Atitudini

Magda Ursache: „Dreptul de neam”

                       Dreptul de neam             […]

 

                     Dreptul de neam

                                           „Revoluție a fost dacă va fi!” (Nicolae Breban)

Re-repetitivă cum sunt (și acum trebuie), aș vrea să recapitulăm împreună o secvență tragică din existența Academiei Române. Cazul Ion Nistor, autorul celor două istorii (Istoria Bucovinei și Istoria Basarabiei) care, cu siguranță, i-au adus ministrului  Bucovinei eliminarea din Academia României și din biblioteci, apoi pușcărizarea fără proces, la Sighet, între 1950-1955. Am început cu istoricul Ion Nistor ca să nu se uite că „dreptul de neam” a fost obținut în primăvara (27 martie) anului 1918, urmat de celelalte „primăveri” ale celorlalte provincii, drept scump plătit după  23 august’44, când România  a fost dată peste cap de Stalin.Și ce au făcut forțele de ocupație sovietice altceva decât să degradeze fibra etnică? Cum ? Distrugând instituțiile vitale : Biserica, Școala, Academia;  prigonind Familia creștină, Limba română, Personalitățile- model. Or, istoria își cam trage secvențele la xerox. Mai ales când amor patriae, acest dar al lui Dumnezeu, pare unora o boală contagioasă, dacă nu o infracțiune de condamnat.Catilinarele contra patrioților nu contenesc; se varsă acid sulfuric contra tradiției și se găsesc destui furioși-demolanți care ar vrea să patineze cutuma, susținând cu cerneală viole(n)tă că tradiția e „nesănătoasă”, așa cum era în cumplitul deceniu  „originea”; ia să fi provenit dintr-un „mediu nesănătos”, ca bieții  copii de preoți, de avocați, de politicieni, de oameni de la țară înstăriți prin munca lor și declarați „chiaburi”, pe scurt, din familii nealiniate la doctrină. Atunci, scrie Blaga în Luntrea lui Caron ,era „vreme grea pentru domni”, dar bună pentru proletari. Vă reamintesc un citat din Marx, băgat pe gât după „reforma” învățământului: „Muncitorii nu au patrie”, ca să vedeți de unde se trage disprețul unor necopți pentru sentimentul firesc patriotic, pentru cei devotați neamului, țării, culturii cu amprentă etnică. Aceiași demolanți furioși consideră tradiția  o cutie care închide ca Spânul lui Ion Creangă fântâna:  tranc capacul! peste ceea ce ei numesc progres.Oportuniștii corecți politic  au scos iarăși la iveală din ideologia marxistă vocabula progres. Spune N. Breban (în interviul acordat Mihaelei Helmis, la început de an 2019) că progresul e o temă a bolșevismului care i-a derutat/convins pe mulți tineri scriitori. Nu și pe atunci foarte tinerii Nicolae și Nichita, în anii 60. Așa este: și eu am văzut „progresul” (dumirită de  Petru Ursache, în anii 70) ca  minciună a ideologiei și am spus-o în „Cronica” până s-a prins Liviu Leonte că deraiam de pe linia PCR ca „reacționară”.

Mereu curajul opiniei a fost disprețuit de lași, iar în mutațiile lor etice nu cred. Odată pierdută, conștiința e greu de regăsit.Probă întreprinderea unui istoric care vrea „ruptură față de trecut, față de orice trecut” și de-construirea Istoriei României considerată nereală, în care toate-s  mituri: vechimea, continuitatea și mai ales unirea. Iorga? Formula sa, naționalist + autohtonist, e depășită după școala boiescă, afirmând ritos că naționalismul nu s-a înțeles niciodată cu progresul. Tot Iorga a ajuns blamabil pentru că a criticat un  „stat cârpă”, cedând teritorii fără luptă, care înseamnă, pe cale de consecință, „popor zdreanță”. Ce-i greu de înțeles?  Vrem să dăinuim ca stat național, creștin, unitar, suveran? Ni se spune că tema e terminată, cerându-ni se să fim parte dintr-un stat supra-național, un soi de sat global, fără porți și fără câini. Și ca să fim tolerați , acceptăm orice, chiar să fim lada de gunoi a constructului UE.

Oricum, nu mai suntem o națiune unită, ci divizată de înșiși recent democrații conducători postsocialiști. Suntem conduși de „bărbați fără degete”, cum le spune (în alt context) prozatorul Petru Cimpoeșu, iar degetele arătătoare mă tem că nu mai cresc la loc. Replica vine de la „ imperialul Breban”, numit astfel de Aura Christi, mâna sa dreaptă la revista „Contemporanul. Ideea europeană”: „Să nu uitați că sunt un om care crede în viitorul statului român, în necesitatea acestui stat, în frumusețea, în gloria și în valoarea formidabilă a Europei Națiunilor.”  Aprobăm  cumva diatriba lui H.R. Patapievici, din Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007, p.97), despre statul care „tronează, uriaș, anacronic și imbecil”? În acest caz, dialogul de idei, pentru mine, se blochează.Îl refuz.

Breban putea alege, fiind cetățean german,  a doua față a Europei, cea Felix, dar n-a făcut-o.A ales ,cu risc, să direcționeze o revistă care își propune de ani buni păstrarea fondului autohton cultural, dar și înnoirea formelor în spirit universal.Atacurile n-au întârziat la adresa unui „discurs naționalist”, „ iresponsabil” și tot ș.a.m.d-ul, produs, chipurile,  de „un grup din cale afară de vocal și lamentabil, format din unii membri ai Academiei”. Și-i tot ce se poate cita (hârtia nu suportă chiar orice) din răfuielile vulgare, din querella de prost gust dintre bătrânii tradiționaliști și tinereii emancipați, care nu înțeleg că politica nu-l formează ci-l de-formează pe scriitor. Iată de ce Vasile Gogea a simțit nevoia să posteze pe blogul său luminat, în 11 martie 2017, un text apărut în „Tribuna învățământului”, al Acad. Ioan-Aurel Pop: Dreptul de  a gândi la soarta României. Dreptul ăsta patriotism înseamnă: „Nu pot respinge de plano noțiuni consacrate și uzitate peste tot în lume, precum „națiune”, „unire”,„suveranitate”etc, fără argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre cei care scriu că avem alte comandamente de servit.Se vor fi tocit unele cuvinte, dar ele există și cu atât mai mult realitățile pe care le exprimă.”

Academia, de-a lungul existenței sale ( din 1866, vă rog!) a apărat reperele identitare. Noi suntem indiferenți – și-i puțin spus – față de ele. Exemple? Spânzurarea (simbolică) a lui Avram Iancu de un nesăbuit, expunerea coroanei Sf. Ștefan (duplicat) la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj, chiar din prima zi a anului centenar (1 decembrie, 2017), un fake istoric, spun specialiștii, atribuită canonizatului în 1083, în fapt o coroană bizantină. Citesc în presă că,  la 13 ianuarie 2018, la Turda, a fost dezvelit un monument al libertății religioase.Numai că  Dieta hotărâse, în 13 ianuarie 1565, libertate religioasă în Transilvania pentru patru confesiuni: catolică, reformată (calvină), luterană, unitariană. Nu și pentru cea ortodoxă, a majoritarilor. Cât despre pacea interconfesională promovată de UDMR, învelirea crucilor luptătorilor români în saci de gunoi, în cimitirul din Valea Uzului , spune altceva: Suha, niciodată, nici morți nu vor sta maghiarii lângă români.

Președintele AR, Ioan-Aurel Pop, știe  că memorandumurile erau respinse din zece-n zece ani.Și cel din 1882, înaintat lui Franz Iosef I, și cel din 1892. Împăratul ,ca toți împărații, n-a deschis actul care cerea „dreptul de neam”, nu l-a citit, însă l-a trimis guvernului maghiar condus de Istvan Tisza.Vocea sonoră a preotului Vasile Lucaciu a fost amuțită: cinci ani de temniță la Vaț; PNȚ – scos în afara legii.Și nu știu care a fost mai cumplită: tortura fizică sau cea morală a românilor din cei 51 de ani de UNIO: 1867-1918. În istoria adevărată, știință și nu „cea mai frumoasă poveste”, a rămas strigătul Preotului Ilie Măcelariu ,cel mai activ dintre memorandiștii activi: „Eu zic să nu ținem pisica ascunsă.” Iar amărâții de țărani ardeleni n-au fost surzi  la momentul răspunderii naționale. Românii le-au arătat ungurilor pisica, în fine, s-au unit, au lichidat comunismul lui Bela Kuhn, cumanul… Și au tot luptat în Basarabia contra bolșevicilor. Drama Bucovinei?A fost ocupată de austrieci „civilizatori” 143 de ani (1775-1918). Școli românești nu existau, dar bucovinenii aveau stemă și drapel proprii. Acum, școlile românești se închid una câte una, iar bărbaților de stat fără degete pare că nu le pasă. Vox clamavi  in deserto:  Acad. Vasile Tărâțeanu.

Pe de o parte, se batjocorește românul stereotip ca laș, pus pe fugă din câmpul de luptă, pe de alta se râde de îndemnul la jertfă. O parte a presei ne avertizează  că tinerii ( frumoși și liberi?) refuză „povești”de jertfă și de slavă, că moartea eroică nu-i mai impresionează. Dar nu asta li s-a indicat de la primul manual alternativ, unde Andeea Esca era pozată, pesemne pe post de Ana Ipătescu?

Un scriitor pe care nu-l mai numesc susținea că istoria trebuie să fie „plăcubilă”, nu înălțătoare. Cum să fim noi mai mândri de victoriile lui Ștefan cel Mare decât de muștarul de Tecuci? Muștarul e mai „plăcubil”, n’așa? Și insul era departe de-a glumi. Ba chiar mergea pe ideea  că momentele de înălțare din istoria României trebuie să fie „plăcubile” unei generații, hai, două, hai, trei  și atâta, altfel elevii se plictisesc și ajung să urască orele de istorie. Doar n-o să vorbim la infinit despre Ștefan cel Mare și victoriile lui, pe care unii le găsesc discutabile,ba chiar le declară „false victorii”, când avem un Ștefan cel Mare cu fustă în Viorica Dăncilă și un Ionel Brătianu în Ludovic Orban.

Vintilă Horia, patriotul exemplar, i-a numit „cavalerii de la Rovine”; noi râdem: „Ha, ha,Ovine!” Dacă vrei să vezi spiritul de turmă al românilor îl vezi, dacă nu, nu. O să fim oi pînă la sfârșit,  nemaicontenind cu glumăreala, ca să nu-i spun bășcălie, despre bătăliile unde au biruit românii? În ce mă privește, aș transmite obligatoriu în toate școlile conferința Acad. Ioan-Aurel Pop, ținută la Iași în acest an, despre Ștefan, purtând 24 de bătălii și  ieșind biruitor în 22.

Școala are nevoie de sprijinul istoriei naționale. Sunt statui care nu pot fi dărâmate , sunt autorități de nespulberat.Ca generalul Averescu, învingătorul de la Mărășești. „Nu vă dați copii, băieții tatei, nu vă dați. Înainte, copii!” era îndemnul său. Prezent în linia întâi, le întărea soldaților voința și spiritul de sacrificiu. „Voinicii”, copiii lui Averescu au salvat țara  de ocupant, iar noi spunem că în primul război mondial n-am avut eroi.Oare avem dreptul să afirmăm orice în numele libertății de opinie? Ca enormitatea că românii n-au făcut istorie? Și-mi amintesc de paginile cutremurătoare ale lui Laurențiu Fulga despre bătălia de la  Oarba de Mureș, unde au murit, între 17 septembrie și 5 octombrie 1944, unsprezece mii de soldați. Au forțat Mureșul, inamicul german-maghiar a fost înfrânt de generalul Gheorghe Avramescu, Transilvania de Nord-Vest a fost eliberată. S-au împlinit în17 septembrie 75 de ani de la Katyn-ul românesc, așa cum i s-a spus.Ar fi fost „exaltare neaoșistă” să ni-l amintim cum se cuvine?

Pe prima pagină a revistei „Contemporanul. Ideea europeană” se află cuvintele lui Friedrich Nietzsche, atât de drag directorului N. Breban și redactorului șef, Aura Christi.Aș adăugi, tot din Nietzsche : Așa cum nu se poate trăi fără uitare (Vergessen), nu se poate trăi nici fără Memorie (Errinerung). Vrem să trăim într-o lume lipsită de istorie locală sau mare, să reținem ce-i plăcubil, nu ce-i eroic? Să-i eliminăm din cărți pe cei care au crezut în „înaintarea națională” (sintagma lui Iorga)? Avem ce-avem cu  ceea ce numea Carlyle ( alt vetust!) „cultul eroilor”, dacă îi ridiculizăm pe întrecute?

Sunt publiciști care vor cu dinadins să le  vâre-n cap tinerilor că pelasgii vin și trec, fanarioții vin și trec, la fel turcii, tătarii, grofii unguri, rușii cu chirilița lor… Așa, de la sine.

În 1848, otomanii, deranjați de revoluție, au ocupat Bucureștiul, i-au arestat pe pașoptiști, au omorât civili…Au fost scoși din București după bătălia din Dealul Spirii. Pompierii au întors tunurile turcilor contra turcilor și atâta le-a fost. Și mă întreb dacă mai există prima medalie românească, Pro virtute militari, scoasă de domnitorul Cuza în cinstea evenimentului și cui i se mai acordă. Sper că nu ne-am pierdut virtutea militară.

De câte ori urc Copoul și-l salut pe mareșalul Constantin Prezan, îmi spun că nu mor statuile când vor antiromânii. Ar fi murit cu siguranță în închisoare politică ,dacă nu s-ar fi grăbit să plece dincolo în 1941. Armata Roșie vine și  trece greu. Iorga , dacă n-ar fi fost ucis mișelește, ar fi murit tot intra muros. Ca Gheorghe I. Brătianu, mort martiric pentru românismul său. Românismul e matricea noastră pe care Aura Christi o numește vie. Fie să rămână vie , iar ciupercile astea urâte de pe unghiile istoriei, care otrăvesc minți tinere, să se vindece. Or, asta nu se întîmplă fără ripostă fermă. Vă place cuvântul inventat de Paul Goma: academnician? Și mie. Asta  fac academicii cu demnitate: apără contraforții etniei, religia, tradiția (N. Breban scrie cuvântul cu majusculă), valorile capitale ale culturii. Și-i văd pe Nicolae Breban, cu vasta sa cultură istorică și pe istoricul Ioan-Aurel Pop, poate într-o emisiune a lui Octavian Hoandră, vorbind despre necesitatea națiunii și punctele ei de rezistență. Le stă bine împreună.

                                                                                                   Magda URSACHE

                                                                                        Iași, 14 septembrie 2019, de Ziua Crucii

1 Comment

  1. Dumitrescu Gheorghe

    Indemn si pe altii sa citeasca articolul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*