Ipocrizia de rit nou sau… de ce moaștele altora sunt mai „trendy”?

 

 

Am avut parte de o seară minunată alături de prieteni dragi. O seară ca pe vremuri, cu discuții interesante. La un moment dat, am ajuns la subiecte legate de religie, credință, credințe. Și inevitabil am ajuns și la o problemă care mă roade pe mine. Sunt de acord că toate căile duc în același loc. Cu alte cuvinte, da, cred că și ceilalți frați ai noștri au porțile Raiului deschise, indiferent de religia pe care o îmbrățișează. Totuși, mă frapează un lucru… Ușurința cu care foarte mulți creștini preferă să îmbrățișeze orice altă religie decât creștinismul. Și, ca să reduc „afacerea” la noi, voi vorbi despre ortodoxism.

Ne naștem aici, pe aceste pământuri, cu mame, bunici, preoți în jurul nostru, unii mai cu har, alții mai fără har, dar avem sub nasul nostru o cale. O cale , la fel de bună că oricare alte căi: Hinduism, Budism, Iudaism, New Age, etc., etc., etc…. Și pornim pe acest drum oarecum din primii ani, drumul creștinismului ortodox. Totuși, până să ajungem să îl cunoaștem de-a fir a păr, până să ajungem să îl parcurgem, foarte mulți se opresc, se întorc din drum, și o apucă pe alt drum… spunând că acel drum li se „potrivește”. Deci, discutăm despre formă, sau despre esență? Și, cum părăsim un drum relativ ușor, mie, personal, creștinismul  – cel bine înțeles – îmi pare cel mai ușor drum, și o apucăm pe drumuri mai grele, mult mai grele, drumuri despre care nu știm mai nimic, și drumuri pe care ne-ar lua cel puțin 10 ani să le înțelegem cu adevărat. De unde această dorință? Să fie snobism? Se tot rulează imagini cu pelerinii de la moaștele sfântului X sau Y, și râdem de ei. Aceleași persoane sau unele din aceste persoane, cad în extaz când vine vorba despre Tibet sau Gange, unde  –  ce să vezi?  –  aceleași pelerinaje, doar alte personaje. Unele la fel de „habotnice” sau fără dinți… Să-i vedeți pe cei care fac penitență în Himalaya, cum urcă pe frigul ăla în picioarele goale ca să li se ierte păcatele…

Nu am văzut nici un indian convertit la ortodoxism, nu am văzut indieni din America de Sud care iau Ayahuasca să vina la noi și să se convertească. De unde această dorință spre exotism infiltrată în noi, căreia ne supunem cu atâta ardoare? Mai ales când calea este sub nasul nostru. Creștinismul spune ce spun și ceilalți: Să fii bun, să nu furi, să nu minți! Pe lângă asta ce mai avem? Să ții post. Asta o fac toți. Sau ar trebui să o facă. Ba mai mult, calea altora e mai grea: unii nu mănâncă deloc produse animale… nici brânză, nici lapte, nici ouă. Avem cultul morților aproape peste tot, avem acțiunea personală peste tot, deci, mai mult sau mai puțin nimic, nu este gratis. Ba – colac peste pupăza! – la noi, la creștini, o simplifică și mai mult, măcar să te plimbi până la biserică, să te spovedești, împărtășești și ești cu un pas mai sus… Dar  –  ce să vezi?  – noi, dragă, preferăm să ne punem cracii după cap, decât să facem acest gest simplu.

Revenim la celelalte „religii”… Unele ne par „moderne”, deși sunt mai vechi decât creștinismul sau ortodoxismul. Și, dacă acceptăm că există o cale pentru a ne salva sufletul, de ce și chestia asta trebuie să devină o „moda”? Adică, gen: „Frateee, ai văzut ultima metodă de a-ți salva sufletul? E una marfă rău, să vezi cum te distrezi, râzi, dansezi, e caterincă maximă!”

Apare falsă impresie că hinduismul, de exemplu, ar fi mai puțin înfricoșător decât alte religii. Păi, să vezi în hinduism, săbii, capete tăiate, copii mâncați de vii și alte chestii nasoale. Iad că acolo cu jupuieli de piele, mai rar! Aha, da, acelea „sunt simboluri”… Păi, poate și în ortodoxie există simboluri! Oare nu ține de noi și da, și de păstorii ortodoxiei să le deslușească?

Oare dorim să ne ocupam de sufletul nostru cu adevărat sau căutăm cea mai adaptată metodă la timpurile contemporane de a o face? Cine își salvează sufletul mai repede, mai ușor, mai „updatat”, și mai ales, să fie – manca-te-aș! – modern și frumos, așa cum vedem în reclame? Și dacă vom fi și mai slabi, și mai flexibili, e și mai bine, nu?

Cred – eu unul am descoperit asta – că în creștinismul ortodox există nesupuși, poate mai aproape de adevăr decât cei supuși, care nu pun atâta preț pe câte mătănii batem, ci pe cum le batem, cu cât suflet o facem. Și, oare, nu am avea aceeași surpriză și în alte religii? Oamenii sunt la fel peste tot, în fond.

Poate că acest text este o pledoarie împotrivă ipocriziei. Poate că o lumânare aprinsă cu suflet sau un acatist scris cu drag este egal cu o asana bine executată, nu? Și atunci? Unii dintre noi sunt doar „modiști”? Și, înțeleg, suntem cu moda în multe aspecte, de la mâncare la haine, dar suntem, oare, în același punct și legat de suflet, de spiritualitate, de identitate, în fond?

Am mai observat un fenomen legat de Ortodoxie și de România. Sunt mulți, foarte mulți, „atotștiutori”, care râd, fac mișto, ba de babele de la moaște, ba de oamenii săraci și fără dinți…  Oameni cu 1.000 de articole la activ, ba prin „Vice”, ba la „Dilema”, dar nu am văzut nici un exemplu personal. Nu am văzut un om, dintre acești  ’telectuali de marcă, să plece ca să devină preot la țara sau învățător. Să fie, dacă nu un educator pentru generațiile trecute sau actuale – știu e greu să schimbi oameni gata formați –, măcar un „far” călăuzitor pentru generațiile viitoare. Nu fac asta pentru că „e prost plătit”. Aha, deci, ne întoarcem de unde am plecat, doar la palavre de șezătoare, la miștocăreală de cafenea și șuete de pesudo-intelectuali cu ștaif. Dacă nu e banu’ bun și gros, nu mergem, dar na, de pe margine e ușor să râdem, să facem mișto și să fim și „cool” făcând asta.

                                                                                                                                   Paul HITTER