Remember

Memorii gastronomice (II)

  Am fost acuzat în tinerețe că eram foarte dur, că eram recordman național la emis mandate de arestare preventivă, […]

 

Am fost acuzat în tinerețe că eram foarte dur, că eram recordman național la emis mandate de arestare preventivă, că prigoneam ospătarii care, pentru o viață mai bună (a lor), încărcau notele de plată.

La sfîrșitul anilor ’60 Mircea Levanovici era student la drept, pletos, că așa se purta la studenți. Într-o noapte, venind de la un chef, este abordat de doi milițieni care, întrucît era pletos, îl duc la secție și îl bat măr. La plecare, plin de sînge, Mircea a făcut un jurămînt pe care l-a respectat. Cînd a terminat facultatea, s-a făcut procuror militar.  Milițienii care călcau strîmb, invocau divinitatea (nu știu dacă ei chiar credeau în Dumnezeu) ca dosarul lor să nu cadă la Mircea. Mircea nu uita, nu ierta, îl răzbuna în continuare pe tînărul student bătut în mod sălbatic doar fiindcă era pletos.

Așa și cu mine, după ce mă furaseră în tinerețe atîția ospătari, aveam posibilitatea să fac dreptate!  Nu m-am dus niciodată la o cîrciumă dacă nu aveam informații pozitive despre șef, nu am plecat niciodată de la vreo cîrciumă fără să plătesc. Leafa mea de procuor nu era mare (în 1981,cînd am părăsit institituția, era sub 3.000 lei), dar exceptînd situațiile în care eram invitat, mi-am plătit întotdeauna consumația sau partea care îmi revenea.

Iar am abordat un subiect vast, în cursul căruia nu pot să păstrez nici o ordine cronologică, și nici o linie exclusiv gastronomică.

Printre alte atribuții, procurorii o aveau și pe aceea de popularizare a legilor, implicit de prevenire a infracțiunilor. Adică eu trebuia să îmi las anchetele ca să mă duc să le explic unora legi pe care teoretic trebuiau să le știe ei mai bine decît mine.

Pe la sfîrșitul lui 1978 sînt trimis să fac o popularirizare (ceea ce, dacă nu v-ați prins deja, mă enerva) șefilor de unitate și de sală de la restaurantele din sectorul 1.  Mă însoțește Eugen Ostrovschi, proaspăt stagiar care îmi fusese dat în grijă (după 1990 a devenit un cunoscut avocat).

Fără nici o îndoială că participanții erau convinși că este o pierdere de timp, dar nu a fost așa! În stilul meu, le-am ținut un discurs pe care nu îl mai rețin, dar al cărui mesaj era în esență acesta: “Tovarăși, am venit să vă popularizez legile pe care de fapt le știți foarte bine, pentru prevenirea infacțiunilor. Cea mai bună metodă de prevenție este priponul (pentru cine nu știe, priponul înseamnă arestarea), așa că cine mai fură la nota de plată va fi arestat”. Eugen s-a blocat, ani de zile mai tîrziu, cînd ne întîlneam, evoca din nou acel moment, pe care nu îl putea uita.

Am mai avut o astfel de cuvîntare, de care nu s-a ținut cont. A fost la restaurantul Capșa. În pasajul de vis-à-vis de palatul telefoanelor exista un chioșc care vindea sandvișuri calde cu șuncă. Foarte bune, dar față de gramajul stabilit, se fura enorm. Mai ales șuncă. Punctul era sub conducerea lui Nelu (Ioan) Bănicioiu, tatăl biologic al Oanei Zăvoranu, un mare infractor, din cîte înțeleg eu colabotaror (cel puțin) al DIE. La fiecare control se constata furtul dar valoarea era prea mică pentru trimitere în judecată, așa că vănzătoarele primeau o amendă administrativă. Am promis celor responsabili că la primul astfel de dosar voi trimite vînzătoarea în judecată.

Bănicioiu a pus o vînzătoare gravidă în luna a șaptea care fura mai ceva ca celelalte. „Ein Mann, ein Wort, eine Dame ein avort”  (așa se spune, Herr Iohannis?). Promisesem ceva și a trebuit să mă țin de cuvînt, am trimis-o în judecată pe vînzătoare cu toată sarcina ei. Apoi s-a întîmplat ceva, nu știu ce, un conflict între servicii. Întors din Italia, Bănicioiu a fost arestat. Afacerea din pasaj a murit.

Prin 1978 fostul minister al sănătății (bd. Ana Ipătescu colț cu str. Lt. Dumitru Lemnea) se trannsformă în hotel Minerva, cu un restaurant la parter. Am fost de cîteva ori, pînă cînd l-am arestat pe  D.A., magazionerul. Șeful de unitate, E.C., era vărul unui procuror din procuratura generală. Inițial, dosarul a primit nup. CHR Ambasador, de care ținea unitatea, formulează plîngere împotriva soluției. Plîngerea este admisa, însă se dă al doilea nup. O nouă plîngere a CHR Ambasador. Nicolae Stanciu de la PMB o admite și pe aceasta, dar îi cere expres șefului ca ancheta să îmi fie repartizată mie. Primesc trei volume cu vreo mie de pagini. Mă uit pe expertiza contabilă. și înțepenesc! Acel gunoi de expert contabil ori credea că procurorii nu citesc expertizele ci doar concluziile, ori credea că toți procurorii sint tîmpiți! Expertul susținea că plusul de mii de pliculețe de ceai chinezesc din gestiune (0,55 lei în magazin, 2,20 lei la restaurant) se justifică (gestiunea era ținută global-valoric, deși trebuia ținută cantitativ-valoric, dar D.A. deși primise fișele de evidență, nu o făcuse – asta a trebuit să descopăr eu, fiindcă expertului îi scăpase din vedere) prin faptul că se marca un produs dar neexistînd în magazie, era înlocuit. Dar între ultimele două inventare, nu avusese loc nici o intrare de ceai, deci nu puteau fi mai multe decît la inventarul precedent! L-am arestat pe D. A. și l-am trimis în judecată.

Conform informațiilor mele, lucra împreună cu șeful lui, E.C., dar nu a vrut să recunoască asta nici după arestare. L-am trimis în judecată iar partea care îl privea pe E.C, am disjuns-o.

Nici un șef nu a cutezat să îmi ia un dosar, dar cînd se strîngea o masă critică de dosare cu persoane importante în anchetă, cei de la PMB mă mutau la o altă unitate și astfel trebuia să predau dosarele la care lucram.

Restaurantul Minerva a fost desființat iar în locul lui a apărut Nanjing (sau Nan-Jing), primul restaurant chinezesc din România. Mi-a plăcut foarte mult aici, iar menu-ul meu era stas: chifteluțe cu susan, pachețele de primăvară, pui Shanghai, flori de mai (? asta nu mai țin minte exact), pulpă de porc cu alune și ardei iute, văcuță cu ceapă. Antreurile erau stropite din belșug cu pastă de ardei iute, cu oțet chinezesc și cu ulei de susan. De băut, normal, mao-tai.

Prietenul Ion (cel despre care am scris că mi-a fost șofer și ghid prin Stockhlom) era înnebunit după rața cu portocale, dar cum am anunțat, eu detest mîncarea dulce.

Prin 1983 am avut la tribunalul militar un dosar în care împreună cu Ion apăram 4 milițieni din Deva. De la tribunal, mergeam la Nanjing. Românii sînt obișnuiți să mănînce cu pîine, nu cu orez sau pilaf. Și atunci am luat obiceiul (mîrlănesc, necivilizat, ar spune unii) de a veni cu pîinea în sacoșă, pe care o rupeam pe sub masă și astfel ne săturam. Fără pîine, eu nu pot să mă satur.

Au fost cîrciumi foarte plăcute în care nu m-am dus fiindcă nu aveam încredere. Una dintre ele a fost Bordei, pe malul Herăstrăului.

Primesc un dosar cu un ospătar (P. I.) care încărcase nota de plată a unor turiști greci cu vreo 200 de lei (dacă stau acum să pierd timpul găsesc copia rechizitoriului să vă spun exact suma, dar nu are rost să pierd timpul pentru asta). Pentru această sumă, propunerea miliției era de a i se da o amendă administrativă! Milițianul (Marian Iliescu, din echipa mea „de șoc”) îmi șoptește că i s-a impus de șefi să facă această propunere întrucît un unchi al lui P. I. era prim secretar de județ iar altul procuror șef de județ ( nu cred că mă înșel dacă spun că județul era Olt). Și mai îmi șoptește că P. I. mai are un dosar cu note de plată încărcate la biroul economic.

A fost suficient ca să inițieze explozia mea. Am cerut dosarul al doilea, le-am conexat și l-am citat pe P.I.  A venit senin și zîmbitor, crezînd că l-am citat pentru a-l anunța o amendă administrativă. Nu a avut noroc, a plecat direct în arest.

A doua zi, împreună cu colegul meu Mihai, ne-am dus la Bordei și ne-am umplut de praf răscolind sacii cu borderouri, boniere și note de plată. Ce am constatat? Actele întocmite pentru acea zi de P. I fuseseră falsificate, dar nu se mai „pupau” cu borderoul! I-am mai adăugat lui P. I. niște infracțiuni.

Falsul nu se putea face fără știrea șefului de unitate, motiv pentru care nu m-am dus niciodată să mănînc la Bordei, deși terasa de pe malul lacului era superbă.  Ca să fii un bun anchetator în dosare economice, trebuie să te pricepi la contabilitate, iar eu învățasem asta de la tata, încă de la 5 ani!

O cîrciumă în care nu am călcat niciodată a fost Primăvara. Deschisă prin 1978 lîngă Piața Dorobanți, era conducă de două surori foarte tinere și foarte drăguțe. Jaful practicat acolo era total! Primesc un dosar, dar mi se susură la ureche și niște informații legate de cele două tinere.

O citez pe sora cea mare, șefa de unitate.  Vine și cînd intră în birou lasă lîngă ușă o boccea. O întreb ce este aia, și îmi răspunde: „Domnule procuror, nu sînt proastă, m-am interesat cine sînteți și mi-am dat seama că mă veți aresta.” Iată o femeie realistă.

                                                                                                          Dan Cristian IONESCU

1 Comment

  1. „Ein Mann, ein Wort, eine Dame ein avort” (așa se spune, Herr Iohannis?)….Foarte taaaareeeee….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*