Așa cum am scris, în timp ce patimile se dezlănțuiau la votul din parlament, eu petreceam niște ore minunate pe terasa restaurantului „La Machedoni”, sub un soare plăcut, în aer curat, liniște și verdeață, cu mîncare și băutură foarte bune, în compania a doi vechi prieteni.
Pe unul dintre ei, T.C., nu îl mai văzusem din 1996. Pe la începutul anului, află din „Certitudinea” că am scris „Codul lui Lucifer” și apoi află și noul meu număr de telefon. Mă sună și mă întreabă la ce librării poate găsi cartea mea. Îi spun că la nici una, îi simt dezamăgirea dar îl liniștesc, i-o pot oferi eu. Lunile au trecut, eu cu problemele mele de sănătate, el cu problemele lui de sănătate, pînă cînd a venit ziua moțiunii de cenzură și ne-am întîlnit. I-am scris în dedicație „D-lui…, care a fost DOMN și înainte de 1989”.
Am pornit cu această introducere ca să vă dați seama cît l-am apreciat pe acest om.
Un basarabean născut la începutul războiului (mi se pare că în Tighina), profesor de istorie, patriot. Cînd l-am cunoscut, el era instructor UASCR pentru Centrul Universitar București, iar eu conduceam „de facto” cultura studențească bucureșteană.
Am intrat în curtea restaurantului amîndoi în baston, al treilea (mă voi referi în final și la el), cu operație pe inimă, nu avea încă nevoie de baston. Și ce tineri, arătoși și vînjoși eram odinioară! Trei bătrîni, cu experiențe de viață enorme, care au trăit, văzut și auzit multe, cu o memorie încă de excepție și cu mintea încă lucidă.
Lunga noastră discuție, cam trei ore, a avut trei componente, în primul rînd rememorarea multor momente extrem de plăcute de acum zeci de ani, apoi tristețea cu care ne-am amintit de mulți dintre noi care deja s-au dus și în final un schimb tardiv și inutil de informații.
Am petrecut cu T.C. două tabere minunate. În vara lui 1974 la Izvorul Mureșului iar Anul Nou 1974/1975 la Bușteni. La ultima tabără, venise și soția lui care într-o zi pleacă cu mașina taberei la Brașov. Lui T.C., un om normal, îi plăceau femeile (românii încă nu-și schimbaseră obiceiurile ancestrale și nu se europenizasera) așa că după masa de prînz urcă cu o tînără la camera din vila în care stătea, își caută cheia în buzunare, nu o găsește și începe să injure, își dă seama că nevastă-sa plecase la Brașov cu cheia dupa ea! Lasă însă că atunci am pățit-o și eu! Dau peste o tipă superbă, studentă la Construcții, care venise în Bușteni să caute un prieten, nu-l găsește, dar mă găsește pe mine. O conving să rămînă.
Dar alt ghinion. Înainte să ajung eu, îmi trimisesem un om cu instrucțiuni ce cameră să îmi rezerve – Fred Staicov, student la Conservator, am auzit că la scurt timp după absolvire a plecat să cînte la filarmonica de la Viena. Să mai ai încredere în muzicieni, în visători, în oameni rupți de realitate! Cînd am ajuns, am constatat că am o cameră foarte bună, cu un pat dublu, dar în care stau cu Mircea Cioară (după 1990 a ajuns președintele PNL Argeș). Pe atunci, era vicepreședinte cu propaganda la Universitate, iar în tabără era instructor pe același profil, eu fiind instructorul pe probleme culturale. Îi propun diferite variante, încerc să-l conving – degeaba! Mi-o trîntește:„Tov. Ionescule, sînt foarte obosit, vreau să dorm!” – și se trîntește în pat. Iată cum mi-a sabotat o activitate culturală! Desigur, nu a scăpat nepedepsit, dar nu mai intru în amănunte.
Ultima fază a răzbunării a eșuat, în ultima noapte din tabără, la petrecerea de adio din vila comandamentului. Aveam în echipa mea mai multe fete foarte drăguțe, foarte hotărîte și foarte ascultătoare, cărora le-am promis cite un pahar de vodcă pentru fiecare dans la care îl invită pe tov. Cioară și îl excită. Din păcate, una dintre ele, din exces de zel, s-a îmbătat. Era prietena unui prieten al meu, ajuns după 1990 parlamentar în mai multe rînduri. și care a găsit-o în WC în plină acțiune cu toboșarul formației (nu mai țin minte numele acesteia). S-a spart cheful. T.C. era directorul taberei, Florin Samoilă era director adjunct și petrecea cu noi și Stelian Moțiu, secretarul cu probleme culturale al UASCR. A doua zi, tov. Cioară mi-a mulțumit și m-a felicitat pentru modul în care organizasem ultima acțiune culturală din tabără! În schimb, prietenul meu a plecat trist.
Întors în București, mi-am pus în practică toate ideile (și aveam destule!), mi-am întins toate antenele (și aveam destule!), dar nu am reușit să o găsesc pe acea studentă față de care mă simțeam restant (sau dator, sau debitor, sau cum vreți să spuneți).
Am tras cu T.C. multe chefuri plăcute prin București, la restaurant, adesea terminate la mine acasă, unde după am mai scris, tata avea în beci vinuri de excepție.
Fac o paranteză. Pentru botezul meu tata (pe atunci lucra la Gostat), a cumpărat de la GAS Murfatlar cel mai bun vin pe care îl avea podgoria. Cînd mașina care transporta comenzile speciale a venit la București, șoferul și un însoțitor au cărat la etaj damigeana iar la ultima treaptă au lovit-o și au spart-o. 50 de litri din cel mai bun Murfatlar s-au scurs pe scări de la etaj la hoch-parter și apoi la demisol, unde stătea unchiul Costică – cred că i-au inundat și holul. Nu m-am gîndit să îl întreb la timp pe tata cu ce vin a făcut botezul meu, acum nu mai pot să îl întreb.
Cum am mai scris, am avut parte cu T.C. de multe șprițuri plăcute, unele începute la restaurant și terminate la mine, unde dădeam iama în proviziile tatei. Am rememorat o astfel de situație cînd noi doi împreună cu Florin Samoilă și Laurențiu Toma (le-am dat numele fiindcă nu mai sînt printre noi) ne-am deplasat la mine.
Florin și Laurențiu erau doi tipi foarte inteligenți și foarte plăcuți. Laurențiu era directorul Casei de cultură a studenților „Grigore Preoteasa”. Florin era actor, asistent la IATC, director adjunct la aceeași casă de cultură a studenților iar vara era director studențesc la Complexul Lacul Tei, unde timp de o lună, în 1974, am fost director adjunct studențesc (directorul administrative în toți acei ani era Ștefănescu, un om foarte priceput, energic, o mînă forte).
Ciocnind paharele la mine și tachinîndu-se, Laurențiu îi spune lui Florin: „Noi sîntem de aceeași parte a baricadei, dar lucrăm pentru instituții diferite.”
Îmi dădusem seama că Laurențiu era cu securitatea. În casa de cultură biroul meu era la camera 12, la etaj, deasupra camerei 4 (?) în care aveau loc ședințele comisiei pentru studenți străini. Se întîmpla să vin la birou, să vreau să deschid ușa, dar să constat că nu pot să bag cheia în broască fiindcă pe dinăuntru era o altă cheie. Știam că atunci, la biroul meu, se afla tînărul locotenent F.A. care asculta și înregistra discuțiile studenților străini. La un moment dat, venind la birou, îl văd cum tocmai ieșea. L-am luat la întrebări și a fost nevoit să se prezinte. Evident că nu mi-a cerut nimeni acordul, dar nu era casa mea. La scurt timp după această întîlnire eu am fost mutat în camera 9, mult mai mare, dar în care era și comisia politică-ideologică, iar în camera 12 s-a mutat Laurențiu.
Mi-am dat seama și de faptul că Florin lucra pentru DIE – nu stau acum să explic cum mi-am dat seama.
În vara lui 1975 plec la Costinești (ani de zile după facultate, eu tot acolo mă duceam – mă rog, pile, favoruri, exista prietenia). Ajung în zori, știam vila și camera lui Florin (vila B 6, camera mi se pare că era nr. 1 – era cînd se intra, prima pe partea stînga cînd intrai pe holul din stînga). Cred că Florin era director adjunct al taberei. Bat la ușă, o voce somnoroasă întreabă cine este. Glumeț (fi-mi-ar glumele să îmi fie!) îi răspund: „Eu sînt! Iar ești cu vreo curvă?”. Nu era cu o curvă, venise la el nevasta din acel moment.
Oricum, se pare că erau în prag de divorț astfel încît în primăvara anului următor, de abia întors din armată, mă invită la Cîndești (jud. Dîmbovița, dar nu mai țin minte dacă era Cîndești Vale sau Deal) la noua lui căsătorie.
Deja era tată, așa încît pe invitațiile de nuntă era scris: „Mihaela și Florin/fac în fiecare an/ cîte un Cosmin”. Muzica bună, veniseră FFN și surorile Cupcea, pe care huliganii rău-voitori le numeau surorile Supcea. Eu nu pot să spun decît că atunci cînd mirii și alaiul s-au dus la primărie și apoi la biserică, eu și prietenul S.L. am rămas în gospodărie cu cele două surori, dar am fost foarte decenți, doar am băut șprițuri.
Țin minte că despre finalul acestei nunți de pomină am scris într-un articol vechi, cu amintiri plăcute. După 6 luni de armată, pierdusem exercițiul chefurilor, nu mai aveam rezistență. Spre dimineață m-a apucat somnul. Îl întreb pe Florin unde dorm, el îmi spune să mai aștept, și îmi dă același răspuns și la următoarele întrebări pe aceeași temă.
Atunci mi-am luat soarta în propriile mîini, am plecat de la căminul cultural (unde avea loc nunta) și am reușit să reconstitui drumul pînă la casa socrilor mici. Casa era gen vagon, am umblat din cameră în cameră pînă în ultima, unde am găsit un pat mare, care m-a îmbiat. Cînd m-am trezit, patul era plin de nuntași iar alții dormeau întinși pe covor. Am aflat că ocupasem camera nupțială iar din cauza mea mirii și-au petrecut noaptea nunții dormind în autocar – dar nu consider că a fost vina mea, a fost vina lui Florin, îi oferisem în mai multe rînduri șansa să nu ajung să mă descurc singur.
Eu mă trezisem proaspăt ca un boboc de trandafir, ceilalți însă erau mahmuri rău de tot. Dar după o ciorbă de potroace, am putut să luăm cu toții cheful de la cap.
La un moment dat, Mihaela și Cosmin pleacă în excursie în Franța. Nu mai știu cînd întrucît nu am nici un reper. Eu, cînd stabilesc cronologiile, am în vedere puncte ferme de reper, anterioare și ulterioare – de data aceasta nu am nici unul. A plecat și Florin, să întregească familia. DIE începuse să se reorganizeze după trădarea lui Pacepa.
Cred că pentru azi ajunge.
Dan Cristian IONESCU