fie dificilă, în nici un caz imposibilă. Întrucât o astfel de carte nu a fost scrisă, nimeni nu poate spune precis cine a organizat genocidul, care sfere sau resorturi administrative ale puterii germane ar fi fost implicate în aşa numitul „Holocaust“.

Printre istoricii oficiali, nu s-a găsit unul care să abordeze pe plan tehnic problema „Holocaustului“: care au fost mijloacele tehnice utilizate în scopul respectiv. Nu cumva unele dintre acestea, crematoriile, de exemplu, ar putea avea altă explicaţie? Dacă teza holocaustică stă cu adevărat în picioare, de ce nu se face lista tehnicienilor implicaţi în această întreprindere, de ce nu cunoaştem numărul victimelor din diversele ţări, inclusiv data execuţiei lor? De ce nu se prezintă dovezile tezei oficiale, cu indicarea motivelor pentru care trebuie să admitem autenticitatea documentelor produse în cadrul unor procese de excepţie, ilegale. Nici un istoric oficial, din nici o ţară, nu a găsit de cuviinţă să întreprindă această muncă. Constatând falimentul istoriei oficiale, refuzul persistent al istoricilor plătiţi pentru a-şi face datoria în mod cinstit, oameni de alte specialităţi s-au consacrat necesarei munci de dezinfecţie intelectuală.
Cu aceste câteva remarci preliminare, invit cititorul la studiul atent al mistificării, al ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX.

                                                                                                    Evanston, Illinois, august 1975

NOTE

  1. La fel se pune problema în legătură cu oribila scorneală despre „săpunul fabricat din grăsime de jidani“. Vedeţi, de exemplu, aici: Prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu, „Săpunul din jidani – o fabulaţie morbidă“, AlterMedia, 22.11.2012, pe http://www.altermedia.info/romania/2012/11/22/sapunul-din-jidani-o-fabulatie-morbida/; şi aici: Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml; Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/. N. red. – V.I.Z.
  2. În răstimpul deceniilor scurse de la apariţia remarcabilei cărţi a lui Arthur Robert Butz, ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX, alţi autori oneşti şi curajoşi au început să demaşte această „cea mai mare înşelătorie“ din Istoria lumii – „cea mai mare înşelătorie“ întrucît o depăşeşte pe aceea cu „donaţia Împăratului Constantin“. Dintre aceştia, enumerăm cîţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, December 11, 2006, pe http://robertfaurisson.blogspot.ro/2006/12/les-victoires-du-revisionnisme.html; „Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor“, March 4, 2009, pe http://www.henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html?; Germar Rudolf, „Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’“, pe http://www.barnesreview.org/dissecting-the-holocaust-the-growing-critique-of-truth-and-memory-p-228.html?cPath=82; Carlo Mattogno, Auschwitz: Open Air Incinerations, http://www.barnesreview.org/auschwitz-open-air-incinerations-p-241.html?cPath=82; Santiago Alvarez, Pierre Marais, The Gas Vans: A Critical Investigation, pe http://www.barnesreview.org/the-gas-vans-a-critical-investigation-p-536.html?cPath=82; Germar Rudolf, Carlo Mattogno: Auschwitz Lies—Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust, accesibilă pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=18; David Hoggan, The Myth of the Six Million (1969), pe https://archive.org/details/TheMythOfTheSixMillion_117; Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides, pe http://www.amazon.com/Debating-Holocaust-Look-Both-Sides/dp/1591480051/ref=pd_sim_b_2; Richard Harwood: Did Six Million Really Die? The Truth at Last, pe https://www.vho.org/shop/index.php?main_page=product_info&products_id=329; Don Heddesheimer: The First Holocaust—Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=6.

De asemenea, acribia cercetătorilor revizionişti a dus la descoperirea faptului că propaganda holocaustică a început cu un secol înainte de a se „statua“ această născocire la Procesul de la Nürnberg: vedeţi aici: „140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began“ („140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să înceapă“), pe http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php; aici: „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement“; iar aici se atestă că cea mai veche – descoperită pînă acum! – referire la născocirea cu cele „6 milioane de evrei“ datează din 1869: „256 Erwähnungen von 6.000.000 Juden vor Bekanntmachung durch die Nürnberger Prozesse“, pe http://criticomblog.wordpress.com/2013/04/19/256-erwahnungen-von-6-000-000-juden-vor-bekanntmachung-durch-die-nurnberger-prozesse/.

După cum se vede, Perfidul Albion s-a făcut vectorul acţiunii sioniste de denigrare a României prin propaganda jidănească proholocaust, folosind faimoasa Encyclopaedia Britannica, unde, în volumul 25, ediţia 1902, se pretinde că şi România participă, alături de Rusia, la „degradarea sistematică a şase milioane de jidani“: „While there remain in Russia and Rumania over six millions of Jews who are being systematically degraded…“ – „Atîta timp cît rămîn în Rusia şi în România peste şase milioane de jidani, care sunt în mod sistematic  degradaţi…“ Probabil că din Encyclopaedia Britannica a plagiat această idee şi culturnicul acad. Răzvan Theodorescu atunci cînd a declarat în Parlament că „în România nu a fost holocaust, dar ea a participat la holocaust“ (cf. http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5307&idm=3,04&idl=1).

  1. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 35-38. N. red. – V.I.Z.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*