Istorie

Iudo-masoneria este principala armă a globaliștilor, dar a fost o vreme când francmasonii români și nu numai erau naționaliști…

                                        […]

 

                                         TRICOLORUL, SIMBOL MASONIC

În anul 1844, vedea lumina tiparului, la Paris, o lucrare vastă, în trei volume, intitulată neobișnuit „România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi și moldoveni, cunoscuți sub numele de români”.

Am spus despre titlu că era neobișnuit, întrucât, la aceea dată, România nu figura pe harta Europei. Vor mai trece încă 15 ani până la Unirea Principatelor.

Autorul se numea Jean Alexandre Vaillant, pe care Nicolae Iorga îl numea „merituosul prieten al românilor”. Francez de origine, fusese chemat în țară pe la 1830 și se stabilește in Muntenia. Până în 1831, este profesor, iar între 1832 – 1834 este numit director al Colegiului Național „Sf. Sava” din București.

Primele două volume din lucrarea menționată prezintă istoria Principatelor. Al treilea volum conține descrierea excursiilor făcute de autor în Țara Românească și publicate sub titlul „Orografie sau plimbări pitorești în Munții Bucegi”. In acest volum – în două capitole ce se întind pe mai bine de 45 pagini – este relatată o călătorie făcută de Vaillant, în iulie 1839, în zona Comarnic – Azuga (sau Între Prahove cum se numea Azuga, pe atunci). Aceste pagini sunt extrem de prețioase pentru noi, în primul rând prin calitatea lor de a fi cea mai veche relatare a unei excursii în Bucegi. În același timp, aceste pagini reprezintă și cea mai cuprinzătoare, mai documentată și mai pitorească desriere a aceste zone, așa cum se înfățișa ea în acea epocă, oferind informații de un real interes pentru cei interesați de trecutul acestor locuri.

Despre excursia în Bucegi a lui Vaillant, Mihai Haret nota în 1915: Mărturisim că n-am citit încă o carte care să ne transporte și să ne miște, cum ne-a mișcat povestea lui Vaillant, care, în afară de alte calități, strălucește printr-o uimitoare exactitate a nomenclaturii geografice. El ne dă explicația a o mulțime de chestiuni pe care nu pe care nu le putusem dezlega niciodată, astfel că , pentru trecutul Bucegilor, cartea lui este de o valoare netăgăduită”.

Dar să vedem, pe scurt, cum s-a desfășurat această călătorie.

În seara zilei de 19 iulie 1839, Vaillant pleacă din București, împreună cu slugerul Angelescu, care-i va fi tovarăș de drum. Ajung la Ploiești în dimineața următoare și, fără a mai zăbovi, merg mai departe la Câmpina și de acolo la Telega unde rămân două zile pentru excursii la Slănic și împrejurimi. Aici se întâlnesc cu cei doi țărani din Comarnic, Stoica Vodă și Ion Puiu, care le vor fi călăuze în Bucegi. La 23 iulie se întorc la Câmpina și de acolo, călări, se îndreaptă prin Breaza, spre Comarnic, unde stau două zile. Obiectivul principal al călătoriei lui Vaillant este mărturisit în ajunul plecării spre Bucegi: „Ziua următore trecu într-n „far niente” și în pregătiri pentru ascensiunea în Bucegi, unde, dacă Dumnezeu ne va permite, vom planta drapelul tricolor al Principatelor” („le drapeau tricolore des Principautes” – în text).

În dimineața zilei de 26 iulie, cei patru pornesc prin Posada și Orății, pe vechiul și periculosul „Drum al Domnișorilor”, care ducea la Mânâstirea Sinaia. La insistențele slugerului,nu se opresc la mănăstire și pornesc către hanul de la Între Prahove. După ptru ore de mers prin ploaie, ajung la destinație într-o stare jalnică.

În dimineața următoare, cei patru se întorc la Mănăstirea Sinaia, de unde încep ascensiunea propriu zisă în Bucegi Pornind din spatele mănăstirii, pe vechea potecă ce înconjura vârful Molomoț (pe care azi se află cazarma vânătorilor de munte), ies în vechiul drum al Vârfului cu Dor, pe care-l parcurg până la Crucea Păstorului și apoi până la vârfu muntelui, unde, pe ciuperca uriașă de acolo, Stoica Vodă le povestește legenda ciobanului îndeăgostit, rămas iarna în acel loc și răpus apoi de ger și de singurătate. Timpul neprielnic îi gonește însă prin pădurea Lăptici, spre Valea Ialomiței, unde sunt găzduiți de călugării de la schitul din fața peșterii.

A doua zi, călăuziți de stareț, ei vizitează Peștera Ialomiței și Peștera Pustnicului, după care iau drumul Babelor. Vremea rea îi întovărășește și în drumul lor peste Caraima și Coștila, până la Vârful Omu, locul în care și-au propus să fixeze tricolorul. Furtuna, care se dezlănțuie în acel moment, îi convinge de absurditatea intenției lor: „Acolo cerul se limpezi o clipă…Ne pregătim să arborăm drapelul nostru,când, deodată, se pornește un vânt violent, care schimbă aspectul cerului și care ne suflă la ureche că planul nostru este absurd. Întreg cerul se întunecă, o ceață densă ne înconloară, norii urcă cu fulgi mari din fundul abisurilor. „Suntem pierduți dacă ne ajung”, strigă Stoica…astfel, fără a fi făcut nimic, batem în retragere de-a lungul prăpăstiilor, pe marginea cărora norii, pe care-i atingem cu mâna, aleargă, se precipită, se învolburează…”

Renunțând astfel la intenția lor, se întorc și, din cauza ceții, se abat din drum, apoi revin, își regăsesc urmele din ajun, pe care le urmăresc până în vale. Acolo, înoptează la celebrul han al lui Iancu. Rămân la han până a doua zi când se reîntorc la Comarnic.

Ultima zi desăvârșește scopul călătoriei lor: însoțiți de mai mulți tineri țărani și ciobani, ei urcă pe muntele Pleșuva, unde, în sfârșit, arborează drapelul național: „…ajunși în vârf, tăiem un brad tânăr de 12 m., îi atașăm drapelul tricolor al Principatelor și îl înălțăm cu tot vântul și ploaia. Acum este arborat, fâlfâie; îl salutăm cu strigăte de bucurie și urări de speranță în viitor…Da, fie ca timpul, fie ca stăpânul acestui domeniu, să respecte această emblemă a unei națiuni care vrea să renască și această națiune va renaște”.

Acestea sunt, pe scurt, momentele principale care jalonează călătoria lui Vaillant.

Dar, dintre numeroasele episoade ale povestirii, de departe cel mai interesant, prin semnificația pe care o poate avea, este episodul arborării tricolorului, asupra căruia vom insista în continuare.

Așadar, în 1839, francezul Vaillant cunoaște „un drapel tricolor al Principatelor”, considerat „drapel național”(„le drapeau national” – în text). El nu se duce la Milcov cum ar fi fost normal, ci pe Vârful Omu. Pentru el, așadar, Unirea Principatelor era un fapt, care nu aștepta decât o consemnare formală (care avea totuși să întârzie douăzeci de ani). Ceea ce voia Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe granița cu Transilvania, era să trimită un semnal românilor de dincolo, să le spună că era timpul să se trezească. Și asta cu 80 de ani înainte de Unirea cea Mare.

Cine era deci acest francez care privea atât de departe în viitor și cu atâta clarviziune? Și cum de știa el de existența unui drapel național care nu mai fusese niciodată arborat?

În „Istoria Românilor” de P. P. Panaitescu, reeditată în 1990, se poate citi la pag.271: „De la o vreme începură chiar să fie angajați ca profesori și câțiva francezi, ca profesorul Vaillant, care răspândi în țară îndemnuri la răscoală pentru libertatea și unirea românilor”. Într-adevăr ilustrul profesor de la Sf. Sava era, în același timp, un militant activ pentru „regenerarea” noastră națională. În anul următor, 1840, îl găsim printre inițiatorii complotului cunoscut în istorie ca fiind al lui Mitiță Filipescu, care urmărea răsturnarea domnitorului Alexandru Ghica. Alături de inițiatori se găsea și Nicolae Bălcescu. Denunțați, participanții sunt arestați și condamnați la pedepse grele, dar Vaillant, fiind cetățean străin, este expulzat. Se refugiază în Moldova, unde rămâne din noiembrie 1840 până în mai 1841, timp în care organizează o nouă organizație secretă, „Fii Coloniei lui Traian”. Descoperit din nou, trebuie din nou să fugă. Se reîntoarce o vreme în Franța, dar în timpul Revoluției de la 1848 va reveni în țară și o va părăsi definitiv, abia după înfrângerea acesteia. Ulte- rior, el va susține activ, de la Paris, Unirea Principatelor.

Cum se poate explica oare acest sentiment de dăruire totală și de solidaritate deplină a unui străin cu cauza noastră națională? În cazul lui Vaillant există o singură explicație și anume apartenența lui la mișcarea Francmasoneriei internaționale. A fi francmason în acele timpuri, implica, în primul rând, împărtășirea unor convingeri comune și o solidaritate dincolo de orice barieră etnică, politică sau națională. Iar Vaillant era, înainte de orice, un vechi și foarte cunoscut francmason. Ca francmason, el a avut acces nelimitat în societatea tinerilor intelectuali progresiști și revoluționari, cunoscuți ca „generația pașoptistă”, care, în marea ei majoritate, aparținea Francmasoneriei. Nu mai este nici un secret estăzi că marile noastre personalități care au făcut Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor și Independența României din 1877, erau, aproape fără excepție, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae și Ștefan Golescu, Gheorghe Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu și C.A.Rosetti – și am numit doar Guvernul Provizoriu al Revoluției de la 1848 din Muntenia și până la Vasile Alexandri, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și lista ar putea continua. Apartenența la Francmasonerie a permis acestei generații de excepție să vină în contact, să discute de la egal la egal și să întrețină relații de strânsă prietenie , cu marile personalități ale vremii: Jules Michlet, Edgar Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi. Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Și tot din aceste contacte se va fi făurit și tricolorul nostru așa cum îl știm.

Este adevărat că „opțiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roșu – galben – albastru… a fost sesizată pe întreg spațiul locuit de români”, încă din cele mai vechi timpuri (conform„Tricolorul României” coordonată de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – București 1995). Se mai știe că pe steagul lui Tudor Vladimirescu, cei trei ciucuri erau realizați din fire de mătase în cele trei culori. Dar steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor, era un steag pictat „în tehnica tradițională a picturii bisericești” (ibidem).

De asemenea prin hatișeriful din 1834, sultanul otoman îi acorda domnitorului Alexandru Ghica, dreptul ca „la cele ostășești” să aibă „alt steag cu fața roșie, albastră și galbenă având și acesta stele și pasăre cu cap, la mijloc”. Dar culorile erau orizontale începând cu roșu. Era un drapel ostășesc și nu putea fi considerat „național”, fie și numai pentru că același drapel ostășesc al Moldovei era bicolor: „pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roșie formează câte un patrat în fiecare dintre cele patru colțuri”. (ibidem)

Este sigur însă că nu acesta era tricolorul pe care l-a arborat francmasonul Vaillant. El nu putea face asta din două motive. În primul rând pentrucă acest tricolor îl reprezenta pe Alexandru Ghica, pe care Vaillant îl detesta și pe care, în anul următor, va încerca să-l răstoarne. Dar mult mai important este faptul că pe Vaillant nu l-ar fi interesat niciodată un drapel având culorile orizontale, deoarece dispunerea orizontală a culorilor contravenea flagrant principiilor masonice pe care le respecta.

Pentru a înțelege această afirmație, cităm din eseul intitulat „Prima intrare a României în Europa: pașoptiștii”, publicat în octombrie 1993 în revista „22”. Autorul, istoricul Adrian Niculescu, afirma: Potrivit celei mai plauzibile dintre explicații, tricolorul românesc este și el un simbol masonic. Cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității. Orientarea culoriloe în sus semnifică verticalitatea, un alt concept masonic, Cifra trei este numărul perfect, Sunt numai patru țările europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia, Belgia și România. O companie dintre cele mai ilustre. Sunt exact țările cu o puternică origine masonică, născute din Revoluția Franceză (1789), din cea belgiană (1830), din Resorgimento-ul italian și din mișcarea de «regenerare» românească”.

Avem convingerea că numai un astfel de tricolor putea fi considerat de către Vaillant drept „drapel al Principatelor” și prin urmare, demn de a fi arborat pe cel mai înalt vârf din Bucegi, la granița cu Transilvania.

În același eseu, autorul mai scrie: Este cunoscut faptul că tricolorul românesc a fost adoptat ca simbol al Națiunii în prima zi a victoriei Revoluției de la 1848, prin decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu. Mai puțin este cunoscut însă că el exista, am putea spune «in pectore», în inima revoluționarilor încă mai demult… Ei au fluturat poate, pentru prima oară, odată cu izbucnirea Revoluției din februarie 1848 de la Paris, pe «Hotel de Ville», primăria capitalei franceze, alături de celelalte steaguri ale «naționalităților».”

Sau conform „Tricolorul României” (op.cit): „Prima dată tricolorul românesc a fost înfățișat public, ca simbol vexilogic național în contextul acestui an revoluționar, după 25 februarie, la Paris…când o delegație de tineri români dintre cei mai avântați…au mers «în cântări de libertate» la primăria Parisului să felicite Guvernul Provizoriu.”

Coroborând aceste afirmații cu povestea lui Vaillant, rezultă, în primul rând, o constatare neașteptată: Tricolorul românesc, așa cum îl știm, era recunoscut încă din 1839 drept simbol național, așadar cu cel puțin aproape un deceniu înainte de oficializare sa.

În al doilea rând se conturează o ipateză surprinzătoare: tricolorul „a fluturat poate pentru prima oară” atunci, în acea zi de 29 iunie 1839, pe muntele Pleșuva. Astfel, arborarea de către Vaillant și slugerul Angelescu a tricolorului ca „drapel tricolor al Principatelor”, este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Pentru noi, cei de astăzi, este un prilej de adâncă emoție gândul că acei țărani și ciobani anonimi din Comarnic, adunați în jurul tricolorului, pe muntele Pleșuva, au fost poate martorii neștiutori ai unui eveniment istoric de mare semnificație pentru făurirea națiunii noastre. Ca și faptul că, atunci, în ajunul „regenerării” noastre ca națiune, s-au găsit alături de acel drapel, un francez și un român, ca o întruchipare simbolică a unei prietenii ce înfruntă veacurile.

Și ce dovadă mai elocventă a trăiniciei sentimentelor de solidaritate în acele vremuri îndepărtate, decât faptul că, peste ani, în 1995, cu prilejul sărbătoririi tricentenarului orașului Sinaia, s-au regăsit în aceeași sală, reprezentanții a trei orașe înfrățite: Aosta, Athis Mons și Sinaia. Orașe ale căror drapele naționale au toate trei, fără excepție, trei culori, egale și verticale care atestă o dată în plus, originea lor comună și consfințesc statutul lor de frați.

13 septembrie 2001                                                                 Dan Anghelescu

                                                                                   Loja „Axis Mundi” – Orientul Sinaia

3 Comments

  1. IQ100

    Nu e NICI O CONTRADICTIE.Si patriotiide ieri si antinationalii de azi au raspuns/ raspund aceluiasi centru de comanda externa.
    Am spus-o de mult, pe blogul Contelui de saint Germain, si pe la Cotidianul si am avut punctaje pozitive.
    La ‘patu’z’opt si in deceniile ulterioare interesul globalistilor a fost sa surpe/destrame/conduca cele trei imperii aristocrato-religiose : Austro-Ungar, Rus tarist, Otoman (pe teritoriul caruia exista si „miezul din dodoască, Palestina).
    Pt aceasta, existenta, lupta pt „independenta”, mica si marea Unire a Principatelor Rom,ane au fost mai ales folositoare; ele au fost dirijate in directia dorita (vezi In creanga „Mos Ion Roata si Unirea”, poate primul semnal anti globalist, vezi conditiile puse la 1878, 1879, vezi ridicarea in rang a lui Gautler intaiul, nume de scena Carol I-ul, vezi joarda crunta data peste degete cand ne-am intins la ‘Romania Mare”).
    Acum NU mai e nevoie.
    Imperiul Austro ungar a fost cucerit si rebranduit economic, finaciar, cultural.Stim toat lumea cum se num(u)este astazi…
    Imperiul tarist a fost cucerit, exploatat 80-90de ani si abandonat sau chiar pierdut in lupta hibrida, acum fiind partener/concurent.
    Imperiul Otoman a fost si el faramitat, pierdut la scara mare, dar tinta principala, (existenta unui anume stat) si tintele secundare (petrolul arab si conectarea unor state arabe la globalism) au fost atinse.Sa nu uitam ca arabii erau cam sub turci.Vezi Lawrence al Arabiei, filmul (bun , dar globalist ) si ce spune Douglas Reed despre marele sau compatriot.
    Deci ASTAZI NU mai e nevoie de Romania, ca stat national , ci doar de teritoriu si resurse, ceea ce s-a si pus in practica
    Sclavi sunt destui: mancurti retarzi #gi, imigranti, rromi defavorizati si mentinuti asa si destui romani, cu numele.

  2. IQ100

    „Ca și faptul că, atunci, în ajunul „regenerării” noastre ca națiune, s-au găsit alături de acel drapel, un francez și un român, ca o întruchipare simbolică a unei prietenii ce înfruntă veacurile.”
    Sa fim sobri! -Alphonse Allais.
    care prietenie ?/”Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au dorit acel Apus?”.’francezii, cam charlie si englezii, cam bancheri, doreau o „marca” l;a marginea Europei, un „buzdugan cu trei pecti” , un Cui al lui Pepelea in coasta celor trei Imperiide care vorbeam. Vezio „Pteri Granter”, vezi cadoul „Dobrogea” , vezi ping-pong-ul cu Basarabia, vezi Comisia Gurilor Dunarii, vezi Sulina – EUROPOLIS, ce nume dinainte de aparitia oficiala a altor Uniuni ale carbunelui si Otelului….

    • IQ100

      sorry, erata ; in loc de „Pteri Granter” se va citi ” Puteri Garante”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*