Remember

La fel de actual ca în 1937, Mircea Eliade: Piloții orbi

                             PILOȚII ORBI   Imoralitatea clasei conducãtoare […]

 

                           PILOȚII ORBI

 

Imoralitatea clasei conducãtoare româneşti, care deţine „puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naţionalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administraţie şi învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va pãstră, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi niciodatã uitatã: aceşti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern.

Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãşi existenţă istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va şti cine meritã sã supravietuiascã şi cine îşi meritã soarta de rob – elită noastrã conducãtoare îşi conţinuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai gãseşti cuvinte de revoltã. Critică, insultă, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o şutã de ani fãrã că nimeni sã înţeleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Luntrea condusã de piloţii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguţãtorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţãranii de ogorul lor. Numai istoria ştia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare româneşti constã în pierderea acestui instinct şi în înfiorãtoarea lor inconştientã, în încãpãtânarea cu care îşi apãrã “puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunã voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noştri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã că sã-şi prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.

      Sã amintim numai câteva fapte şi vom întelege de când ne conduc piloţii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbeşti. Iugoslavii, atunci că şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violenţã. Cu toate acestea, ştiind cã adevãrata graniţã nu e cea însemnatã pe hãrtie, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putinţã că sã deznaţionalizeze judeţele româneşti. Şi se pare cã au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinţa pãcii….

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbeşti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace saşii şi şvabii au fost necontenit umiliţi – iar ungurii favorizaţi. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!)

În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putinţã că sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astãzi, saşii şi şvabii sunt uniţi – şi sunt împotriva noastrã.

Ungurii au colonizat graniţa încã din 1920, deşi şi astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întãreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum ţara Oaşului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pãdurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc.

Cei 10.000 de tãrani români veniţi din Ungaria conţinuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãţeni acolo unde sunt şi sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãţene cerşesc în Balcic…

Dintre toate minoritãţile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-şi cumpere şi sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii.

Piloţii orbi s-au fãcut unealtă celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã şi Basarabia.

N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, aşa cum suntem înconjuraţi de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.

În acelaşi timp, piloţii orbi au deschis larg porţile Bucovinei şi Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi Bucovinei şi au obţinut majoritatea absolutã în toate oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astãzi mai au foarte puţin sã-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populaţii slave – pe pãmânt românesc.

Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populaţie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice româneşti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitaţiilor separatiste – aşa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români şi în poloni – s-au mulţumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar şi în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arãtat prietenia faţã de aceşti slavi lãsându-i sã se înmulţeascã peste mãsurã în Bucovina şi sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varşovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrţi ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina şi Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenţia asupra hãrţilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varşovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovadă, dacã va fi nevoie.

                                                        Inutil sã mai continui.

Şi am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãţii în tot timpul cât am scris paginile de faţă. Ştiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Ştiu foarte bine cã evreii vor ţipa cã sunt antisemit, iar democraţii cã sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã „administraţia” e proastã – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa sã rezolve problema minoritãţilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an. Că şi când ungurii nu şi-au permis sã persecute fãţis, cu închisoarea, chiar satele germane, că sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura ţarã din lume care respectã tratatele minoritãţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura şi ajutându-le sã-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai ştie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii ţipând: „antisemitism”, „fascism”, „hitlerism”! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvãzãtori, îşi apãrã primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligenţã şi atâtea miliarde.

Ar fi absurd sã te aştepţi ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – dupã ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-şi menţinã deocamdatã poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mã priveşte, eu le înteleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristeţea şi spaima mea îşi au, însã, izvorul în altã parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai puţin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care aşteaptã pur şi simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi lucru, ca şi când am trãi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastrã o şutã de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneşte, cã în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, cã pier satele româneşti, cã se schimbã faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protecţia muncii naţionale.

Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta ţãranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mãlaiul a adus pelagră, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi „cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensă lor putere politicã şi administrativã. Toatã Muntenia şi Moldova de jos se hrãneau iarna cu peşte sãrat; cãruţele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul şi peştele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totuşi o hranã substanţialã. Piloţii orbi au creat, însã, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de peşte ca sã nu scadã preţul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e cã ţãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peşte sãrat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã şi aspirinã, ci printr-o hranã substanţialã.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-şi pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţă sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuicã. Noi n-am înţeles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã „ţinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelaşi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi şi ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar piloţii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credinţã, şi cu bunãvoinţã; numai cã, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care conteazã în ceasul de faţã – instinctul statal – nu vãd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã ţarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în ţarã. Dacã aşa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, cãci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, şi-ţi vorbeşte despre calitãtile unor oameni strãini nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria… Cãci piloţii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puţin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnã un stat. Și asta e destul ca sã începi sã plângi.

                                                                                                        Mircea ELIADE

Articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*