Remember

Martirii noștri… în închisorile lor

                             Dialogul dialogurilor Un spectacol de idei […]

 

                           Dialogul dialogurilor

Un spectacol de idei pe sticlă și care trece sticla postului „Apollonia TV”, în plină alterare culturală prin divertisment ieftin? Ce rar lucru ! Ioan Holban „con-vorbește” cu Nicu Gavriluță, unul – o istorie a literaturii, celălalt- un dicționar al religiilor, deschizând calea de aur a înțelegerii unor subiecte grele și grave. Un arheolog francez din alt secol spunea că acela care vrea să pătrundă tainele istoriei trebuie să urce pe un munte de cărți. Nimic mai simplu pentru cei doi „frățâni” în ale cărturăriei, trimițând la o bibliografie uriașă, primul cuvânt fiind al lui Mircea Eliade, atât de drag lui N.Gavriluță.

Zice etnosoful anonim: „Întâi înveți carte, pe urmă calci a popă”. Și, după el, Eminescu: „omul să învețe carte, apoi să calce a popă” (Paralele economice, „Timpul”, 13 dec. 1877) . Cel ucis de cabala mediocrilor din Facultatea de Litere, ultimul eminescolog al Universității „Al. I. Cuza”, Profesorul Mihai Drăgan, a mai apucat să scrie : „Opinia nu se poate face fără cultură”. Aferim.

În dezacord cu păreriștii oportuniști care se vor actanți culturalizatori, cu cei loviți de sindromul politically correct (că-ți vine să ceri cenzură pentru libertatea de expresie/impresie a ignoranților), Nicu Gavriluță și Ioan Holban și-au propus să atace  a rebours tema: Globalizare și identitate românească (Ed. Junimea, Iași, 2018).  O fac fără să-și ia vreo precauție, nu sunt intimidați de faptul că ar putea fi taxați retrograzi, conservatori, depășiți de timpurile noi, pășuniști etc. O spun neted: țelul noii ideologii e disoluția ființei etnice. Soluția? Redeșteptarea conștiinței etnice românești care, anesteziată, amorțită, adormită, iscă un urât coșmar, ca să nu zic un monstru neo-marxist. N-a fost internaționalizarea  țel cominternist cu acel „Proletari din toate țările…”, transnaționali cu șapcă leninistă?

Strategiile mondializării fiind eficiente, lumea globalizată își uită rădăcinile sau e împinsă să le uite.  Ioan Holban crede (titlul citat, pag. 97) că „rădăcinile acelea solide, pe care n-are cine să le taie (…) orice topor ar avea”, predilect precreștine și creștine, îi unesc pe alteri, nu-i dezbină. În codul românului  e lege: „Să-l lași și pe altul să trăiască”.

„Centrul e când malefic, când malefic”, susține francamente N. Gavriluță  și nu exagerează. Îl  secondează,  pe un ton tranșant, Ioan Holban, care face des conexiuni cu prezentul, răfuindu-se  cu denigratorii pe  temă comandată: o imagine proastă a românilor și a României.  Se fac bancuri (de bășcălie e vorba) despre grânele arse și fântânile otrăvite sub năvăliri barbare, ceea ce  unii „cațavenci” consideră că i-ar descalifica pe români. Numai că țăranul a inventat biserica pe roate, s-o ia cu el în bejenie. Și n-a fost laș în războaie. Lași sunt acei politicieni debili care se supun „indicățiilor” comisarilor UE,  impunând ideea că aparatul de stat e o povară greu de întreținut ( ce-i drept, incompetența politicilor duce la incompetența justiției, poliției und so weiter) și  că un supra-stat universal ar rezolva problemele. Greșit: continuitatea statală o asigură pe cea națională și culturală. Sau vrem să ajungem din nou la majestăți imperiale și la memorandum-uri? Oricum, o națiune unită nu mai suntem.Unde ni sunt marii unioniști? Au pierit în închisorile comuniste. Clasa aleasă a fost, în numele lumpenproletarilor,  spulberată în închisori sau răzlețită peste hotare, în exil, numai pentru că și-a dorit creșterea neamului și-a patriei cinstire.Ne supunem „noului val”?

Emmanuel Macron este convins că există o „complicitate” între naționaliști și interesele străine ( puterea americană și cea rusă), pentru dezmembrarea Europei. Din nou greșit:  Europa nu e constructul UE, amprentat corect-politic, fără națiuni și culturile lor. O afirmă limpede autorii, în cuvântul înainte lămuritor: „Europa profundă care a supraviețuit timpurilor și încercărilor” este Europa culturală. Și va dăinui. În acest sens, în  cartea celor 15 dialoguri, se face apel la fondul cultural comun al lumii globale, pentru ca raportul conflctual să se preschimbe în raport complementar. A spus-o  convingător  Al. Duțu : „cele două părți ale Europei au reciproc nevoie una de alta” E și pariul lui Petru Ursache, formulat în cele 8 cărți ale Seriei Etno, apărute deja la Editura Eikon, pariu pe care îl va câștiga, sunt sigură. Nu pot să-mi permit să cred altceva: acum ne trebuie credință. Sună patetic? Las’ să sune!

Formula celor doi interlocutori : documentare temeinică, har al interpretării, bun –simț, toate trei făcând casă comună, este și formula  lui Petru Ursache. Până să plece dincolo (și mai avea multe de făcut – le făcea strălucit- pe pământ), Petru  a atacat subiectul  raportului centru-periferie, sprijinindu-se pe Jurgis Baltrusaitis: „Esențialul se petrece la margine”. Și-l citez pe Nicu Gavriluță: „Contează calitatea evenimentului și nu mărimea orașului.Așadar, provincii culturale pot funcționa, uneori, asemenea unor veritabile centre.Omul de cultură sfințește locul.”( p. 144). Aici trebuie să repet (repetiția e mama învățării de minte) că Blaga și-a dorit ca românii, așa cum sunt așezați, la margine de Europă, să sară „peste creștetele altor popoare” prin „inițiative spirituale istorice”.

Dacă nu există demnitate națională nu există nici demnitate de sine; iar stima de sine presupune să  nu lăsăm să se aștearnă praf(uri) peste marile valori autohtone.

Când a citit că un prozator cam „desculț” vorbea despre generația ‘30 ca fiind în pulbere, Petru Ursache a replicat: „Pulbere, dar de aur!” Și numai dacă ai praf în ochi ți-e jenă să-l citezi pe Iorga sau să-ți pară rău că i-ai citit pe Nae Ionescu, Eliade, Mircea Vulcănescu,  Nichifor Crainic, Noica…„Cultura română are nevoie de respectul nostru, iar noi ne ostenim să-i distrugem reperele absolute”, a scris Petru Ursache. Or, valori emblematice care au suferit pentru ideea de a fi român, adică „religios și naționalist”, ca Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Țuțea, Stăniloae, Noica, D. Caracostea, Ernest Bernea, Traian Brăiloiu sunt contestați  de noi înșine. „Dar care noi?”, m-ar întreba Petru.

Nu, nu există popor perfect și popor defect. În ce mă privește, admir la români fair-play-ul față de adversarul învins.Asta îmi place în istoria noastră. Soldații generalului Gheorghe Mărdărescu au urcat steagul pe parlamentul de la Budapesta (un Ion și-a lăsat acolo sus opinca), dar au avut în grijă să hrănească populația civilă,copii, femei ,bătrâni. Fără pagube colaterale.

Răzvan Theodorescu descoperea nota de excelență: „singura latinitate ortodoxă”; iar jertfele au fost enorme.Un răspuns ferm l-a costat pe  Duhovnicul Neamului, Arh. Justin Pârvu încă 4 ani de pușcărie, după cei 12 de temniță grea. Caraliul l-a întrebat : „Ce-o să faci după ce ieși?” „Slujesc Biserica”. A făcut aproape 17 ani de închisoare. Nici pastorul reformat Ferenc Visky nu a cerut să fie reabilitat.Ca să nu mai pomenesc iarăși și iarăși demnitatea exemplară a Monseniorului Ghika, înnemurit prin martiriu. Spusa înțeleaptă a Pr. Arsenie Papapcioc se lasă auzită : „Un creștin este un erou permanent și nu un milog.” Preoții, după îndelungi încercări (crucificați pe perete cu belciuge, bătăi pe plăgi deschise ori cu ciocanul în cap, smulgere de unghii) erau aruncați la Aiud în Râpa robilor și la Jilava, în Valea piersicilor, supranumită Valea plângerii, fără sicriu și fără cruce. Ba chiar  la picioare cu lanțuri sudate . E frumos Părintele Justin în albumul Cristinei Nichituș Roncea, Duhovnicul. O sută de ani cu Părintele Justin (Ed. Doxologia, 2019),  pentru că sufletul său e frumos.Artista fotograf  îi surprinde  lumina de pe chip atunci când se roagă la puterile cerești,  îngrijorat că Biserica e continuu lovită, mâhnit că Patria e umilită de conducători, că Familia creștină („biserica de acasă”, cum îi spune teologul Ioan Cr. Teșu) e desconsiderată.

Să dau și exemplul unui scriitor care ar trebui să intre în manual: Vasile Militaru. Torturat crunt la 74 de ani, la Pitești, în 1959, a primit sentința : 20 de ani de temniță grea, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.Securitatea i-a ars manuscrisele găsite la domiciliu. Izolat la Ocnele Mari, nu cumva să-i întoarcă pe deținuții în curs de „reeducare” și de „reabilitare”(mânca arpacaș cu gărgărițe și ceai neîndulcit), a murit la trei săptămâni după sentința din 8 iulie 1959.Aflu din Documentele rezistenței, vol. I, de Dumitru Radu Udar, că s-a stins fără lumină; un preot i-a făcut în șoaptă rugăciunea de dezlegare;  gardianul dixit : „Bine că a murit.Un bandit mai puțin în țară”. Tatăl meu a păstrat în pod,  bine ascunsă, cartea Stropi de rouă. O știu și acum pe dinafară.

Arestat și el la 74 de ani, Vasile Voiculescu a murit în chin, la scurt timp de la eliberarea din 16 aprilie 1963. „Nu le dau nimic”, i-a spus testamentar fiului său. Se referea la publicarea în presa comunistă.

Privind în ograda oamenilor de știință: savantul Alexandru Mironescu nu s-a dezis de gruparea spirituală Rugul Aprins,de la Mănăstirea Antim din București,ceea ce i-a adus o condamnare de 29 de ani de muncă silnică și 19 ani de degradare civică. Fizicianul George Manu a murit la Aiud, după suferințe și umilințe. „Spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis”, a ținut să rostească  înainte de a înceta din viața pământeană. Ca, după toate astea, Lucian Boia să se ocupe de etica intelectualilor de la sfîrșitul anilor ’30 și începutul anilor ’40. Când a recunoscut că a colaborat cu Securitatea 16 ani (1973-1989), s-a justificat : „Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz”. Iar informatorii, sculele Secu, plecau din Austria în Australia și din America în …Artactica. Comunismul ca „necesitate înțeleasă” le-a priit.Și-i imposibil de înțeles pentru mine de ce editurile publică oameni descalificați moral, cert pătați, care și-au dat la întors biografiile ca pe paltoane, incapabili să se judece pe ei înșiși corect, sever, în biografiile deforma(n)te, cam aceiași activiști care i-au asigurat lui Ion Iliescu „fața umană” în istoria live; de ce reviste culturale de prestigiu își deschid paginile pentru autori de note informative ce nimic nu au a spune în plan literar. Mă mir că mă mai mir? O scurtă ochire asupra situației (sociale) a României actuale ne luminează privind secii și traseele lor : biznismeni, manageri, diplomați, profi univi…La vremuri noi, tot ei.Foștii propagandiști, foștii securiști, foștii soldăței informatori, foștii uteciști-carieriști de roșiori au rămas în cărți. Fac privatizări galopante ca tuberculoza, ghidonează universități particulare și institute de cercetare, sunt „apropitari” de edituri, recuperatori de foste case memoriale etc. Am atins firescul vieții fără Ceaușescu? Ba nu, trăim două feluri de absurd : ante și postceaușist. Și înainte de ‘89 Ceaușescu a vrut „intelectualii” lui, cu Elena- Savanta în frunte, membră a Academiei RSR,  unde a membrat apoi „Stejarul” însuși.  De la Academia RSR luau premii consistente destui nechemați, ceea ce le-a adus indemnizații de merit post annum 1989.Funcționa și o Academie paralelă, „Ștefan Gheorghiu”, unde pledau pro comunism cei care fac pro contra,vorba lui Ion Creangă, procesul comunismului, mereu „în centrul atenției” telespectatorilor.Numai că piatra în care  citesc viitorul națiunii acești litomanți e cam arsă. Trovanții- pietre vii- cresc în alte grădini.

Un autor de referință pentru epoca post-comunistă, expulzatul din URSS Vladimir Bucovski,a găsit explicația: ca să estompeze (că de anulat mai va!) diferența dintre cele două spații, de la stînga și de la dreapta Cortinei de Fier, Vestul a permis „încorporarea monstrului”. E prețul cerut și câștigat de Rusia, pentru a stopa războiul niciodată rece, cursa înarmărilor nucleare fiind foarte fierbinte.Să mai precizez cine-i monstrul și că e de culoare roșu hâd? „Ceea ce mă sperie în această tehnică de încorporare a monstrului , spune Bucovski în Noua Europă, este absorbția tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, a celor care au controlat și controlează totul, fără ca ei să fie controlați.”

Cât de receptivi au fost francezii la propaganda totalitară ne reamintește Ioan Holban. Sartre a fost captivat de comunism mult mai multă vreme decât balcanicul Panait Istrati. Ruptura lui  de Partidul Comunist s-a produs după 10 ani; Panait a văzut mai clar pericolul.Nu-l mai pomenesc pe Louis Aragon (studiat obligatoriu în liceul anilor 50-60, la franceză), care era extaziat  de „strălucirea împușcăturilor” lui Stalin. Ce vers suprarealist!

Temele propuse dialogului nu sunt niciodată irelevante pentru mine, ca, de pildă,colonizare și aculturalizare, morală civică, loc central-loc marginal. Și am ajuns la una dintre cele mai relevante din doctul  dialog Gavriluță-Holban : homo balcanicus. Esticii sunt considerați cetățeni second-hand, se știe. Dacă nu primitivi, atunci înapoiați, dacă nu barbari, atunci balcanici. Mircea Muthu a aprofundat problema : „Care este contribuția Sud-Estului în procesul de reintegrare europeană, unde va trebui să găsim „plusul” acestui complex de națiuni, menținut într-o periferialitate seculară în raport cu centralismul european?” (Balcanologie, vol.I, Ed. Dacia , Cluj-Napoca, 2002). Cei doi interlocutori, Ioan Holban și Nicu Gavriluță, caută  -și găsesc-  acel plus cu care vine Sud-Estul în folosul Centrului european. Nu în ultimul rând, cultura orală. Estul a îmbogățit Vestul cu „arhetipurile eterne ale mitului”(Mircea Eliade). Nici aici ,ca în multe alte locuri, nu se contrazic, nu se înfruntă; pentru ca  dialogul să nu se blocheze, ei se completează. Profesorul Nicu Gavriluță dă notă bună detașării de ură ,intervențiile sale având aer de seminar, cu multe trimiteri la Traité  dhistoire de religions (1949), la Eliade și India, la Eliade și Camera Sambô (e și titlul unei introduceri în hermeneutica lui Mircea Eliade de Petru Ursache); Ioan Holban, mai vulcanic , trece dezinvolt de la populații străvechi la satul vrâncean, de la pelasgi, care cum au venit așa s-au dus, la daci (ca să sară dacopații în sus), de la simbolistica arborilor sacri la cea a animalelor sacre, în interpretare comparatistă. Apelează cu folos la cele trei straturi : arhaic, medieval, modern. Nu polemizează, ci fac echipă, un duo pro identitate românească   Sunt unul avocatul celuilalt, gratificându-se reciproc cu „Exact”:

„I.H. Ce înseamnă asta? (că din locul unde a căzut Meșterul Manole și a murit a țâșnit izvorul,nota mea ,Magda U.).

N.G. Viață.

I.H.. Exact.

N.G.:Apa este simbolul vieții.

I.G.: Asta este.”

Numai că zestrea Sud-Estului e contestată chiar de sud-estici. Trăsăturile descurajante sunt enumerate cu un soi de satisfacție  și-n gura mare de politologi, etnologi, sociologi de școală nouă și ce-or mai fi : caracter precar, comportament duplicitar, nestatornicie, instinct de autodistrugere, cinism, sentimentalism ostentativ, devitalizare și câte altele.Am fi nemoderni, chiar anti, superstițioși, misogini ; in short: niște săraci cu tare orientale. Antoaneta Olteanu, adusă în discuție de Nicu Gavriluță, se luptă în Homo balcanicus cu stereotipurile negative ca simț moral minim, și nu cultul amiciției; lene, și nu fire contemplativă;   pragmatism prădător, și nu „coroana de spini a ortodoxiei” (sintagma lui N.Gavriluță), de unde ideea că locul nostru în Casa Comună a Europei ar fi problematic. Polonia, Cehia, Ungaria da, noi la margine, împinși să ființăm undeva între Est și Vest, într-un tărâm incert. Cu spusa nedreaptă a lui Eugen Ionescu : „România este o identitate care oscilează nervos la granița dintre Balcani și Europa Centrală, un fel de țară a nimănui”.Examinarea comparată Vest-Est, minuțios documentată, întreprinsă de Nicu Gavriluță și de Ioan Holban, arată altceva. Și de ce ar fi incriminată măestria în refugii și subterfugii , în vremi mereu potrivnice? Cei doi cărturari atrag atenția că românii risipiți de nevoie nu-și uită limba de acasă, o iau cu ei.Identitatea n-o șterge emigrarea volens-nolens.Copiii vorbesc românește cu părinții, iar ei construiesc biserici (din lemn) ,unde se roagă duminicile, în port național. S-au ferit de tot soiul de lovituri: de stat, de stat de drepți, de stat degeaba,  plecând. Postsocialist, s-a atacat relația firească între individ și stat, pe ideea că insul ar fi fost (și a fost) luat în proprietate de statul dictator. Așa este, dar ce face statul democrat să împiedice plecarea (hemoragică) a românilor și dez-naționalizarea celor plecați? Oare cred bărbații și femeile de stat că se va construi în miezul Europei, undeva în Spania (exclus în Olanda), o Românie Mare cu cei 10 milioane de români risipiți de necazuri? Sau că o să-și cheme Vrâncioaia cei 7 fii din Italia?

În mentalitatea omului balcanic de munte nu intră lașitatea, ci revolta, dorința de a dispune de el însuși. Știți o rezistență în munți mai îndelungată decât a românilor, pentru a nu fi „prizonieri ai istoriei”? Au fost cumva atinși de pasivitate,  imobilism,de fatalism sau au acceptat sacrificiul pentru pământ liber?Ioan Holban trimite la „cartea celebră De la Zalmoxe la Ginghis Han, unde Eliade „spune că acceptarea morții nu e un semnal al pasivității, al resemnării, ci este o decizie existențială, ontologică”(p.178).Petru Ursache, în Miorița. Dosarul mitologic al unei Capodopere, eseu citat de Nicu Gavriluță, demonstrează că acceptarea morții „împăcat și tare” e o chestiune de curaj: „Contra morții nu te poți lupta cu ciomagul”.

Au fost ineficienți românii care s-au opus comunismului? Poate, dar au fost și imprevizibili când mămăliga a explodat. Acum, bântuie marginile Europei, neuitând acasa. Ioan Holban și Nicu Gavriluță încheie dialogul lor cu capitolul „Casașiacasala români, ilustrându-l cu un superb poem de Liviu Antonesei. Poetul și-a găsit acasa în Sud, în străvechiul și eternul spațiul helenic, dar revine în  casa din Nord, unde, eliberat ca Ulise de neastâmpărul călătorului, se întoarce spre sine scriind poeme cretane în românește.

Poate cele mai frumoase cuvinte despre codul rural-tradițional, în care  omul potrivit aflat la locul potrivit îl sfințește, le-a scris Ernest Bernea. De recitit.

Cei care-și schimbă locul (firește, profitabil) se întâmplă să-și piardă și umbra: limba română, pe care ar trebui s-o țină strâns legată de ei.

                                                                                                                Magda URSACHE

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*