Cadran international

Juan Guaidó din Venezuela nu e Che Guevara și nici SUA nu mai este ce era odată…

    Guaidó nu e Che Guevara, dar loviturile de stat sud-americane sînt ca cele europene Între 1900 și 2006 […]

 

  Guaidó nu e Che Guevara, dar loviturile de stat sud-americane sînt ca cele europene

Între 1900 și 2006 au avut loc nu mai puțin de 162 de lovituri de stat din America Latină, ce aveau să facă acest gen de intervenții celebre. Dincolo de implicarea Statelor Unite de partea unor conducători ce susțineau ”dreapta” în contra conducătorilor de stînga, și mai celebre au ajuns datorită faptului că aduceau la suprafață o galerie impresionantă de eroi, doar dintre cei proeminenți s-ar putea aminti într-o clipă Pancho Villa, Emiliano Zapata, Augusto Sandino, Fidel Castro, Che Guevara și terminînd cu Hugo Chavez și, mai nou, cu Nicolas Maduro. Sau, poate cu Juan Guaidó – un fel de revoluționar wannabe, un produs de laborator. Și, totuși, diferența dintre cei de odinioară și Guaido este uriașă! Pe vremuri, cei care încercau să dea o lovitură de stat, cel puțin credeau în ce fac.

Intervenționismul american are la bază Doctrina Monroe, elaborată de James Quincy Adams în 1823, care stabilea sferele de influență și o împărțire a acestora între „lumea veche” și „lumea nouă”, americană. Deci, în principal, ar fi vorba despre ținerea Europei în afara Americilor și consolidarea hegemoniei SUA în emisfera vestică. Îmbrăcată în vorbe frumoase, Doctrina Monroe părea să vorbească doar despre independență și protecție împotriva colonialismului pînă la „corolarul” lui Theodore Roosevelt (1904) care vorbea deschis despre intervenția Statelor Unite împotriva țărilor din America Latină, care puteau fi forțate să își plătească datoriile către bănci europene sau nord-americane ori să satisfacă anumite interese de afaceri. După al doilea război mondial, utilizarea intervențiilor militare SUA în America Latină a devenit și mai facilă în baza Doctrinei Monroe, pretextînd influențe ale URSS oriunde un regim de stînga își făcea apariția.

Cel mai recent recurs la această doctrină este a președintelui Donald Trump, care a invocat posibilitatea unei intervenții militare în Venezuela după ce Mike Pompeo (CIA) declarase că deteriorarea situației din țară este rezultatul acțiunilor unor grupuri controlate de iranieni și ruși! Ruși, adică europeni! În martie 2019, John Bolton, consilierul pentru securitate națională de la Casa Albă, a declarat că administrația Trump nu se teme de aplicarea Doctrinei Monroe în cazul Venezuelei și a președintelui Maduro, obiectivul SUA fiind de a avea „o emisferă complet democratică”. Desigur, sumedenie de voci califică astfel de declarații drept o „aroganță imperialistă” ce amintește de aspecte precum Operațiunea Condor sau de intervențiile din Haiti, Panama, Honduras, Nicaragua etc. care numai democratice nu se pot numi.

Jair Bolsonaro și Juan Guaidó / Foto: Antonio-Cruz-agbr. / The Rio Times

Chiar mai ciudat decît faptul că Statele Unite și mai precis administrația Trump participă la o asemenea mascaradă precum cea din Venezuela, explicabilă prin dorința americanilor de a-și cîștiga o așa-zisă independență energetică, este susținerea venită din partea Braziliei. Președintele Jair Bolsonaro, prezentat ca fiind un vîrf de lance în lupta contra globalismului, este unul din cei care a recunoscut public pionul americanilor drept președinte al Venezuelei, cînd de Juan Guaidó nu auziseră 81% dintre venezueleni, deși activa într-un partid politic minor, de extremă dreapta, dar unde nu reușise să răzbată nici pînă la vîrf.

În rest, susținătorii lui Guaidó sînt în general susținători ai Noii Orînduiri Mondiale, stipendiați Soros, globaliști, progresiști. Canada, de exemplu, susține „democratizarea” în curs. Și mai abjectă este poziția Grupului de la Lima, a țărilor latin-americane, despre care nu s-ar putea spune că nu sînt capabile să înțeleagă ce se petrece cu adevărat. Numai că, toate aceste țări au  la conducere marionete.

Din combinație nu putea lipsi un alt „campion” al așa-zisei democrații progresiste, El presidente del Consejo Europeo:

Sursa: Twitter. Click pe imagine pentru mărire!

Donald Tusk spune că președintele Maduro, liber și democratic ales și reales de poporul venezuelean, nu ar avea un „mandat democratic” precum necunoscutul și nealesul Guaidó! Iar asta, din păcate, spune extrem de multe și despre Uniunea Europeană. Și despre dorința UE de a deveni o „democrație” sud-americană. O poziție similară a avut și italianul Antonio Tajani, care în prezent ocupă funcția de președinte al Parlamentului European!

Dar, întorcîndu-ne la celălalt Donald, la Trump, observăm fragilitatea poziției sale de la Casa Albă și dependența față de complexul militar-industrial, tocmai prin faptul că Juan Guaidó este un proiect CIA – construit cu grijă timp de un deceniu de fostele administrații ”progresiste”, în special Obama – și intens susținut exact de presa care îl toacă mărunt pe Trump de cînd a venit la putere: The New York Times, Bloomberg News, The Wall Street Journal, CNN etc. În cazul particular al CNN, s-a mers pînă acolo încît s-a afirmat că în ianuarie 2019, Maduro ar fi pierdut alegerile în fața lui Guaido, cu toate că în ianuarie nu au existat alegeri, iar Guaido e un cvasi-necunoscut, ca să nu mai spunem că nu a candidat niciodată împotriva lui Maduro! The Economist făcea următorul îndemn: Încercați din nou!

Click pe imagine pentru mărire!

Guaidó este mai cunoscut în afara Venezuelei decît la el în țară. Construit cu atenție de Washington, Guaidó nu trebuie să aducă nici o democratizare în Venezuela, ci să ducă țara la colaps, după două decenii în care a rezistat asalturilor hegemonice ale SUA. Ales în 1998, Hugo Chavez a redobîndit controlul asupra rezervelor petroliere ale țării. Mai mult, în loc să dreneze banii în afara țării, în conturile corporațiilor, Chavez i-a direcționat exact către oameni, scotînd din sărăcie cronică și analfabetism milioane dintre ei. Așa încît, în 2002 se orchestrează prima lovitură de stat – împotriva lui Chavez – cu sprijin american, dar armata și populația îl susțin pe președinte. Au urmat zecile de tentative de asasinat și în mandatul George W. Bush și în mandatul lui Barack Obama, cărora Chavez le-a supraviețuit. A murit de cancer în 2013, nu înainte de a-și desemna succesorul, pe actualul președinte Nicolas Maduro, desemnare de care populația a ținut cu dinții la urne, în două rînduri de alegeri. Asupra lui Maduro s-au concentrat nu mai puțin de trei tentative de asasinat pînă în prezent, inclusiv cu dronă. Americanii au încercat apoi recrutarea de ofițeri din armata lui Maduro, în încercarea de a-l răsturna militar. Nici asta nu le-a ieșit.

Chavez și ulterior Maduro, s-au declarat adepții „Oil policy”, altminteri o încercare de a construi o alternativă la globalismul neoliberal. Ceea ce în contextul de astăzi pare o ”crimă” de neiertat chiar și în Europa, unde Viktor Orban este numit în unele cercuri ”dictator”. Ceea ce trebuie înțeles, este că problema Venezuelei se leagă strict de petrol, de OPEC și de dorința unora de a controla acest petrol, piața și încasările aferente.

Venezuela lui Maduro tocmai și-a redobândit suveranitatea asupra resurselor petroliere din ghearele unor corporații precum Chevron, Total sau Statoil. Cu toate acestea, două treimi din economia așa-zisă ”comunistă” a Venezuelei se află în mîini private. Ca atare, sancțiunle aplicate Venezuelei lovesc, în principal, sectorul privat!

                                      Epoca Hugo Chávez

Chevron are o poveste lungă de peste un secol în Venezuela, în ciuda schimbărilor guvernamentale dintre cele mai variate care au avut loc aici. Totul a început cu Royal Dutch Shell și cu compania lui Rockefeller, Standard Oil. În perioada 1943-1974 industria era controlată de stat, iar companiile străine nu puteau realiza profituri mai mari decît Venezuela, pe urmă situația s-a îmbunătățit prin anii ’60, cînd companiile își gestionau singure proiectele extractive, apoi a urmat perioada de boom, de supraproducție, dublată de intrarea pe piața a producătorilor din Orientul Mijlociu, ceea ce a dus la scăderea prețului petrolului. Tot atunci apare Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). În 1976, industria e naționalizată, apare deci compania națională ce avea ulterior să se transforme în PDVSA. Ca țară monoindustrială, cu venituri uriașe din petrol, Venezuela recurge la importuri. Cu ”ajutorul” Rusiei și Mexicului care-și cresc prețurile, prin 1998, prețul petrolului venezuelean ajunge la un minim istoric. Veniturile populației se află în scădere de prin anii ’80. În această conjunctură este ales Hugo Chávez. Iar noul președinte decide să schimbe lucrurile în bine. Chavez a vizitat toate țările OPEC și pe cele ne-OPEC, Rusia și Mexicul care deveniseră și ele producătoare de petrol, convingîndu-le să cadă de acord asupra respectării cotelor de producție. Ceea ce s-a și întîmplat, iar prețul barilului de petrol a crescut imediat, după un declin de 15 ani. Problema a survenit însă exact de la compania de stat venezueleană – PDVSA – care a intrat în dispute cu guvernul Chavez, președintele susținînd nevoia unei renaționalizări.

Hugo Chavez

Chavez a avut în vedere, în primul rînd, o redobîndire guvernamentală a controluluiasupra industriei petroliere, intrînd în coliziune cu Petróleos de Venezuela (PDVSA) care se obișnuise să își elaboreze singură strategiile. În al doilea rând, Chavez urmărește ca statul să colecteze o parte mai mare din veniturile din petrol, impunând și redevențe asupra producției de petrol. Obiectivul era de a inversa procesul de scădere constantă a veniturilor rezultate din petrol, o tendință care a fost amplificată în timpul procesului de liberalizare. În al treilea rând, reforma încearcă să consolideze rolul Venezuelei în cadrul OPEC și îmbunătățirea poziției Venezuelei în economia mondială. În cele din urmă, reforma viza oprirea tendinței de privatizarea totală a PDVSA. Să nu ne mirăm, așadar, că astfel de măsuri au fost o sursă de tensiune între guvernul Chávez și guvernul S.U.A. Mai mult, unii leagă direct intervenția lui George W. Bush în Irak de ”seceta” impusă de Venezuela.

În trei ani, Chávez a numit cinci președinți pentru a conduce PDVSA, generînd nesiguranță în rîndul conducerii superioare a companiei și al lucrătorilor. Acest lucru a determinat conducerea PDVSA să apeleze la o grevă care a fost susținută de principalele federații muncitorești și de afaceri din țară și care a servit drept platformă pentru încercarea de lovitură de stat ce a urmat în 2002, lovitură de stat sprijinită de Statele Unite.

Poziția guvernului SUA față de reforma lui Chávez a fost contradictorie. Venezuela a continuat să fie un important furnizor de petrol. SUA n-ar fi putut să înlocuiască această sursă de hidrocarburi, iar pentru Venezuela, S.U.A. rămîne principalul client. În același timp, însă, ca o națiune consumatoare, SUA era deranjată de prețurile ridicate ale petrolului pe care-l achiziționa. Cu toate acestea, nu este un secret faptul că interesele industriei petroliere erau bine reprezentate în administrația Bush, care nu era interesată de scăderea prețului. Consolidarea OPEC și a organizațiilor membre este o altă sursă de iritare pentru SUA, nu în ultimul rînd pentru că unii dintre membrii cheie – Irak, Libia, Iran – sînt țări aflate pe lista de ”dușmani” ai Statelor Unite. Axa Răului!În plus, politica în domeniul petrolului trebuie văzută în contextul unui proiect politic mai amplu al lui Chávez, fără a exclude de aici componenta socială, de o importanță covîrșitoare pentru Venezuela. Cu toate problemele, ambiguitățile și punctele slabe, proiectul prezidențial a fost unul care încerca să construiască o alternativă la globalizarea neoliberală. Acest lucru a făcut ca Venezuela să devină o amenințare la adresa superputerelor lumii.

Tensiunile dintre guvernul Chavez și guvernul Statelor Unite și a companiilor americane au ajuns la paroxism în 2007. Chávez a anunțat un decret prin care urma să naționalizeze siturile de extracție a petrolului rămase sub control străin, oferind PDVSA un minim de 60% din acțiuni. Companiile petroliere din SUA, ExxonMobil și ConocoPhillips, au lăsat în urmă operațiunile lor, pierzând miliarde de dolari. Președintele ExxonMobile era Rex Tillerson – care ajunge ulterior secretar de stat al președintelui Donald Trump.

Totuși, Chevron, a văzut o oportunitate aici și a petrecut următorii ani cultivînd bune relații cu guvernul și cu Chávez însuși. Halliburton și o altă companie americană de servicii petroliere, Schlumberger, au decis, de asemenea, să-și continue activitatea în Venezuela.

                                          Epoca Nicolas Maduro

După moartea lui Chávez în 2013 și începutul asediului economic al Venezuelei susținut de Statele Unite – în primul rînd prin manipularea prețului petrolului în cooperare cu Arabia Saudită și apoi prin sancțiuni – profiturile PDVSA și, în consecință, ale Chevron au scăzut dramatic. În această perioadă, Schlumberger (din Houston, Texas) și-a redus drastic operațiunile din Venezuela.

Nicolas Maduro / Foto: Facebook

Pe măsură ce producția de petrol a rămas neschimbată, iar profiturile au continuat să scadă, tensiunile dintre Chevron și guvernul Maduro au crescut. Astfel că,  începând cu 2017, guvernul a început să aresteze angajații Petropiar – un joint venture între Chevron și PDVSA pe teme de corupție. Și activitățile Halliburton din Venezuela au suferit în acești ani, compania pierzînd peste 1 miliard de dolari în investiții. Dar aici, lichefierea monedei naționale și sancțiunile impuse de SUA au fost principalele motive.

Ambele companii, Chevron și Halliburton, au decis să facă față crizei economice din Venezuela și tensiunilor crescînde cu președintele Maduro, pariind pe o politică agresivă de schimbare a regimului.

Acum, Guaidó a făcut deja declarații privind elaborarea unei noi legi privind hidrocarburile care să stabilească termeni flexibili și contracte flexibile pentru proiecte adaptate la prețurile petrolului și ciclurilor de investiții în petrol. Acest plan ar crea, de asemenea, o nouă agenție guvernamentală pentru hidrocarburi, care ar aduce reglementări și în domeniul gazelor naturale și a țițeiului convențional, greu și extra-greu, pentru companiile internaționale.

Guaido „îngrijorat” de soarta PDVSA.

Mesajul clar este că „președintele” susținut de SUA semnalează deja susținătorilor săi de la Washington că va privatiza repede compania petrolieră de stat a Venezueleidacă va reuși să preia puterea.

Dacă SUA va reuși să îl elimine pe Maduro și să îl pună pe Guaidó în locul lui, acesta va fi doar ultimul exemplu al politicii guvernului american de a maximiza beneficiile directe ale corporațiilor precum Chevron și Halliburton prin politicile externe. În cazul Chevron, ajutorul dat  pentru a deveni una dintre cele mai mari companii petroliere din lume, a fost constant, indiferent dacă președinția era deținută de democrați sau de republicani. De exemplu, sancțiunile dictate de Trump asupra exporturilor de petrol iraniene au dublat veniturile nete ale Chevron, ajungînd la cel mai înalt nivel în ultimii cinci ani.

Oarecum similar, în cazul aplicării acelorași politici privind schimbările de regim ce vizează și Iranul, Halliburton va deveni cei mai mare beneficiar al politicilor Casei Albe, avînd în vedere prezența sa în Iran.

Încă în 2011, Trump a declarat pentru Wall Street Journal că ar sprijini intervenția SUA în Libia dacă SUA ar putea „să ia petrolul”. După opt ani de la intervenția sprijinită de SUA, Libia rămîne fără un guvern și este scena unor activități teroriste fără precedent, al comerțului masiv cu arme ilegale și al celui cu sclavi. Ajuns președinte, Donald Trump și-a exprimat deseori regretul că Statele Unite nu sînt principalii beneficiari ai petrolului irakian în urma răsturnării lui Saddam Hussein.

                                    „Construirea lui Guaido”

Operațiunea a început în 2005, cînd 5 studenți au fost trimiși la Belgrad ca să învețe abc-ul insurecțiilor, printr-un program al Center for Applied Non-Violent Action and Strategies (CANVAS) – finanțată de National Endowment for Democracy, despre care se spune că ar fi, de fapt, o organizație aparținînd CIA. CANVAS mai avea un fragment, numit Otpor, un grup de protest sîrb de la Universitatea din Belgrad. Otpor, care înseamnă “rezistență” (precurosarea #rezist-ului de astăzi), s-a distins prin protestele ce au culminat cu înlăturarea de la putere a președintelui Slobodan Milosevic.

Aici, studenții ”revoluționari” au fost instruiți să aplice teoriile lui Gene Sharp, a ”luptei non-violente”. (Intrați pe pagină și veți rămîne uimiți de cît de exhaustive sînt ariile de aplicare ale acestor filosofii revoluționare). Sharp a lucrat cu un fost analist al Agenției de Informații de Apărare, colonelul Robert Helvey pentru a concepe un plan strategic ce se dorea aplicat în acele state care se opuneau dominației unipolare a Washingtonului.

În 2007, Guaido este dus la Washington, la cursurile de guvernare și management politic de la Universitatea George Washington, îndrumat fiind de Luis Enrique Berrizbeitia, un economist neoliberal, fost director executiv al Fondului Monetar Internațional (FMI). Tot în acel an, Guaidó a ajutat la conducerea mitingurilor antiguvernamentale după ce guvernul venezuelean a refuzat să reînnoiască licența Radio-televiziunii Caracas (RCTV). Stația privată a jucat un rol important în lovitura de stat din 2002 împotriva lui Hugo Chávez, mobilizînd populația prin transmiterea de informații false. Așa s-a născut “Generation 2007”.

Generos finanțați de oligarhi libertarieni și de guvernul american prin organizațiile de soft-power, ”revoluționarii” venezueleni au dus tacticile Otpor pe străzi. În 2009, ”Generația 2007” a organizat o demonstrație șocantă, în timpul căreia, activiștii au renunțat la pantaloni pe drumurile publice, aplicînd tacticile scandaloase ale teatrului de guerilă ale lui Gene Sharp.

Dacă mai țineți minte, așa s-a întîmplat și la București la „Revoluția Muii”.

Concomitent, Guaido fondează partidul numit Voința Populară, care este condusă de Leopoldo López, care făcuse și el parte din programele celor de la National Endowment for Democracy și despre care se spune c-ar fi descendent direct al lui Simon Bolivar. Ironic! Printre activitățile partidului se regăsește, în 2010, o acțiune antiguvernamentală plănuită cu suport Stratfor și CANVAS, de exacerbare a nemulțumirii populare cauzate de seceta prelungită ce a cauzat o reducere a puterii hidrocentralelor și, ca atare, frecvente pene de curent. Opoziția beneficia de 40-50 de milioane de dolari pe an de la organizațiile guvernamentale americane, cum ar fi USAID și National Endowment for Democracy. Chiar dacă scenariul preconizat de Statfor nu s-a mai materializat, activiștii partidului Voința Populară și aliații lor au lăsat deoparte orice pretenție de non-violență și s-au alăturat unui plan radical de destabilizare a țării.

Guaidó, Goicoechea și câțiva alți activiști au participat la o instruire secretă de cinci zile la un hotel denumit “Fiesta Mexicana” (evident, din Mexic). Seminariile au fost conduse de Otpor, formatorii de schimbare a regimului din Belgrad, susținut de guvernul Statelor Unite. În cadrul întâlnirilor, Guaidó și colegii săi au pus la cale un plan de răsturnare a președintelui Hugo Chavez prin stîrnirea haosului și prin episoade prelungite de violență stradală. (Poate vă sună cunoscut!)

Trei ”grei” din industria petrolieră – Gustavo Torrar, Eligio Cedeño și Pedro Burelli – ar fi acoperit cheltuielile legate de instruire, ce s-au ridicat la 52.000 de dolari. Presupusul complot Fiesta Mexicana a fost dezvăluit de documente publicate chiar de guvernul venezuelean, care aflase între timp de acțiunile lui Guaido.

În mai 2014, guvernul de la Caracas a făcut publice noi documente care descriau pregătirea unui complot pentru asasinarea președintelui Nicolás Maduro. ”Scurgerile de informații” au condus la identificarea Mariei Corina Machado – care în prezent lucrează pentru senatorul republican Marco Rubio – fost candidat la președinția Statelor Unite.

Machado și Guido.

Tot în 2014, demonstranții care acționau ca trupe de șoc pentru oligarhia exilată au ridicat baricade în toată țara, transformând cartierele controlate de opoziție în fortărețe – cunoscute sub numele de guarimbas. Mass-media internațională a reprezentat revolta ca un protest spontan împotriva regimului Maduro. Președinția venezueleană a susținut însă că există dovezi că Voința Populară ar orchestra revolta. În jur de 43 de oameni au fost uciși în timpul guarimbelor din 2014. Trei ani mai târziu, același tip de revoltă a izbucnit din nou, provocând distrugeri ale infrastructurii publice și moartea a 126 de persoane.

În timpul protestelor de stradă, Guaidó i s-a alăturat lui Leopoldo Lopez pe scena unui miting al Voinței Populare și organizației ”Justiție în primul rînd”. (Pentru că… deh, Justiția e mereu la îndemînă!). Lopez a cerut mulțimii să ocupe biroul procurorului general Luisa Ortega Diaz. Curînd după aceea, biroul lui Diaz a fost atacat de bande armate care au încercat să-l și incendieze.

Cum violența și polarizarea politică au escaladat în întreaga țară, guvernul a început să acționeze împotriva liderilor Voluntad Popular. Freddy Guevara, vicepreședinte al Adunării Naționale și al doilea în conducerea Voinței Populare, a fost unul dintre conducătorii revoltei stradale din 2017. A fost adăpostit în ambasada chiliană, se presupune că a fugit din țară. Lester Toledo, un parlamentar al Voinței Populare, a fost acuzat de guvernul venezuelean în septembrie 2016 de finanțare a terorismului și de complot pentru asasinarea președintelui. Toledo a fugit din Venezuela lucrînd ulterior cu Human Rights Watch, guvernul american, Freedom House, Congresul spaniol și Parlamentul European.

Juan Guaido și Leopoldo Lopez.

Leopoldo Lopez, liderul vechi al Voinței Populare, este în prezent în arest la domiciliu, acuzat de un rol-cheie în decesul a 13 persoane în timpul guarimbelor din 2014. Amnesty International s-a arătat îngrijorată de soarta lui Lopez. Între timp, membrii familiei victimelor guarimba au introdus o petiție pentru mai multe acuzații împotriva lui.

Yon Goicoechea, finanțat de frații Koch, a fost arestat în 2016 de forțele de securitate care au susținut că au găsit un kilogram de explozivi în vehiculul său. A fost eliberat în noiembrie 2017.

În urma arestului, David Smolansky Urosa  și-a ras barba și sa strecurat în Brazilia deghizat în preot, cu o biblie în mână și cu rozariu în jurul gâtului. El locuiește acum la Washington, unde a fost ales de secretarul Organizației Statelor Americane, Luis Almagro, pentru a conduce grupul de lucru privind criza migranților și a refugiaților din Venezuela. (Uite ce frumos se leagă lucrurile: azi te ocupi de doborîrea guvernului, mîine de cei care  trebuiesc aduși în țară ca să distrugi statul, să-l predai corporațiilor și să desăvîrșești politica granițelor deschise – a Noii Orînduiri Mondiale).

La cît de finanțată și ghidată logistic a fost încercarea de lovitură de stat, pe atît de debilă a fost în realizarea efectivă din teren. Un bun motiv ar fi cel din titlu, anume că Guido nu e Ghevara! Una e să crezi în ceea ce faci, alta e să lupți pentru corporațiile străine. Lovitura de stat a fost puerilă în realizare! Nu poți iniția o lovitură de stat pe Twitter. De regulă, cei care încearcă așa ceva, ocupă televiziunea publică sau radioul public, exact pentru a demonstra că dețin într-un fel puterea. La fel, nu stai ca un mucos înconjurat de o duzină de indivizi în uniformă, rugînd frumos armata să ți se alăture, încă și spui că altminteri lovitura de stat va eșua, subliniind direct lipsa ta de susținere. La fel, nu poți să pretinzi că te susțin ”elitele” și să chemi poporul la ”revoluție”, cînd poporul e prin definiție opus elitelor, ar vrea eventual să le schimbe sau să le elimine de la putere.

Hans Klemm, 10 august 2018, urmărind rebeliunea de la București. (captură TV)

              Asemănări, coincidențe, „teorii ale conspirației”…

Exact acești pași i-am văzut și în România! La noi, au mai performat și ”elite intelectuale”, generos stipendiate din banii publici – Liiceanu, Pleșu – se alătură ”revoluționarului”, inițial omul cu geacă roșie, pe urmă, cînd acesta dovedește că e din mămăligă se recurge la un Guaido de import – Burduja jr. În România nu s-a folosit Twitter, ci Facebook. Și, exact ca în Venezuela, o grămadă de ”instruiți” și finanțați cu bani americani via soft power-ul aferent, organizații Soros etc. despre care am mai scris, inclusiv din bani publici americani! Iată motivul pentru care ”dictatorul” Viktor Orban a scos de la el din țară astfel de organizații subversive.

Presa națională și internațională, aflată cu arme și bagaje în tabăra ”progresistă”, exact ca și în cazul Venezuelei, a tunat și a fulgerat împotriva României ”corupte”, în condițiile în care cele mai fantasmagorice cifre vehiculate de procurori prin diversele dosare ale liderilor politici din țară, însumate, nu reprezintă mai mult de 0,4% din PIB, în vreme ce sumele scoase de corporațiile străine din România, fentînd plata impozitelor, ajunge la cel puțin 14% din PIB!

Politicienii ”progresiști” de pe tot globul au avut insomnii din cauza lui Dragnea și a celor care-l susțin, în special Tăriceanu. Dar la Tăriceanu ajungem mai tîrziu.

Să reamintim puțin și contextul din România: momentul premergător reglementării situației hidrocarburilor din Marea Neagră. Povestea ar fi rămas deplin necunoscută publicului fără eforturile depuse de avocatul Dan Chitic, a deputatul Liviu Pleșoianu, de fostul colonel SRI Daniel Dragomir. În cor, presa, ONG-iștii, intelectualii și politicienii au început, în schimb, să urle că Ungaria vrea să pună ghearele pe gazul românesc, ”sub privirile Rusiei”, cum altfel?  Într-adevăr, a existat o ofertă de cumpărare a gazului românesc, avansat de ministul de externe al Ungariei, Péter Szijjártó. României i se solicita să vîndă gazul, cu profit, în loc să îl dea gratis corporațiilor străine. Ceea ce, în accepțiunea academicianului Dan Dungaciu ori a acoperitului Dan Tăpălagă se traducea printr-un ”al doilea Trianon”, ”presiuni” sau ”provocări ale Ungariei”, ceea ce frizează dacă nu o condiție psihiatrică, cel puțin penibilul! La fel, pentru Revista 22Adevărul sau alte publicații deplin controlate de serviciile de informații! De subliniat poziția ciudată a ministrului Teodor Meleșcanu (ALDE),  care a abătut discuțiile către proiectul gazoductului BRUA, pe care Ungaria nu mai vrea să îl construiască pe amplasamentele inițiale, din vestul extrem al Ungariei – direct spre Austria, preferînd să folosească interconexiunile existente cu Slovacia, cu care ambele țări se învecinează. ”Întîmplător”, Slovacia se află în același grup de interese cu Ungaria – V4. Doar în treacăt, aici, să ne amintim și de mișcările de stradă din 2012, din momentul în care Chevron a început explorarea gazelor de șist din Moldova, înghețate în prezent! De atunci, există o depopulare a Moldovei prin diverse tehnici de manipulare, ținta fiind strămutarea populației în zona Transilvaniei, propaganda fiind generoasă în a prezenta acest ”El Dorado” cu orașe de 5 stele și cu un nivel de trai de vis.

„Banditul” Dragnea, a încercat să adjudece pentru România o parte din gazul românesc și a profitului realizat pe gazul românesc! Deși dimensiunile nu sînt comparabile, avem totuși un fel de caz Chavez. În Parlament, unde pentru prima dată în istoria țării participau la dezbateri și companiile interesate de gazele din Marea Neagră, dar și ambasadorul american Hans Klemm, lucrurile au mers greu, existînd o pletora de parlamentari care ”s-au detonat” cum se zice, în timpul discuțiilor privind Legea Offshore. În speță, parlamentarii liberali și USR. S-a obiectat că, datorită pretențiilor ”nejustificate” ale guvernului PSD, ar fi avantajat Gazprom! Mai exact, România a cerut ca o cotă din producția națională de gaze să fie tranzacționată în România, pe piața găzduită de Operatorul Comercial al Pieței de Electricitate și Gaze (OPCOM). Alte ”dureri” au fost generate de taxele impuse. Directorul general al companiei Black Sea Oil & Gas, Marc Beacom, le-a calificat drept ”prevederi dezastruoase” ale legislației românești și și-a exprimat speranța că vor fi schimbate în favoarea companiilor străine care operează în Marea Neagră.

Zeci de publicații au urlat împotriva celor care doreau să se îngrijească de avuția țării! Vor pleca investitorii! Și, vor abandona un zăcămînt de 400 de miliarde de mc de gaz! Liberalii și, ce să vezi, ALDE (v-am spus că ne întoarcem la Tăriceanu!) – au trecut într-o fază finală în lege un paragraf ce prevede ca nivelurile redevențelor, pragurile de producție și regimul fiscal să fie pe veci identic cu cel existent la data intrării în vigoare a legii. Cu alte cuvinte, România și-a luat adio pe veci de la niște zeci, dacă nu sute de miliarde de dolari. Pînă la urmă, a fost găsită această cale mai scurtă decît răsturnarea violentă a guvernului. Și nu trecuseră decît vreo două luni de la momentul acela! Așa, ca fapt divers, ca să realizăm cum se fac jocurile, să notăm că, deja doi ani mai devreme, Dacian Cioloș semnase o ordonanță privind terenul pe care avea să treacă viitoarea conductă care din 2021 va transporta gazele românești dinspre mare către uscat.

                   Totuși, ce se va întîmpla mai departe?

Poate cel mai respectat jurnalist care ne-a mai rămas, John Pilger, nota următoarele: ”În 2018, Maduro a fost re-ales președinte. O parte a opoziției a boicotat alegerile. Boicotul a eșuat: 9,389,056 cetățeni au votat; 16 partide au participat în alegeri și 6 candidați s-au aliniat pentru obținerea președinției. Maduro a cîștigat cu 6,248,864 voturi, sau cu 67.84 la sută.

Cercetătorii de la Universitatea din West England au studiat relatările BBC’s despre Venezuela urmărind o perioadă de peste un deceniu. Au fost în total 304 reportaje din care abia 3 se refereau în termeni pozitivi la politicile guvernamentale. Pentru BBC, politicile sociale, legislația privind drepturile omului, programele pentru alimentație, inițiativele din domeniul sanitar și de reducere a sărăciei – nu s-au întîmplat vreodată. Cel mai amplu program de alfabetizare din istoria umanității – nu s-a petrecut, la fel cum milioanele care mărșăluiau în susținerea lui Maduro și memoria lui Chacez – n-au existat.

E prea dificil să relatezi despre colapsul prețului petrolului începînd cu 2014, în principal ca rezultat al mașinațiunilor criminale ale Wall Street. E prea dificil să relatezi despre blocarea Venezuelei să acceseze sistemul fiscal internațional dominat de Statele Unite ca fiind un sabotaj! E prea dificil să relatezi despre „sancțiunile” Washingtonului împotriva Venezuelei, care au provocat pierderi de cel puțin 6 miliarde de dolari începînd cu 2017, adăugînd pierderi suplimentare în medicamente în valoare de 2 miliarde de dolari – considerate ca fiind ilegale, ori că Banca Angliei a refuzat să returneze Venezuelei rezervele de aur ca fiind pur și simplu piraterie”…

Click pe imagine pentru mărire!

Specialiștii în chestiuni democratice, așteaptă unda verde de la Casa Albă. (Click pe imagine pentu mărire!)

Între timp:

Rușii pe aeroportul „Simon Bolivar”, pentru „consultanță”. (Click pe imagine pentu mărire!)

Da, exact ca în cazul gropilor comune ale lui Ghadaffi, gazului sarin a lui Assad, armelor de distrugere în masă deținute de Saddam, iată că avem un regim dictatorial ce-și înfometează cetățenii, „regimul unui fost șofer de autobuz”. Bani mulți, mercenari, activiști, specialiști în revoluții și lovituri de stat, specialiști în „reconstrucții” abia așteaptă să intervină. Corporațiile din energie abia așteaptă privatizarea resurselor țării!

Ca în Venezuela, și în România, acești specialiști și iubitori de justiție și democrație sînt pregătiți să ne scape de „dictatorul” Dragnea. Poate c-ar fi cazul să înțelegem exact cum sîntem priviți, ce venezuelă reprezentăm pentru ei și ce consecințe și responsabilități aduce cu ea libertatea aceea firavă pe care o mai avem.

                                                                                                                    Ambrus BÉLA

Sursa: samizdatul.wordpress.com

 

 

 

 

 

2 Comments

  1. Dan Cristian Ionescu

    Cine nu stie despre ce este vorba, poata sa cada in capcana si sa caute pe internet asemanari intre Guaido si Che Guevara , Cine stie, ride cu lacrimi (dar nu stiu de care fel). Sa compari un las, tradator, corupt, cumparat de imperialismul iudeo-american cu un erou care si-a dat viata dupa ce a luptat in America de sud, in America centrala si in Africa impotriva imperialismului iudeo-american, nici gluma nu poate fi considerata.

  2. gigimutu

    Multumim

    pentru articol, foarte interesant!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*