Remember

IOAN CRISAN, cinci ani cat o viata

<p>Scriitorul Ioan Crişan nu a fost scriitor dintotdeauna. Mai bine zis, nu a scris de când se ştie, cum zic unii care împing harul pe care cred că îl au până în prima lor copilărie, minunându-se ei de ei, înainte de a se minuna vreun psihanalist. Prietenul Cristi - aşa îl cunosc prietenii - nu a absolvit vreo facultate de litere. De fapt, nu are nici o facultate cu diplomă, care să-i dea, pe lângă talent, o susţinere şi chiar o aură academică, absolut necesară pentru cititorul din ziua de azi ca indicator (uneori chiar criteriu unic) de valorizare. A avut însă dintotdeauna o pasiune: cititul. Şi nu oricum, ci în disperare. Şi nu orice. Cu preponderenţă clasici, şi nu numai de pe la noi.

Până în ’98 a lucrat prin tot soiul de întreprinderi, în diverse posturi, cel mai bun fiind (înainte de a se nărui întreprinderea) acela de şef de tură la o fabrică de textile. De când a trecut pe liber, s-a ocupat de tot felul de munci, cum ar fi cea de instalator sau de faianţar ori de zugrav. În ce priveşte pe cele două de la urmă, cineva l-a prezentat la o lansare ca fiind „designer de interior”. Iar Cristi, de atunci, foloseşte sintagma ori de câte ori vrea să se autoironizeze. Într-o vreme, tot în auto-băşcălie, se prezenta: „zugrav-scriitor”, iar de aici a ieşit chiar şi o schiţă: „Un zugrav-scriitor”.

Una din ocupaţiile pe care le-a avut vreun an de zile (prin 2005-2006) a fost de portar la un depozit de fier vechi. Pentru că tura lui era de noapte şi pentru că trebuia să stea treaz (iar Cristi nu a conceput niciodată să nu facă o treabă cumsecade), s-a apucat să scrie. Îl rodea de multă vreme gândul că ar putea face o carte. A avut norocul să o întâlnească tot atunci pe actuala soţie, Camelia, profesoară de matematică şi ziaristă într-o vreme, la unul din jurnalele apărute imediat după Revoluţie. Aceasta l-a îndemnat să dea drumul gândurilor şi să nu se sinchisească de punctuaţie ori ortografie. Aşa că prietenul nostru s-a apucat de scris. Mai precis, să elibereze gândurile care au început a curge şuvoi, cu un debit şi cu o vigoare a verbului cum la puţini am întâlnit.

Avea 48 de ani când a venit la mine, ca să-i scot prima carte. Era modest din cale-afară, avea conştiinţa valorii scrisului său, dar dorea şi o confirmare, alta decât a soţiei. I-am citit cartea şi i-am spus că m-a impresionat. Nu de complezenţă i-am spus şi nici pentru a-l prinde ca să-i iau banii, ci pentru că aşa era. Numai că am fost aşa de entuziasmat când i-am spus, încât entuziasmul acesta l-a contaminat şi pe el. „Mai am două, în pregătire – mi-a spus după o săptămână. De la întâlnirea noastră scriu zi şi noapte. Curge din mine scrisul şi nu se mai opreşte.”

Au trecut de atunci, din primăvara lui 2006, aproape cinci ani. Cristi, prieten statornic şi loial, şi-a scos cărţile la editura mea (cu o singură excepţie, care nu i se datorează). Cărţi consistente ca tematică propusă (dar şi ca volum) şi un scenariu de film. Avea pe masa de lucru încă trei cărţi iar în cap un noian de idei.

Da, într-adevăr, scrisul curgea din el… Curgea scrisul zi şi noapte, iar cărţile lui au primit repede apreciere nu numai din partea anturajului apropiat sau mai depărtat, ci şi dinspre voci care au greutate în cultura românească. Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, scriitorii Ştefan Cazimir, Corneliu Udrea, Dionisie Duma sunt doar câţiva din cei care cu plăcere şi uimire s-au aplecat asupra trudei prietenului nostru.

Un vis al lui Cristi era să continue lucrarea lui Jaroslav Hašek: „Peripeţiile bravului soldat Švejk”. Vom găsi în cărţile lui Cristi o continuă pendulare între gravitate şi umor, stil pe care l-am remarcat chiar din primul roman, „La stânga”, şi care poate fi perceput ca o constantă chiar şi în cărţile declarate curat umoristice (cărţi care i-au adus premii importante la festivalurile naţionale). Unul dintre proiectele sale era să meargă în Cehia, la cei în drept, şi să le propună năstruşnicul proiect. „Iar dacă nu vor vrea, măcar o bere neagră în cârciuma ‘La potirul’ să beau, George. Vii cu mine?”

 

Cinci ani…

 

Un traseu fulminant, de cinci ani, în care Cristi s-a comportat ca un scriitor, s-a considerat scriitor şi a fost perceput ca scriitor de către alţi scriitori. Şi-a luat în serios munca (şi pentru el, ca şi pentru mine, a fi scriitor nu înseamnă a fi doar autor de carte) şi s-a dovedit productiv şi relevant. Aş putea spune că a contat foarte mult credinţa lui în faptul că poate să scrie. Că scrie bine. Dar trebuie să vorbim şi de recunoaştere, care a venit la timp, şi de la cei „din cartier”, dar mai ales de la cei de-o seamă cu el: scriitorii. Cei care l-au considerat dintru început de acelaşi sânge, de aceeaşi breaslă. Aici, printre apropiaţii întru spirit, trebuie să-i adăugăm obligatoriu pe membrii Cenaclului „G. Topîrceanu” din Sibiu, care s-au bucurat de prezenţa lui Cristi alături de ei din mai 2006. Iar Cristi, la rându-i, nu a dezamăgit nicio aşteptare. Pe drept cuvânt, se poate spune în acest caz că teoria se reflectă perfect în practică: personalitatea capătă formă numai din interacţiunea socială. Ne modificăm permanent comportamentele, într-un acordaj fin, în funcţie de aşteptările celor pe care îi preţuim şi care ne preţuiesc, sentimentul realizării venind prin validare socială.

Vorbesc de Cristi la trecut pentru că, oricât de viu este el în memoria noastră, nu ne putem amăgi ignorând reperele spaţio-temporale. Şi totuşi, de o bună bucată de vreme, de prin 2008, de câte ori mi-aduc aminte de el, îi spun în gând: „La mulţi ani!” El este născut în 4 ianuarie. Când i-am zis prima dată „La mulţi ani”, de ziua lui, mi-a răspuns: „Nu! Ce-i aia? E o zi ca oricare alta, ce să ne-apucăm a socoti anii? Uite, dacă vrei, hai să socotim zilele. Hai să ne spunem la mulţi ani în fiecare zi. Aia da treabă!” Trag nădejde să-i spun multă vreme de-aici înainte „La mulţi ani”, ori de câte ori îmi aduc aminte de el.

În momentul de faţă, are depus (încă) dosarul pentru Uniunea Scriitorilor din România. Un alt vis al lui Cristi era ca nepoţii lui să spună despre el: „Bunicul a fost scriitor”. Fii fără grijă, Cristi, nepoţii vor vorbi despre tine ca scriitor, chiar şi fără o recunoaştere oficială din partea breslei în care cu atâta ardoare ai vrut să ajungi. Eşti scriitor.

Ioan Crişan a trăit timp de cinci ani într-un rai pe care i l-a dat Dumnezeu aici, pe pământ: Raiul Scrisului. Duminică dimineaţă, în 6 februarie, Cristi s-a mutat în Raiul Ceresc.

 

 

George Arhip

Editura Arhip Art din Sibiu

4 Comments

  1. constantin rusu

    DUMNEZEU SA-L ASEZE DE-A DREAPTA LUI , LA LOC CU LINISTE, PENTRU A SCRIE INGERILOR CUM ESTE VIATA UNUI MURITOR. POMENIT SA FII IN VECI , IOAN CRISAN !

  2. Oltean Ioana

    Unde l-as putea gasi ?sunt o ruda a dansului sunt plecata din tara si asi dori sa stiu unde este inmormantat

    • justitiarul

      Fostul nostru coleg este înmormântat la cimitirul ortodox din Cisnădie.

      • Va multumesc din suflet eu lam cautat mult in sibiu crezand ca este langa parinti sai …Acum pot merge sa ii pun o floare unui Mare Scriitor si in special Tatalui meu
        VA MULTUMESC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.