Atitudini

Magda Ursache: „Dacă te opui colonizării eşti etichetat naţionalist dubios”

                Trecutul? Pe aici nu se trece!             […]

                Trecutul? Pe aici nu se trece!

                    – în marginea unei cărţi de Ion Lazu –

„Este un dar de la Dumnezeu conştiinţa memoriei”, stăruia  Petru Ursache, excedat de faptul că dimensiunea crimelor comunismului e ascunsă cu sistemă, că se cere compasiune pentru torţionari şi delatori. Trecutul nu trebuie să treacă aşa de uşor. „Ne salvăm prin Memorie, prin rostirea Adevărului, Adevărul dezmeticeşte”, relua mereu şi mereu Petru, în parlamentul nostru conjugal. Tânăra generaţie trebuie să cunoască nuda memoria. Sunt multe file de scris şi de rescris despre secolul trecut. Dar a trecut într-adevăr? Bedros Horasangian spunea, în Genocidul Armean, că nu s-a încheiat secolul XX. Aşa cred şi eu. Avem repere morale, dar trebuie spartă conspiraţia tăcerii şi  combătută decis ideea că am fi resentimentari şi răi dacă le apărăm memoria.

Ca şi pentru Bătrânu meu, şi pentru mine Istoria este magistra vitae. Mă doare când văd cum se falsifică marile evenimente, ca-n vremi (pe care le-am crezut apuse) rolleriene. Am devenit dilematici privind naţiunea şi istoria ei. Mulţi ponegresc şi denaturează, se duce o campanie boiescă susţinută contra istoriei naţionale. Cineva  întrevedea că vor dispărea şi Jeanne d’Arc, şi Napoleon. D’Arc n-ar fi fost analfabetă, ci prinţesă şi o chema Jeanne d’Orleans, se spune în Afacerea Jeanne d’Orleans, carte scrisă la două mâini de ziaristul Marcel Gay şi de agentul secret Roger Senzig (8 mai, 2019, Art-Emis online).

Chiar în anul Centenarului Reîntregirii, care ne-a găsit slăbiţi şi umiliţi, dezbinaţi şi dezorientaţi, a fost primit cu aplauze un istoric elveţian, Oliver Jens Schmitt, care a atacat într-un interviu, pe ziare.com, Biserica ortodoxă ca etno-naţionalistă. A afirmat senin că ar fi unealta Rusiei  lui Putin. Şi tot senin declara că ardelenii n-ar avea nimic în comun (doar, oarecum, limba) cu regăţenii; că Banat, Crişana, Bucovina, Dobrogea n-au cu Transilvania nici în clin, nici în mânecă. A ajuns „dilemă naţională” întrebarea de ce ardelenii sunt „altfel” decât moldovenii. De ce în Ardeal se trăieşte „ca-n Vest”, iar în Moldova „ca-n Evul Mediu”. Simplu: pentru că Moldova a fost hăcuită şi neîntrerupt jefuită de ruşi. Ca regăţeană la origine, îi văd pe moldoveni  inteligenţi şi competitivi, dar sceptici şi neîncrezători, ştiu ei de ce. Şi o ştie şi basarabeanul Ion Lazu, „venetic”în România, fugit de ruşii deveniţi sovietici. Nu şi Emil Hurezeanu care venise (în ce vară, în ce an?) cu o idee de geniu pustiu : Transilvania autonomizată. Soluţia? Să se introducă învăţământul în engleză, că tot va fi limba viitorului. Aşadar, pilonii naţiunii, biserica şi limba, „toaletaţi”ca arborii seculari, să se usuce mai repede.

Da, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977) s-a supus PCR-ului, dar clerul luminat a înţeles că ateii şi ateizanţii voiau distrugerea puterii spirituale şi s-au opus. Preţul plătit pentru a spune Adevărul de credinţă a fost Viaţa. În puşcării, preoţii creştini, în ciuda chinului, apoi a persecuţiei, s-au spiritualizat. Îl citez iarăşi pe Nae Ionescu (Îndreptar ortodox): „durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi capătă sens în încordarea noastră spre mântuire”. Şi câţi n-au purtat crucea suferinţei ca pe o sancţiune divină, în pacea inimii pe care o dă iertarea! Mulţi preoţi se rugau, sub tortură, pentru călăi. Ethica maxima! Arhimandritul Iustin Pârvu, Părintele Calciu–Dumitreasa, Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti, părintele Nicolae Grebenea, părintele Dumitru Zamisnicu, pentru a da doar câteva exemple, ar trebui ţinuţi în lumină, nu pedepsiţi cu uitare sau cu certare. Martirii închisorilor continuă să fie etichetaţi fundamentalişti ortodocşi. Pe capul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa , ca şi pe capul   Mitropolitului Clujului Bartolomeu Anania se abat „hule inventate”, mărturii amputate de responsabilitate, răstălmăciri, calomnii, ca-n vremi  satanice, atinse de stalinită, boală fără leac, asemenea  cancerului. Numai doi vinovaţi pedepsiţi pentru crimele comunismului reprezintă praf în ochii celor schingiuiţi. Din Lotul Rugului aprins, Barbu Slătineanu multiplica la maşina de scris „poezii mistico-duşmănoase” de V. Voiculescu. A murit închis, în 31 octombrie ’59, pentru că a refuzat să intre în serviciul Securităţii ca „agent Petrovan”. Iar Z. Ornea a afirmat (nu şi argumentat) că relaţionarea ortodoxie-etnicitate ar fi blamabilă şi păguboasă. Mulţi luştri au trecut,din 8 mai 1959, data condamnării grupării Rugul aprins, până să se ridice sentinţa, în 8 aprilie 1996. Daniil Sandu Tudor a fost bătut la Aiud până-n moarte. Revanşă a istoriei adevărate? Dar când îşi ia revanşa Mircea Vulcănescu, aflat încă sub sentinţa „criminal de război”? Se luptă domnul Florian cu fiica, Măriuca Vulcănescu, să nu se facă dreptate în justiţie tatălui său?

În „veacul aflat sub copite de drac” (Vintilă Horia), reverenda a fost greu de purtat: două mii de clerici –puşcărizaţi între 1948-64. Gh. Calciu Dumitreasa scrie că au fost întemniţaţi peste 4000 de clerici (catolici, ortodocşi, protestanţi); ucişi -63; episcopi şi mitropoliţi-17. În siajul Raportului Tismăneanu, din decembrie 2006, se minimalizează martirajul lor. Cea mai cumplită tortură pentru un preot a fost „liturghia neagră”, stiharul folosit drept cârpă de spălat tineta, înhumarea  fără cruce.Şi câte abuzuri de memorie (Paul Ricoeur) nu găsim : caricarea bisericii ortodoxe e în tendinţe; se cere mai puţină religie în şcoală, dacă nu deloc; ni se spune că avem prea multe biserici, Catedrala e blamată în numele spaţiului mic al bisericilor dintr-un lemn. Unul dintre Cele 7 cuvinte rostite de Calciu –Dumitreasa pe treptele bisericii Radu –Vodă îmi răsună în minte . „Să zidim biserici!” În decupajul lui Petru Ursache din Etnosofia,  anonimul zice : „Acolo unde e dracul mai puternic bate Dumnezeu biserici.”

Pe de o parte, suntem îndemnaţi să credem că am fost nevolnici în a construi catedrale (românii au inventat biserica pe roţi, ca s-o ia cu ei în bejenie, când năvălitorii puşi pe pradă îi fugăreau din casă), pe de altă parte, Catedrala Mântuirii a fost ţinta batjocoririi Patriarhului Daniil, ca atins de folie des grandeurs. Poate că o Catedrală a Neamului trebuie zidită, pentru a cuprinde oasele martirilor, eroilor, de vreme ce: „N-au linişte morţii acestui popor/ Adânc în morminte străbunii se zbat şi ne cheamă”, cum se aude în  Imnul Carpatin – Făgărăşenilor, conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu. Nu mai avem în grijă jertfa pentru neam, ne stânjenesc eroii, reperele de comportament demn, care nu s-au îndoit sub vremi? De ce ne stânjenesc? Pentru că  au rămas inflexibili cu preţul pierderii familiei, carierei, statutului social ? Pentru că statutul lor moral e greu de atins? Uitarea cade ca o altă Cortină de Fier. După 54 de ani de la sentinţa condamnării la moarte, prigonit de Securitate 50 de ani, Ogoranu mai avea cazier în 2005.

Suntem „dresaţi” (are dreptate Gabriel Marcel) să uităm. Cinstirea martirilor din temniţele comuniste ( Legea 127 / 2017) se face încet şi greu. O marchează instituţiile publice aşa cum ar trebui? E dresaj ce ni se întâmplă. Marius Oprea  a fost blocat în acţiunea de căutare a mormintelor victimelor: „potcoave de cai morţi!”. De ce? Ca să funcţioneze un program  anti-memorie, deşi avem Figuri de legendă (Cicerone Ioniţoiu, Fundaţia Academia Civică, Buc., 2013), ca „Sfântul închisorilor” Valeriu Gafencu sau ca „sfânta închisorilor” Aspazia Oţel Petrescu sau ca martirul Mircea Vulcănescu, pe care domnul Florian l-ar mai arunca încă o dată în izolatorul Aiudului.

Nedilematicul Sorin Lavric zicea  că nu ar ezita o secundă în a alege spre lectură, între memoriile lui Ogoranu şi beletristica ultimei jumătăţi de secol, memoriile. Ion Gavrilă Ogoranu e hârtia de turnesol. Îl vedeţi pe domnul Florian comemorând Ziua martirilor puşcăriilor, în 14 mai, alături de Ion Coja şi Dan Puric? Sau pe actantul Toader Paleologu, pentru care Băsescu era „pleaşca”? Paleologu îi felicita pe români că s-au pus pe emigrat la îndemnul şefului de stat. Nu putem pleca toţi din România, ripostează basarabeanul Ion Lazu în volumul de eseuri, cronici, note, însemnări, cu acest titlu ( eLiteratura, 2018).  România e prea aglomerată de români, s-o dezaglomerăm niţel prin desţărare. Nu carecumva să-i lezăm pe imigranţi sau să-i deranjăm pe minoritari (majoritatea n-are alternativă) în acţiunea de maghiarizare a Cimitirului Internaţional al Eroilor dinValea Uzului, organizat în 1926-1927. Întîi şcoli separate, apoi cimitire separate. Ale românilor sunt declarate de UDMR „cruci ilegale”. Pe crucea lui Gheorghe Cosma (m. 29 martie 1917) scrie acum : soldat maghiar necunoscut, fapt adus la cunoştinţă de Marius Diaconescu. Prea mult blamatul criteriu etnic funcţionează în România, dar numai  contra românilor, pe Valea Uzului.

Dacă nu respecţi legea ţării care te-a primit nu eşti altceva decât colonizator, e limpede. Însă dacă te opui colonizării eşti etichetat naţionalist dubios. Ca Adrian Dinu Rachieru, care, în „Acolada” de mai, a.c., pune un  diagnostic tragic României, devenită „cu viteză istorică o biată colonie” şi încă „fredonând aria capitulării necondiţionate”; „soarta noastră, ca periferie estică europeană, e în mâinile altora”(Autocolonizarea, un pseudoconcept?I). Cum merg lucrurile , mă întreb dacă va mai scrie şi partea a doua.

Se vorbeşte de faptul că bărbaţii politici ar trebui să aibă spirit ofensiv, dar se şi induce ideea că trebuie să ne fie ruşine de istoria noastră,  plină doar de înfrângeri, ca să ni se cultive sentimentul de inferioritate. România? Unii văd doar splendori, alţii numai erori şi orori.

Pentru că am fi mult prea concilianţi cu răul (nici eu nu văd vreun bine în răul comunist), Ludovic Orban află soluţia: să ceară (16 mai, 2019) scoaterea baladei-capodoperă Mioriţa din manual, pe motiv că şcolarul ar involua dacă i se inoculează de fraged fatalismul, resemnarea. Începutul l-a făcut atoatepriceputul Mihail Neamţu, în 2011: voia euthanasierea Mioriţei şi înlocuirea păstorului cu un şerif înarmat cu pistoale de cow-boy. Personal, ar fi luptat cu funia de usturoi la gât, „dez-vrăjind” moartea? Şi n-ar fi dat cu bâta, ci cu o puşcoace de import. Mircea Platon i-a replicat dur că n-a înţeles neam misiunea de martor a mioarei năzdrăvane: martor al complotului a doi  care vor să-l ucidă pe  unul singur. Sau voia istoricul ieşean Neamţu să dispară, prin euthanasiere, martorul crimei?

„Împotriva morţii nu se poate lupta cu ciomagul”, i-ar fi spus Petru Ursache lui Ludovic Orban, care dă, din ignoranţă, notă rea la purtare bunului păstor. Mulţi reduşi mintal deformează aberant sintagma „spaţiu mioritic”, luându-l pe Lucian Blaga la vale-deal, pentru că iarba verde de acasă nu le mai place. Sunt şi etnologi  care-şi  manifestă dispreţul  faţă de sat. Pentru ei satul nu are „mirosul veşniciei”, sintagma lui Ioan Alexandru.

Scrie Ion Lazu în eseul Mioriţao ipoteză de lucru (publicat întâi în „Saeculum” şi remarcat de C. Stănescu), aflat în deschiderea volumului Nu putem pleca toţi din România : „Trebuie insistat asupra unui aspect esenţial: Ciobănelul din baladă nu s-a resemnat să moară (fără luptă!), ci doar s-a împăcat cu gândul că este muritor”. Şi lupta, şi omorul rămân  doar plănuite, nu împlinite. Şi nu-i „un protest împotriva morţii premature, nedrepte”, cum scrie Manualul de clasa a IX-a din 1998, p. 120, garantat de Zoe Dumitrescu Buşulenga. „Este un descântec de alungat spaima morţii”, crede Ion Lazu. „Asumare-înălţare-mântuire” e concluzia Lazu: „când va fi să moară, el (eroul liric, nota mea, Magda U.) nu se va preface în pulbere şi atât (…), ci , dimpotrivă, sfârşitul său va însemna integrarea în ordinea mare a lumii, eternă, rotindu-se după legi cosmice, de aici şi până la marginile cerului.” Fapt „liniştitor şi întăritor”. La „cazul” Mioriţa voi reveni. Nu fără a mă sprijini şi pe argumentele Mihaelei Malea Stroe ori Victor Ravini; etnologii plictisiţi de Adrian Fochi ori de Petru Ursache sunt mai preocupaţi de şpaga la români decât de Mioriţa. Irina Goanţă evidenţiază puterea de a ierta, „nobleţea morală a mesajului”. Iar „procurorii Mioriţei”(mulţumesc, C. Stănescu!) ar trebui să citească şi eseul Mioriţa între mit şi simbol creştin, unde autoarea pune accent pe cruce, aşa cum apare într-o variantă din Sălaj : „Bota mea cea luce/ Mi-o puneţi de cruce”. Sau „crucea purtată” nu le mai spune nimic?

Am citit cartea portughezului José Saramago în franceză : Les intermittences de la mort. Vă reamintesc: într-o ţară fără nume, populaţia devine euforică la ştirea că nimeni nu va mai muri.Visul omului, viaţă eternă, părea împlinit. Numai că euforia cade în disperare şi-n haos : familiile nu mai pot face faţă bătrâneţii dureroase, bolnavilor în fază terminală; pompele funebre dispar, la fel societăţile de asigurare.Chiar statul e în pericol de faliment, iar biserica e ameninţată de dispariţie. Dacă nu mai e Moarte, nu mai e nici Înviere.Viaţa eternă se dovedeşte un coşmar, până când Mortiţa, cum o „alinta” Cezar Ivănescu, se hotărăşte să-şi reia serviciul.

„Naţiunea a fost între ciocan şi nicovală. Acum e sub teascul global”, repeta mâhnit Bătrânu meu. Pentru Andrei Ciurunga, scrie Petru în Istorie, genocid, etnocid, cei care n-au cedat sunt „peceţi în cartea ţării”. Le ignorăm sacrificiul, jertfa? Între 1948-1950, elevii şi studenţii au umplut la refuz închisorile, chiar a fost nevoie să se construiască altele noi ca să-i încapă. Vrem o generaţie bezmetică, fără discernământ, dacă elevii nu sunt informaţi  despre marile repere morale, dacă nu sunt formaţi de seniorii Istoriei şi ai Culturii române?

Cred categoric, la fel ca Petru Ursache în tot ce-a scris, că identitatea europeană reală nu-i posibilă fără identităţile naţionale, fără naţiuni şi culturile lor diferenţiate. Opinie confirmată limpede de Prof. Nicu Gavriluţă, într-un interviu din „Lumina”, 26 mai a.c. : „Nu putem fi cetăţeni europeni cu valori europene dacă nu suntem, înainte de toate, cetăţeni români cu valori româneşti. Este o alchimie secretă între cele două, una care poate să confere echilibru valoric între naţional şi universal.” Şi sper ca Istoria să nu fie de partea unui construct ideologic –UE –fără graniţe, fără naţiuni distincte. Naţiunea nu-i subiect minor.

Întrebare pentru un Referendum: Vreţi incriminare penală în Constituţie pentru insultarea personalităţilor naţionale marcante? DA sau Nu?

                                                                                                            Magda URSACHE

 

3 Comments

  1. Dan Cristian Ionescu

    De regula, apreciez textele d-nei Magda Ursache, dar de data aceasta am unele obiectii.
    „Da, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977) s-a supus PCR-ului…” – scrie d-na Ursache. Cu ce s-a supus patriarhul Justinian partidului? Eu il socotesc sansa pe care Dumnezeu a acordat-o credintei romanilor. In timpul lui slujbele s-au tinut permanent in bisericile si manastirile noastre, in timpul lui nu a fost demolata nici una – dimpotriva, in 1955 un frate al tatalui meu a ridicat o biserica noua in Vaideeni. A facut multe lucruri bune in interesul bisericii noastre, pe care nu stau sa le expun acum fiindca sint prea multe. Nu vad cum s-ar fi putut opune arestarilor operate de securitate in rindul preotilor si calugarilor („Rugul Aprins” sau cazuri izolate), iar in ce priveste decretul nr. 410/1959, prin care calugarii si calugaritele fara studii teologice si care erau apti de munca au fost scosi din manastiri, s-a opus, motiv pentru care a avut timp de sase luni domiciliul fortat la schitul Dragoslavele.
    „Pe capul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa , ca şi pe capul Mitropolitului Clujului Bartolomeu Anania se abat „hule inventate”, mărturii amputate de responsabilitate, răstălmăciri, calomnii, ca-n vremi satanice, atinse de stalinită, boală fără leac, asemenea cancerului.” – scrie mai departe d-na Ursache. Detest enorm dorinta unora ca prin minciuna sa transforme diavolii in sfinti, chiar daca unii intre timp s-au pocait. Teoretic, s-ar putea sa fie unii fara de pacat, practic insa eu nu cunosc. Trebuie insa sa le acceptam si bunele si relele, dar nu putem sa le ascundem si sa le iertam fiindca nu noi sintem Judecatorul Suprem.
    Parintele Calciu, in timpul detentiei de la Pitesti, a fost unul din criminalii care formau echipa lui Eugen Turcanu. Stiu asta nu fiindca scrie pe wikipedia, stiu de mult timp, atat de la regretatul Oprea Nita, fost detinut politic si fost presedinte al Partidului National Democrat Crestin, si mai stiu si de la Ion Gitlan, care a batut multe drumuri manastiresti cu parintele Calciu. Apoi, parintele s-a pocait, si a ajuns din nou in inchisoare.
    In timpul detentiei de la Aiud, Bartolomeu Anania era omul securitatii si avea propriul lui birou! Poate d-na Ursache isi face timp sa citeasca volumul „Aiud insingerat” al fostului detinut politic Grigore Caraza. Dupa ce a fost pus in libertate, Anania a fost trimis de securitate in SUA sa dezbine comunitatea romaneasca si sa obtina de la autoritatile americane expulzarea episcopului legionar Valerian Trifa.
    Primul din cei doi s-a pocait si a ajuns din nou detinut politic. Al doilea nu s-a pocait si a ajuns mitropolit. Nu sint hule inventate, rastalmaciri, calomnii, etc. sint pur si simplu adevarul Nu il cunoasteti sau nu va place?
    In final, vorbind despre parintele Ioan Iovan, ma asteptam ca d-na Ursache sa o aminteasca si pe maica Veronica Gurau, cea care a ctitorit Manastirea Vladimiresti, prima stareta (1940-1955 si apoi 1990-2005), condamnata in 1955 initial la 9 ani munca silnica. Dar nu a amintit-o. Oare fiindca isi trimitea ucenicele prin tara pe urmele lui Teoctist si acestea scandau „Teoctist antihrist, Teoctist securist!”? Politia le „umfla”, le amenda, iar cum ele nu aveau bani (precum Daniel si alti arhierei care au uitat juramintul de saracie!), amenda se transforma in inchisoare. S-a intimplat la un moment sa ma ocup eu de plata amenzii, pentru ca maicutele sa se poate intoarce de Craciun la manastire.
    Una peste alta, un text care m-a dezamagit.

    • vltra

      “Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Cristos este sovietic!“. Aceste cuvinte nu-i aparțin vreunui activist comunist decis să atragă spre partid mulțimile de credincioși plini de evlavie. Acestea sunt spusele Patriarhului Justinian Marina, care a condus Biserica Ortodoxă Română între 1948 și 1977.
      În 1948, Patriarhul Justinian, supranumit și “Patriarhul Roșu“, prelua frâiele BOR și punea la picioarele politrucilor comuniști întreaga organizație. În timp ce mii de preoți, de toate confesiunile putrezeau în închisorile comuniste, alături de zeci de mii de alți români, patriarhul roșu beneficia pe deplin de privilegiile oferite de către regim în schimbul colaboraționismului.

  2. Andrei

    La 30 de ani de la Revoluție Regizata cu morti impotriva popurului pentru a legiferare Revoluția ne mirăm ca minam alegerilor ? Intr-o lume a banului a multinaționale intr-o democrați condusă de „niste privati” este halucinant sa credem in alegeri pur si simplu libere …pai sa calculam de ce marile tari au armată ? Sa votam noi liber? credeți ca prin vot ne putem împotrivi marilor puteri ? Sa fim seriosi nici când ne-am inchis in propria tara nu am rezistat si evident nu asta era soluția …nici cand satele din Romania erau formate din cateva neamuri (adica eram uniți) nu am rezistat împotriva cotropitorilor de ce ? Pentru ca ei au dorit mereu sa cotropească noi doar sa ne apărăm …eee hai sa jucam fotbal si sa ne apărăm mereu in final vei pierde …asta este Romania …nimeni nu se poate impotrivi bancii Mondiale mama bancilor caci ea aduna capitalul tuturor … trebuie sa le mulțumim păpușarilor ca ne lasă sa gandim si sa ne exprimam ….si pentru faptul că este pace …pacea arata ca suntem supuși cuiva …asa ca oricum o dam politica ne face rau sa ne vedem fiecare de munca lui caci omenirea rămâne cu evoluția …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*