Colimator

Mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu

  „Mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” (I. L. Caragiale despre personajul său Agamiță Dandanache) MOTO: „Această […]

 

„Mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” (I. L. Caragiale despre personajul său Agamiță Dandanache)

MOTO: „Această soluție, după părerea mea NU E BUNĂ, MĂ NEMULȚUMEȘTE și împreună cu avocații căutăm cele mai bune căi PENTRU A CONTESTA ACEASTĂ SOLUȚIE…” ( Klaus Iohannis, 16 noiembrie 2016 , interviu la TVR 1 cu privire la decizia Curții de Apel Brașov prin care familia sa a pierdut imobilul din strada Nicolae Bălcescu, în Sibiu. Ulterior, pe 24 martie 2017, deși Iohannis a formulat contestație în anulare la sentința definitivă chiar și aceasta a fost respinsă de Curtea de Apel Curtea de Argeș, ca neîntemeiată, decizia pronunțată în cadrul recursului rămânând în picioare.)

Acum trei ani și ceva, pe când febra uriaşă a „REVOLUȚIEI – CORUPȚIA UCIDE” se lua instantaneu de la cei care strănutau, fără batistă la gură, pe Facebook, am văzut în Piaţa Universităţii (cred că acolo se petrecea, deşi n-am urmărit atent etapele „revoluţiei”), cu o oarecare surprindere, un tată exaltat care-şi cerea iertare de la fiul (fiica) lui pentru care n-ar fi făcut destul, de-a ajuns bietul (biata) să-şi strige în stradă deznădejdea de a fi guvernată de corupţie, aşadar – se înţelege – de un guvern social-democrat.

Într-o astfel de civilizaţie, cum este cea românească, deprinsă (cu excepţia cazurilor marginale, dintr-o zonă sordidă a societăţii, pe care îmi este greu nu numai să le comentez, dar, uneori, chiar să le şi condamn)  cu cocoloşirea excesivă a copiilor, cu îndestularea lor pentru care nici un efort nu este prea mare, cu împingerea limitei de „asistare părintească” a odraslei uneori peste vârsta de 35 de ani, tatăl căzut în genunchi şi umilindu-se fără rost, mi-a stricat seara.

Căci efectele febrei stradale şi înţelepciunea mişcărilor de trupe ale tinerilor frumoşi şi liberi se vedeau deja, în toată splendoarea lor: un „GUVERNUL MEU” încropit din specialişti şi bravi tehnocraţi, dintre care prim-ministrul desemnat retrăsese rapid doi potenţiali miniştri, de-a lungul şi de-a latul unei singure zile, cu un aşa-zis program modificat de patru ori în 24 de ore, cu o promisiune de viitor ambiguă, pe baza lui „să fie bine, ca să nu fie rău”… oare cât de necesară era aventura asta marcată nu de cutezanţă, ci de diletantism, şi cum ar fi putut cineva să-i dea credibilitate?

În timp ce, din nu se ştie ce motive, România schimba din mers garnitura de tren, nepăsătoare la călătorii aterizaţi pe şine şi la accidentele punctuale care riscau să se transforme în carnagiu, preşedintele ei „ales”, „minunea din noiembrie”, îşi dădea jos poleiala , ca pe-un palton mai fără vatelină, şi începea să arate ca exact ceea ce este: un individ meschin, lacom şi de anvergură limitată, slăvind „statul de drept ” şi „justiţia independentă”, pe ale căror statui s-a căţărat ca un porumbel imaculat, doar când îi sunt favorabile. Când nu i-au mai fost favorabile, a făcut, cocoţat, exact ceea ce ar face orice alt porumbel imaculat pe chelia unei statui, dacă acolo îl prinde nevoia.

Din „nu comentez hotărârile judecătoreşti definitive” la „această soluţie nu este corectă, după părerea mea şi mă nemulţumeşte”, e distanţa de la ipocrizie la ceea ce crede într-adevăr preşedintele când a fost pus în pericol să-şi piardă definitiv un bun a cărui închiriere i-a adus, într-un răstimp mulţumitor , frumuşica sumă de 320.000 de euro.

În 2014, în timpul campaniei la prezidenţiale, între cele două tururi de scrutin, când a început nebunia facebookistă, mi-a trecut prin cap, şi recunosc că atunci mi s-a părut puţin cam exagerat, că n-ar fi exclus să ne lipim de un prezident „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decat Caţavencu ”, asta raportându-mă la cei doi grandioşi competitori ai alegerilor din 2009.

Azi aș spune că e posibil să fi avut, totuşi, o premoniţie.

                                                                                                           Luminita ARHIRE

Nota redacției: Fotografia nu a fost aleasă întâmplător, cei doi care-l încadrează pe plăvan, Zgonea și Cioloș, sunt chiar Farfuridi și Cațavencu!!!

 

4 Comments

  1. un mizantrop

    Cand din „Revolutie” n-a ramas decat tanguirea imbecila „tinerii nostri, copiii nostri ne-au salvat”, bineinteles spus de unii care n-au avut niciun copil in strada, dar si-ar fi dorit, sa aiba si ei ceva avantaje pe baza de „certificat”, cand din jertfirea inocentilor din Club n-a mai ramas decat „latura civila”, adica pretaluirea in bani a unei vieti (sotii Iohanis stiu din experienta…) cand neindestulatii si-au „trimis” copiii sa faca „revolutia Colectiv”, tot pe baza de potential sange tanar cu avantaje mature, cand Piata Victoriei e populata de #isti cu copii in carucioare ce se plang de „barbaria” jandarmilor (totusi, abilitati de lege sa dea cu matura-n piata…), cand despre Referendum s-a vorbit numai pe deasupra, numai pe latura oarecum religioasa, nimic despre influenta noii ideologii asupra copiilor, cand…, aproape ca intelegi neomarxismul ca inevitabil, marxismul si-a facut treaba, comunismul de cumetrie trait de romani, cu influente majore asupra educatiei copiilor crescuti in „principii” stramosesti ca: „invata, sa nu muncesti ca mine!”, „degeaba esti destept daca nu esti smecher”, „scoala vietii (smecheria, adica) bate scoala”, „muncesc din greu, sa adun, ca asta micu sa nu fie nevoit sa munceasca, ca mine”…ca sa nu spun despre ardelenescul „chiar sunt de nimic, daca nu-i fac pruncului o facultate”, se cheama ca suntem pregatiti pentru noua etapa de imbecilizare.Avem buruienile sadite de altii, dar pe care noi le-am ingrijit vartos, ca „asa e lumea asta moderna…” si ne-am lepadat de mandria de a munci si ne bucura de munca, de traditiile sanatoase, cand satul s-a mutat la mahala si putinele carti aratau prea „flendurite” sa fie expuse in noua biblioteca de placaj, am renuntat la istorie si trebuie sa ne descurcam cu asta…

  2. Luminita Arhire

    O! domnule MIZANTROP, foarte interesant comentariul la editorialul meu ( sau „… micile mele rândulețe…”, dacă doriți) . Limpede, argumentat, lucid… cred că suntem prieteni și nu știm. Dar, dacă tot suntem prieteni, pot să vă invit „la mine acasă” : http://arhicamera.blogspot.com/

    • un mizantrop

      Multumesc de invitatie! O sa incerc sa trec pragul…

  3. Eu

    Dandanache pare destul de fudul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*