Remember

Mă întorc la restaurantul „La machedoni” (II)

  Deci pleacă și Florin în Franța iar ani de zile nu am mai știut nimic de el. La sfîrșitul […]

 

Deci pleacă și Florin în Franța iar ani de zile nu am mai știut nimic de el.

La sfîrșitul lui iulie 1987 (cred că 29 sau 30 iulie, era o zi de joi) a început demolarea vilei mele (a ținut două zile, așa rezistenți erai pereții!). Un prieten, adjunctul șefului uneia din cele patru brigăzi de la Casa Poporului mi-a trimis un camion cu 8 muncitori. În acea zi aveam procesul unui client. M-am dus la prima oră la instanță și am cerute amînare pentru lipsa de apărare a vilei mele în fața buldozerelor. Nu știu ce a înțeles președinta (după fața ei se pare că nu a înțeles nimic), dar a amînat procesul. Pînă în 6 aug., ziua de naștere a mamei, mă trezesc la ușa noii mele garsoniere cu Florin, care urcase pe scări cele 8 etaje (încă nu aveam lift). Nici un client și nici o rudă nu știau unde am fost mutat aproape peste noapte, nu știau nici cei mai mulți prieteni, dar Florin, de abia venit în țară, m-a găsit mintenaș!

Mi-a povestit că s-a stabilit pe Coasta de Azur, în Principat, unde își deschisese un restaurant (nu mai știu dacă în Monaco sau la Monte Carlo)  la inaugurarea căruia a venit și prințul Albert al II-lea (fiul prințului Rainier al III-lea și al actriței Grace Kelly). Mai îmi spune că a divorțat și de Mihaela și este însoțit de a treia soție.

Află că după ziua mamei vreau să plec la mare, mă întreabă unde, îi răspund (în gazdă la niște țărani din Schitu). Se arată dornic să vină și el cu noua soție. Plecăm toți trei, oprim la Eforie Nord unde prietena mea de atunci, plecată înaintea mea la mare, se cazase la hotelul Europa. Își ia și ea mașina, ne îndreptăm spre Schitu. Acolo le cedăm lor camera mea favorită și noi ne cazăm în camera alăturată, mult mai mică și cu un pat mult mai mic – dar vorba aceea, mai multă dragoste pe metru (sau pe centimetru) pătrat (sau cub).

Am scris într-un articol mai vechi, tot cu amintiri, despre o masă memorabilă cu pește (Florin adusese de la Mangalia calcan, hanuși, guvizi și stavrizi). Din cei șase participanți la masă, trei au murit de mult. Cu toată supărarea și consecințele demolării, a fost un concediu minunat.

După 1990, Florin s-a întors definitiv în țară. Din păcate, din cauza vieții foarte agitate pe care o aveam amîndoi, apucam foarte rar să ne întîlnim. Ultima dată ne-am întîlnit pe 18 sept. 1998, la înmormîntarea mamei. Ne-am despărțit cu promisiunea ca data următoare să ne reîntîlnim în ocazii mult mai fericite. Dar exact după o lună, în noaptea de 18 oct., pe la ora 4 dimineața, mă sună soția lui să mă anunțe că Florin tocmai a murit în somn, de inimă.

Se născuse în ziua bombardamentului, pe 4 aprilie 1944. La mult timp după ce ne împrietenisem, am constatat că prietenia noastră era dublată de o mai veche prietenie a taților noștri, foști colegi de serviciu în Gostat.

Atît despre Florin.

În ce îl privește pe Laurențiu, m-am tot gîndit cînd l-am văzut ultima dată. Se pare că pe 13 ian. 1990. Avocații ne-am hotărît să ne alegem o nouă conducere. Pentru peste 600 de avocați cîți eram, sala noastră era prea mică. M-am dus la Laurențiu cerîndu-i să ne închirieze sala cea mare, de la etajul I (lîngă fostul meu birou!). Nu ne-a închiriat-o, pentru saftea, ne-a pus-o la dispoziție gratuit. La acea adunare a fost prima (dar și singura) noastră victorie asupra securității. Am fost aleși în noul consiliu și noi, oile negre – foștii deținuți politici (Niculae Cerveni și Paul Mitroi), eu, Roland Melicescu (reținut în noaptea de 21/22 dec. 1989, dus la Miliția Capitalei și bătut pînă cînd un ofițer l-a recunoscut. Dacă îl iau în calcul și pe tînărul (pe atunci) Mihai Tănăsescu, din 11 consilieri, patru eram viitori conducători ai Partidului Socialist Liberal (devenit în 1992 PNL-CD).  Tot dintre noi, a fost ales și decanul (Niculae Cerveni).

În țară însă, nu se schimbase nimic, în fruntea avocaților rămăseseră oamenii securității. Prodecanul Victor Anagnoste (fost, după decesul lui Flavius Teodosiu, pînă la revoluție, președintele colegiului de avocați București, prietenul de familie al lui Emil Bobu) a înroșit telefoanele cu colegii securiști din provincie, așa că la înființarea Uniunii Avocaților din România (în primăvara lui 1990, mi se pare că la Mamaia) a fost ales președinte. Din cei 6 avocați bucureșteni care au fost aleși în conducerea UAR, nu mai puțin de 5 erau oamenii securității.

Acum vreo doi ani am aflat că Laurențiu a murit și el.

După 1990 multe prietenii au murit, din motive de divergențe politice. Altele, s-au stins treptat, fără să vrem. Vremea minunatelor noastre chefuri trecuse. După demolarea din 1987 am pierdut legătura cu unii prieteni. După 1990 am rupt legătura cu alții. Apoi, într-o vrie infernală (intrat în politică, băgat în procese politice, apărător al sindicatelor, publicist în multe publicații tipărite, etc.) nu am mai avut timp să mă mai văd nici cu mulți pe care m-aș fi bucurat mult să îi văd.

Cel mai mult regret că nu am avut suficient timp să petrec cu mama. La prima deplasare în țară cu intenția să înființez un partid nou, curat, patriotic, la întoarcere am găsit-o căzută pe jos în casă în comă.

În ce îl privește pe tata, nu am ce să îmi reproșez. Timp de 7 luni, după ce a fost operat, am lăsat toate celelalte treburi ca să îl îngrijesc. Ziua îl îngrijeam, iar noaptea scriam la Codul lui Lucifer.

Mă întorc la T.C.  L-am revăzut pe 13 iulie 1990, în ziua marelui miting al cămășilor albe, fiecare participant cu o floare în mînă. Era pe trotuar vis-a-vis de Cișmigiu și ne privea cu lacrimi în colțul ochilor. Ne-am îmbrățișat, după care iar ne-am despărțit.

Ne-am revăzut în 1995-1996, cînd răspundea de resursele umane (adică fostul serviciu de cadre) de la cotidianul „Azi’.

M-am reîntîlnit  joi cu el cu mare bucurie, cu mare plăcere.

Acum trebuie să mă refer și la al treilea participant la masă, îi voi spune „M”. Exceptînd primul an de stagiatură, cînd a fost juristconsult, în rest a lucrat în procuratură pînă la pensie, de unde s-a pensionat ca șef de secție, sau de birou (nu știu organizarea) la DIICOT.  În 1990 a fost detașat la procuratura militară să lucreze la dosarul C.P.Ex.

Ne-a povestit multe,  dar eu nu am de gînd să redau tot.

Merită însă povestit ceva, care dovedește istețimea țărănească a lui Ceaușescu (relatat de Ioan Toma, membru al C.P.Ex., ultimul prim-secretar al CC al UTC). Cîteodată, înaintea unei ședințe de C.P.Ex., Ceaușescu convoca în birou slugile (de regulă Manea Mănescu, Emil Bobu și un al treilea pe care nu și-l mai amintea) și le spunea: „M-am gîndit să suplimentăm ordinea de zi cu următorul punct” – și îl prezenta. Sicofanții lăudau idea, și atunci Ceaușescu spunea ”Bine Bobu (de pildă), atunci faci tu propunerea”. În ședință, Bobu (cum am spus, de exemplu) făcea propunerea. Cîte unul (desigur, nu în acești termini) îi spunea „Bă, tu ești tîmpit?” . Ceaușescu asculta și spunea „Bine tovarăși, interesantă propunerea, interesante și obiecțiile. O vom rediscuta mai tîrziu”. După vreo două luni, cînd venea cu aceeași propunere, era acceptată în unanimitate!

Apoi am aflat amănunte despre ceva ce știam de mult, însă doar așa, în mare. Cînd Caraman a fost trimis la Paris să pătrundă în sediul NATO, i s-a trimis fotografia unei secretare din sediul central al  instituției, care părea abordabilă, și i s-a spus la ce bistrou ia masa de prînz. Caraman s-a prezentat la ora potrivită la bistrou și din neglijență o lovește pe secretară și îi dărîmă tava, după care, cu scuze și cu un surîs șarmant, se invită la masa ei. Caraman era un bărbat foarte bine și foarte plăcut (are poze din tinerețe pe internet), foarte inteligent, bun vorbitor de limbi străine, cu o bogată cultură generală pentru a face față la astfel de discuții și în principiu pregătit pentru orice situație (dar s-a dovedit că nu!).

În timp ce se conversa cu natoista, intră în bistrou și șeful ei care se așază la masa lor. Cînd aceștia vorbeau despre cultura antică egipteană, Caraman (care avea cunostințe și despre asta) intră și el în vorbă. Cînd pauza de prînz s-a terminat, secretara s-a întors la birou. Șeful (șefii nu au program!) l-a invitat pe Caraman acasă să continue discuția. Acasă, șeful s-a dovedit a fi bulangiu, adică viitor european modern.

Caraman nu era pregătit pentru asta! A motivat că mai are niște întîlniri. A plecat și nu s-a mai dus la ambasadă, la linia securizată ci și-a sunat șeful de la un telefon public.  A fost porcăit de ce nu respectă regulile, dar după ce a spus motivul, șeful l-a întrebat:

„- Are informații?

– Multe!

– Atunci, în interesul țării, dă-ți pantalonii jos!”

Fiindcă la ordin Caraman și-a dat jos pantalonii, asta a dus în final la mutarea sediului NATO de la Paris la Bruxelles!

S-a mai vorbit despre poeta proletcultistă nimfomană evreică, Nina Cassian, urîtă ca scroafa cu bube, care însă se pare că avea o inteligență și o prezență de spirit remarcabile. De la cîrciumile frecventate de scriitori, pleca cu tinere talente, unii captivați de ea, alții beți, alții plătiți. Am aflat și multe alte lucruri despre ea, dar întrucît poate acest site este citit și de minori, mă abțin.

Cu toții sau separat, am cunoscut foarte mulți dintre foștii (sau actualii) conducători ai țării în ultima jumătate de veac. Dar ce mai contează! A fost o masă foarte plăcută!

                                                                                                             Dan Cristian IONESCU

Mă întorc la restaurantul „La Machedoni” (I)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*