Remember

Memorii gastronomice (I)

  Văd că se poartă memoriile, și după ce ieri am scris despre limba cu măsline, am visat toată noaptea […]

 

Văd că se poartă memoriile, și după ce ieri am scris despre limba cu măsline, am visat toată noaptea sumedenie de platouri cu ce știu că nu voi mai mînca.  Nu sînt de felul meu hulpav, dar mi-a plăcut în tinerețe să mănînc bine, și am avut din plin această șansă. Pînă în 1987 (la demolare), am mîncat foarte bine la părinți, dar acum mă refer la specialitățile pentru care mă duceam în mod special la unele restaurante favorite.

Acestea au fost multe în anii ’70-’80, depinzînd adesea de locul unde îmi desfășuram activitatea (Piața Romană sau Tribunalul Mare) și de specialitățile lor.

Începînd cu anul 1975 mă duceam în fiecare sîmbătă împreună cu colegii de la procuratura sectorului 1 la  Cina, vara la terasa braseriei, unde șef era Popescu, iar iarna în restaurant unde avea grijă de noi Giogea, șeful de unitate. Aveau (cred) cei mai buni mici și cei mai buni cartofi prăjiți. Aveau în  permanență bere Radeberger (7 lei). Atunci am bătut un record al meu, am băut 14 sticle de bere, după care cu mult regret mi-am luat rămas bun de la colegi. Trebuia să mă duc la o rudă prin alianță, unde venise un cumnat din Sibiu (procurorul Cantaragiu) care vroia să mă cunoască. A trebuit acolo să mai beau și niște whisky.

Un alt loc de atracție a fost restaurantul Berlin – aveau crenvurști excelenți cu hrean, salată berlineză, bere Radeberger. In vara lui 1976, exceptînd cîteva zile în care am fost invitat la tabăra de la Izvorul Mureșului (director Adrian Severin) și unde împreună cu judecătoarea Doina Moțiu (fosta soție a lui Stelian Moțiu) am conferențiat pe probleme de legislație, mi-am petrecut toate după amiezele la Berlin.

Marea mea dragoste însă cred că a fost Minion-ul, condus de frații Chivu pînă la cutremur, apoi de Ilie, un profesionist desăvîrșit. Adoram acolo cocktail-ul de fructe de mare, scrumbia în pergament, kievskaia (un fel de cordon-bleu din carne de pasăre), clătitele cu ciocolată și nucă.

Am atîtea amintiri, plăcute sau nu, despre Minion! Cele plăcute, cele mai multe, rămîn ca atare, fără a reține amănunte. Ce rețin eu sînt următoarele:

– în 1980, la o întîlnire cu foștii colegi de liceu, am aranjat o masă la Minion, în salonul mare de la subsol – cînd am intrat în hol, la garderobă nu era nimeni; plin de aplomb și simțindu-mă ca acasă, am luat hainele tuturor și le-am agățat în cuiere; la plecare am constatat că garderoba era proaspăt vopsită cu ulei iar hainele noastre (era toamnă) compromise, în primul rind scurta mea din piele de căprioară de care eram atît de mîndru!

– cam tot pe atunci mă duc la o masă cu niște prieteni, unul cadru universitar la ASE – totul a fost, ca de obicei, perfect, dar la desert (clătitele cu ciocolată și nucă), prietenului universitar i se sparge un dinte din cauza unei coji de nucă!  venit ca de obicei ca să vadă dacă totul este în regulă, Ilie află incidentul iar cînd apare ospătarul, îi trage o palmă de îi mută capul din loc! Bietul ospătar nu avea nici o vină, vina era a bucătăriei! în orice caz, cînd a venit nota de plată, clătitele nu erau trecute!

– știam că la Minion securitatea înregistrează convorbirile unor consumatori, sub scară la subsol era o masă la care stătea un singur consumator, care înregistra discuțiile comesenilor prin microfoanele montate în spatele scrumierelor (o dată am avut surpriza să văd la acea masă chiar un prieten!); în ianuarie 1983 merg la Minion cu trei prieteni, avocați.  A doua zi mă duc la prietenul meu Eugen Vasiliu, care cum mă vede mă întreabă: „Ce ai spus ieri măi nebunule la Minion despre Manon Florescu?” Manon Florescu era șeful direcției judiciare de la IMB și la acea masă, îmi exprimasem părerea că a fost șpăguit de Ion Băicoianu, un infractor cu os boieresc, extrem de inteligent (a cărui amantă a fost preluată de Nicu Ceaușescu), căruia îi acoperea faptele.

L-am întrebat de unde știe că am fost la Minion. Dimineața fusese la IMB la Manon Florescu în timp ce acesta asculta turbat înregistrarea din ziua precedentă și declara că mă arestează!

Acum hai să vă explic, nu eu eram urmărit. Urmărit era Mircea Stănculescu (pot să îi dau acum numele întrucît a părăsit lumea aceasta), un avocat renumit, extrem de inteligent, un jurist de mare calitate, foarte bogat (avea o colecție filatelică de mare valoare. Mai era (nu știam pe atunci) un important colaborator al securității – el era colectorul (sau unul dintre ei) care strîngea banii pe care evreii și germanii români îi plăteau peentru a părăsi țara. Dar avea, hai să zicem așa, un păcat, îi plăceau femeile frumoase și se încurcase cu Vali, soția unui cadru universitar de la drept (superbă!). Cu cîteva zile înainte mă întîlnisem cu ei la piscina de la hotelul Orizont din Predeal, unde cu niște prieteni închiriasem o vilă să petrecem revelionul.  Acest cadru universitar (după 1990 a ajuns rectorul unei universități particulare  și parlamentar) a simțit nevoia să se răzbune.

Dar situația era încurcată,, Mircea era omul securității deci I. N. nu putea miza pe ajutorul lor. Așa că a apelat la ajutorul milițienilor cărora le dăduse diploma de absolvent de drept.  Iar aceștia se pare că au împrumutat de la securitate aparatura de înregistrare. Mircea a fost arestat și condamnat pentru luare de mită.

Ce este nostim este faptul că ulterior s-a cerut aprobarea de arestare pentru luare de mită a unui alt mare avocat colaborator, dar securitatea s-a burzuluit: „Vi l-am lăsat pe Stănculescu, nu vă ajunge?” Astfel încît x nu a fost lăsat să fie anchetat, fiind în schimb condamnat un acar Păun.  Dacă cineva este curios,, x este marele avocat Vișinescu, cel care în 1990 a înființat propriul partid.

– în toamna lui1982 mă duc la Minion cu un prieten, Mihai, fost coleg de procuratură. Ne așezăm la o masă la parter. Intră și Nichita Srănescu, ne salută – peste scurt timp avea să moară. La un moment dat, cobor la subsol, nici nu mai știu de ce, probabil ca să mai găsesc alți prieteni, Și am găsit! Redacția de la Viața Studențească în frunte cu redactorul șef, Stelian Moțiu! Cînd s-a închis unitatea, am hotărît să mergem la mine și să continuam. Am găsit un particular cu o mașină încăpătoare, dinainte de război în care ne-am înghesuit toți (eu, Mihai, Stelică, Radu G. Țeposu, I.T. Morar). Cînd am ajuns la Poșta Vitan, unde stăteam atunci, cred ca I.T Morar a vrut să plătească cursa, dar a fost revoltat de pretenția  particularului, așa că i-a cerut să anunțe miliția. Ceea ce pe atunci nici nu avea cum să facă! Cursa nu ne-a mai costat nimic! Particularul a renunțat!

Mihai avea o mare admirație pentru articolele lui Ioan Buduca, așa că a cerut să vină și el, să îl cunoască! Am așteptat să se facă dimineața, iar cînd Ioan a răspuns la telefon, Stelică l-a convocat și pe el. Din fericire, în casa mea exista foarte multă băutură bună,

– cred că ultima dată am fost la Minion  în ziua de sîmbătă 22 iunie 1985; era ziua de leafă și în procuratură, și în miliție; trec pe la Eugen, care îmi spune să vin cu el la un șpriț; mergem la Minion, în separeul de la subsol, unde constat că amfitrionii erau de fapt Tudor Stănică (șeful direcției cercetări penale din IGM) și Ion Baciu, (șeful direcției economice). Ilie fugise din țară iar în locul lui era un nou șef de unitate, în vîrstă, nu îi rețin numele dar rețin că avea bune relații cu conducerea clubului de fotbal Dinamo. Șeful îl întreabă pe Tudor dacă să aducă ce i-a lăsat în congelator, iar Tudor îi spune da. Apare un borcan mare (820 g.) cu icre negre din care ne-am înfruptat ungîndu-le pe pe pîine prăjită cu unt și o sticlă brumată de whisky scoțian (nu mai țin minte ce marcă era). După ce am dovedit borcanul cu icre negre, a apărut un platou cu scăricele de purcel la grătar.

La un moment dat, îmi aduc aminte că de fapt în seara aceea am musafiri acasă. Prin rotație, venise rîndul meu ca în acea sîmbătă să primesc trei familii de prieteni. Se cam întuneca, ce puteam să cumpăr să pun pe masă? Dar m-am descurcat, am cumpărat de la Minion un salam de Sibiu și o halcă de cașcaval de Dobrogea, am mai cumpărat cîteva pîini si am fugit acasă. Băutura nu era o problemă, aveam acasă rezerve suficiente. Acea masă sumară a fost pe gustul tuturor.

Din cîte îmi aduc aminte atunci, pe 22 iunie 1985, am fost ultima dată la Minion.

Am scris că după cutremurul din 4 martie 1977 frații Chivu au lăsat Minionul și s-au mutat la Bolta Rece. Aveam și aici ce să mănînc, brașovence (un fel de clătite cu tocătură de carne cu ceapă călită), cu mult sos de roșii și cu mult piper.

În vara lui 1980 petreceam o după amiaza foarte plăcută în grădina de la Bolta Rece. La un moment dat, ospătarul vine și îmi spune că sînt căutat la telefon. Mă duc, mirat și intrigat. Era Eugen, căruia îi spusesem planurile mele plăcute pentru acea după amiază. Eugen îmi explică faptul că vrea să aresteze un barosan, că are nevoie de ajutorul meu și că îmi trimite mașina. Puteam să spun nu? Am renunțat la desert, mi-am luat rămas bun de la comeseni iar în cîteva minute urcam în mașină.

Am mers la primăria sectorului 1, pe atunci în mijlocul Pieții Amzei. Imaginați-vă că (nefiind dosarul meu) eu nu mai țin minte pe cine am arestat! Dar era ori Abagiu, directorul general al direcției comerciale din cadrul primăriei capitalei, ori Comaroni, directorul general adjunct, venit la o ședință la nivel de sector. Oricum, au fost arestați amîndoi pentru luare de mită.

Memoriile mele gastronomice au fost condimentate cu multe arestări, dar despre acestea mai tîrziu.

                                                                                                            Dan Cristian IONESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*