Remember

Memorii gastronomice (III)

  Un șef pe care l-am apreciat în mod deosebit a fost Boghici. Cînd l-am cunoscut era șef de sală la […]

 

Un șef pe care l-am apreciat în mod deosebit a fost Boghici. Cînd l-am cunoscut era șef de sală la Dorobanți, apoi șef de unitate la Doina, în final șef de unitate la Miorița, tot pe malul Herăstrăului.

Legat de Miorița este un alt record al meu, de mîncat. La procuratura sectorului 1 era un obicei, foarte bun, foarte frumos. Cine pleca în concediu, invita colegii rămași la o masă. Vine momentul să plece în concediu nea Georgică Nencu. Unitatea fiind mică, eram disponibili doar prietenul Ion și cu mine. Probabil că nea Georgică s-a bucurat că scapă ieftin – dar nu cred că a fost așa.

Am început prin a cere (Ion și cu mine) cîte o halcă de ceafă de porc la grătar. Alături fiind salata iar în mijloc un munte de cartofi prăjiți fierbinți, Chiflele, fierbinți și ele, cred că erau coapte chiar acolo. Apoi, Ion și cu mine am comandat un kilogram de rinichi de porc la grătar. În final, am comandat și 20 de mici, din care a mîncat și nea Georgică patru. Pentru mici și cartofi prăjiți ni s-a adus sos dobrogean.

Un sos picant excepțional, inventat de Abagiu, despre a cărui arestare am scris ieri.  Inițial, sosul s-a numit “a la Abagiu”, dar după arestarea lui a fost rebotezat sos dobrogean. Am fost foarte curios să aflu rețeta, dar în afară de faptul că are 24 de ingredient, Boghici nu a vrut să îmi spună nimic.

Cum puteam atunci să mănînc atît, nu pot să înțeleg. Mîncam la o masă cît mănînc acum într-o săptămînă. Este adevărat, consumam foarte multă energie.

Am terminat facultatea cu 59 kg., greutate păstrată pînă în armată, unde am mai pus pe mine încă 10 kg.  Apoi tot armata m-a îmbrăcat în uniformă și m-a  trimis să pregătesc trupe străine. Am plecat cu 69 kg. și m-am întors cu 85 (este adevărat, atunci m-am lăsat temporar, pentru prima dată, de fumat).

În toamna lui 1979 s-a deschis restaurantul Podul Mogoșoaia, Calea Victoriei colț cu Lt. Dumitru Lemnea. Ne-a dus acolo noul nostru coleg Ion (Jean) Dascălu, fost ofițer DIE, prieten cu șeful de unitate, Petrică Sîrbu. Plăcut, dar singurul lucru notabil a fost acela că venit în permisie, acolo m-am reapucat de fumat.

S-a deschis pe Calea Victoriei restaurantul Mărul de Aur, în fosta Casă a Ziariștilor, unde se spunea că s-a născut ultimul rege blestemat al României. O terasă plăcută dar fără nimic notabil. Poate doar faptul că într-o seară, fiind la masă cu Ion și cu nea Georgică, și ascultînd captivați un violonist țigan care interpreta Balada lui Ciprian Porumbescu la sfîrșit nea Georgică a exclamat: “Domnilor, cîți dintre cei care ne văd atât de emoționați ar crede că noi în timpul zilei, de ocupăm de arestări?”

Dar au mai fost cîrciumi care au avut probleme cu mine. Acum jumătate de secol, cea mai bună ciorbă de burtă se mînca la reastaurantul Kisselef (cred că era 1,70 lei porția).  Prin 1975-76 un cetățean vrea să își organizeze acolo nunta așa că vorbește cu șeful de unitate. Acesta, foarte bucuros, este de acord și îi spune că șpaga este de 2 sau 3.000 de lei. Mirele este  și el de acord, are loc nunta, mîncare, băutură, dans, voie bună și bucurie, etc. Dar după ce se face plata, are loc un eveniment neplăcut, o surpriză să zic așa. În restaurant intră colegii de serviciu ai mirelui, milițienii de la economic. Găsesc la șeful de unitate bamcnotele date mită înseriate, dar constată că șeful de sală a încărcat nota de plată cu încă 2-3.000 de lei. Nu trebuie să caut în arhiva mea, numele șefului de sală era Primejdie Alexandru. I-am arestat pe amîndoi și i-am trimis în judecată. Restaurantul s-a închis fiind redeschis ulterior sub numele de Ovidiu. Mi se pare că ulterior restaurantul a fost înmormîntat de Vasile Turcu,idiotul acționar de la Dinamo, care a avut un sfîrșit trist.

S-a mai închis un restaurant după ce m-am dus să țin o conferință. Restaurantul Grădinița, din apropierea Pieței Romane, recent deschis. Am constatat că mi-am uitat țigările la birou  Mi s-au adus imediat două pachete de Kent. Am fumat două sau trei țigări, după care am plecat lăsînd pe masă restul. Alergau pe scări după mine ca să le iau! Asta, dar și alte amănunte, m-au făcut să îmi trimit băieții. Nu au fost arestări, dar restaurantul a fost închis.

Apoi a venit perioada în care m-am cantonat în special în zona tribunalului mare, în special la Bucur și la Manuc.

Cîte trei amintiri despre fiecare.

La salonul de la etaj de la Bucur, ospătar era nea Diniță, care practica meseria dinainte de război. Parcă avea ochi la spate! Cînd aveai nevoie de ceva te uitai la el și, chiar întors cu spatele, simțea și se întorcea spre tine!

Vara, în grădină, ne întîlneam la bere așii anchetei, Ovidiu Păun, Eugen Vasiliu și cu mine.

Dar pentru mine grădina de la Bucur a avut și un efect medical! În septembriei 1985, fiind cu o prietenă la plajă la Snagov, simt o senzație foarte neplăcută și în acealași timp necunoscută pînă atunci. Îi explic prietenei și o rog să mă ducă acasă.A doua zi, îmi era tot mai rău. Chem salvarea, vine o Dacie cu un student sau rezident arab care trage concluzia că am peritonită și mă duce la Urgență. Stăteam pe atunci la Poșta Vitan și cel mai scurt drum era pe Traian, care avea macadam. Din cauza zdruncinăturilor, durerile au încetat. Ajuns la Urgență, am dat peste un doctor foarte mintos (îmi pare rău că nu îi știu numele!) care mi-a spus că nu am peritonită ci pietre la rinichi, îmi recomandă pentru crize să iau Cistenal (un medicament ceh) iar la ieșirea din cabinet îmi spune șoptit: „Și beți multă bere!”. Am băut la Bucur bere pînă am eliminat pietrele!

Amintirile de la Manuc.

În primul rînd acolo mîncat pentru prima dată murături cu gheață.

În al doilea rînd, tot acolo am băut pentru prima dată bere Tuborg la sticlă de 0,330 l. (17 sau 18 lei sticla, enorm!).După cutremurul din 1977, danezii ne-au trimis ca ajutoare bere! direcționată la gospodăria de partid. Cînd să expire (dacă nu cumva chiar expirase!) ce rămăsese a fost scos pe piață. Aflu cu prietenul Mihai că „s-a băgat Tuborg la Manuc”, ne ducem, luăm 6 sticle. Bem, mîncăm și cînd să plecam vedem că ultima sticlă încă mai are bere. Fericiți, o turnăm în pahare peste berea rămasă, dar constatăm că nu era bere ci apa provenită din  gheața topită în frapieră!

Ultima amintire este următoarea. Îmi plăcea să închei masa la Manuc cu o felie de tort. Dar într-o sîmbătă, ospătarul îmi spune ce nu au tort. Privind așa, visător, în zare, departe, peste ospătar, spre laterala terasei, văd ceva și întreb: „Dar ăla ce este?” “Avem deseară o nuntă, este tortul miresei”, „Deci aveți tort!” Și așa se face că eu am mîncat din tortul miresei înaintea mirelui!

Despre restaurantul Budapesta, nu prea am ce povesti decît faptul că dacă vroiam să beau un vin de excepție mă duceam acolo. Ce Grasă de Cotnari, ce vin de Murfatlar? Ne băteau ungurii de la distanță cu Tokay Aszu, 92 lei sticla de ½ l.!

Cîteodată mergeam la Ciocîrlia, peste cheiul Dîmboviței, vis-a-vis de tribunal. Șef de unitate era Nelu Jidanu’. Singurul lucru care merită reținut este faptul că în decembrie 1989, cînd s-a terminat cu gloanțele pe străzi, ne-am dus acolo. Nelu tocmai schimbase plita la bucătărie, și avusese o idee excepțională: presăra pe plită sare grunjoasă, peste care arunca fripturile și organele, care își trăgeau cîtă sare aveau nevoie! O adevărată poezie a gustului!

Între timp, în 1987, după demolare, a mai făcut Dumnezeu un cuib pentru barza chioară. Lîngă blocul meu s-a reînființat restaurantul Dîmbovicioara, mutat și el de la poalele Patriarhiei. Șef de unitate, Bebe, care stăpînea cum trebuie meseria.Timpurile erau grele, dar la Bebe mîncai o ceafă de porc excelentă la grătar, cu o garnitură de cartofi prăjiți (nu mai găseai peste tot), cu drob și cu legume excelent pregătite, cu salată, cu pîine, cu o sticlă de ¾ de fetească de Jidvei („16 țîțe”, cum era numită) și o sticlă de apă minerală, în total 92 de lei. Dădeai 100 de lei și toată lumea era mulțumită.

Se făceau acolo cele mai bune sarmale din cîte am mîncat în comerț. Șefa bucătăriei, soacra patronului, știa această pasiune a mea. Din cînd în cînd don Vasile, un ospătar stilat îmi spunea  „Domnul Dan, doamna m-a rugat să vă anunț că mine avem sarmale.” Ochii îmi străluceau și a doua zi, mort-copt eram la dalorie, mîncam acolo o porție iar alte două le luam la găletusă, pentru acasă.

Din păcate, din loc de plăcere și bucurie, Dîmbovicioara s-a transformat în loc de mese de înmormîntare și de parastase. Asta pînă în 2013, cînd la ultimul parastas pentru tata, de 7 ani, restaurantul era închis de o săptămînă – Bebe vînduse spațiul celor de la Mega Image. Dar m-am descurcat și atunci, însă altfel – vorba tatei pe cînd trăia: “măi băiete, tu te pricepi să organizezi parastase!”.

După ce o viață întreagă am bătut cîrciumile capitalei de la nord la sud și de la est la vest, am ajuns ca de ani de zile să mai merg doar la două (una machedonească), dacă mă ia cineva cu mașina. Altfel,  trec strada cu bastonul și beau o bere la livada cu vișini.

                                                                                                      Dan Cristian IONESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*