Puncte de vedere

Minciuna, una dintre cele mai vechi îndeletniciri omenești (II)

  Cred că sînteți de acord că am ales o temă vastă și greu de manageriat (folosesc acest termen pentru […]

 

Cred că sînteți de acord că am ales o temă vastă și greu de manageriat (folosesc acest termen pentru a mă adapta și eu la vocabularul zilei). Și atunci voi fi subiectiv – nu din punct de vedere al interpretărilor, ci al alegerii subiectelor dintr-o întreagă infinitate. Nu spun că mă voi referi la lucruri importante, dar cel puțin sper că cele scrise vor folosi la consolidarea unei culturi generale tot mai precare în România.

                                                                    * 

Lista cu faptele omenești considerate păcate de Biserica Ortodoxă Română cred că este cea mai amplă din toată lumea creștină. S-a ajuns aici pe de-o parte din cauza traducerii în limba română a celor 10 porunci, dintre care cea de-a șaptea la noi a fost tradusă sub forma „să nu fii desfrînat”. De aici, biserica noastră a extras două păcate, cel al curviei (săvîrșit de celibatari) și cel al prea-curviei (săvîrșit de cei căsătoriți). Bibliile în franceză, italiană și engleză au tradus într-un mod mult mai lax: „să nu comiți adulter” – cu alte cuvinte, acest păcat poate fi săvîrșit doar de cei căsătoriți.

Biserica noastră mai stabilește două păcate, cel al trufiei și cel al mîndriei. Sînt total de acord că trufia este un mare păcat – nu prin sine însăși, ci pentru că poate conduce la alte păcate, majore, ajungînd pînă la crimă. Dar nu înțeleg de ce mîndria de a fi român (sau aromân, de pildă) poate fi păcat. Sau de ce, dacă ești mîndru că ai (ceea ce din păcate eu nu am) niște copiii buni, isteți, harnici, ascultători, patrioți, buni creștini, etc. ar constitui un păcat

Există și trufii naive, dar care venind din partea oamenilor bisericii sînt un păcat întrucît cultivă minciuna. Este vorba (să dau un exemplu) de trufia maicilor de la Mănăstirea Nămăești, de care am pomenit sumar ieri, și care susțin că au în biserica din peșteră o icoană pictată de Sf. Ap. și Evang, Luca.

Trebuie făcute însă întîi niște precizări legate de această mănăstire, despre care al cărui istoric nu se știu prea multe întrucît în cursul primului război mondial, în urma unui bombardament german, arhiva a fost diastrusă.

Inițial, aici a fost o grotă în stîncă prin care se putea pătrunde printr-o gaură din vîrf, cu ajutorul unor frînghii. Cu timpul, peretele exterior s-a prăbușit și atunci, nu se știe cînd, în grotă a fost înființată o biserică iar deasupra gaurei prin care se cobora odinioară a fost ridicată turla (cel puțin, asta pare explicația reală). Maica ghid de la Nămăești susține cu toată convingerea că icoana Sf. Fecioare cu Pruncul aflată în biserică a fost pictată în sec. I de Sf. Luca și adusă aici de Sf. Andrei. Acesta a ajuns aici, a găsit gaura prin care se putea coborî în peșteră, el sau unul dintre însoțitorii săi a coborît cu funia (nu știu de unde o aveau) și ajungînd jos a anunțat „Nemo est!”, adică nu este nimeni (mă rog, nu înțeleg de ce iudeii – întrucît după cîte bănuiesc, însoțitorii Sf. Andrei erau iudei – vorbeau între ei în latină), ceea ce nici nu era de mirare. De aici, s-ar trage numele de Nămăești, iar Sf. Andrei a  hotărît să  lase acolo icoana Mai exact, se înțelege că în timp ce evangheliza populația din Sciția, Sf. Andrei și-a luat niște recuperări (sau concediu medical), a trecut Dunărea și a ajuns pînă în Muscel unde a abandonat icoana sfîntă.

Haideți să vedem cîteva amănunte importante.

Sf. Luca este condiderat primul iconar, dar nu există nici o atestare din acele timpuri, este doar conform tradiției. Se spune că Sf. Luca ar fi pictat două icoane, una cu Mîntuitorul și una cu Sf. Fecioară, pe care i le-ar fi prezentat acesteia. Maica Domnului le-ar fi apreciat și binecuvîntat, iar Sf. Luca ar mai fi pictat și altele – după unii, două, una cu Sf. Petru și alta cu Sf. Pavel, după alții douăsprezece, cîte una cu fiecare Apostol. Deci, nu există nici o atestare cît de cît oficială că Sf. Luca ar fi pictat icoane.

Apoi, gîndiți-vă cum vine asta. Sf. Andrei pleacă din Iudeea cărînd în spinare icoana (din cîte îmi amintesc, de cca. 60/40 cm.), ocolește de la est la vest Pontul Euxin, coboară pînă în sudul Dobrogei după care, în loc să lase icoana în peștera sa, o ia din nou în spinare, trece cu ea Dunărea și se duce pînă în Muscel să o lase într-un fund de peșteră nelocuită.

Nu am găsit nici o mențiune că  Sf. Andrei ar fi trecut Dunărea în Muntenia de azi.

În sfîrșit, am citit cu ani în urmă (nu mai știu unde) că această icoană, dacă într-adevăr a existat, ar fi ars într-un incendiu din sec. VIII.

La ce bun această minciună de la Nămăești? Oare face ca oamenii să lase mai mulți bani în cutia milei? Oare din cauza asta BOR tolerează minciuna? Oare BOR nu își dă seama că din interese materiale zdruncină încrederea creștinilor în biserică?

                                                                   *

Cînd am început să mă interesez de istoria mănăstirilor din România, am aflat că prima mănăstire din Țara Românească a fost Mănăstirea Negru Vodă, ridicată la Cîmpulung Muscel de Negru Vodă în anul 1225. Apoi, am constatat că tot Negru Vodă a ridicat Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă care, după cel mai vechi din cele trei straturi de pictură, ar fi din perioada 1290-1310. Și mai apoi, am aflat că schitul Jgheaburi (din munții Vîlcei) este ctitorit, în anul 1315, tot de Negru Vodă. “Măi să fie – m-am întrebat eu – dar oare acest Negru Vodă a fost un fel de Matusalem?”

Apoi am aflat o explicație. Românii nu își cunoșteau conducătorii după nume, dar știau. din auzite că mai marele lor este unul tuciuriu la față, astfel încît timp de vreun secol, de la Tihomir și pînă la Radu I (tatăl lui Dan I și al lui Mircea cel Bătrîn), conducătorii au avut un ten măsliniu. Tihomir nu putea să fie țigan, întrucît pe vremea lui, țiganii de abia veniseră în Europa, ca robi ai tătarilor (1242) iar cînd s-au retras, tătarii ni i-au lăsat moștenire. Dar nu se punea problema ca un țigan să ajungă să îi conducă pe români.

Neagu Djuvara a lansat o ipoteză pentru care a fost blamat și înjurat, și anume că Basarabii au avut o origine cumană. Nu am prea multă încredere în Djuvara din cauza declarațiilor lui legate de discuțiile de la Stockholm (unde el ajunsese chiar în dimineața zilei de 23 august 1944) dintre ambasadorul Frederic Nanu (care a trăit 107 ani!) și ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontay.

Plecînd de la numele lui Tihomir, sau Tugomir, sau Thocomerius, sau Thocomerie, etc. (tatăl lui Basarab I, întemeietorul de țară) cît și de la numele Băsăraba, care, susține el, ar fi ambele de origine cumană, Djuvara atribuie familiei domnitoare această origine.

Nu am absolut nici o cunoștință despre limba cumană, dar dacă într-adevăr cumanii de acum aproape un mileniu (ultimul val migrator înaintea tătarilor) aveau tenul măsliniu, această teză nu îmi pare de neglijat (prin anii ‘90, l-am cunoscut pe cel care se pretindea ca fiind ultimul prinț al cumanilor – nici nu mai știu cum îl chema – dar acesta avea un ten complet alb).

Dacă Basarabii, care au condus Țara Românească preț de peste 3 secole, au fost cumani, asta nu înseamnă nimic jignitor, ci îmi pare firesc.

Dacă Burebista a extins granițele Daciei de la Marea Neagră și pînă în Slovacia, poate cotropind alte teritorii, de atunci noi nu am mai pus mina pe arme decît pentru a ne apăra pămîntul. Protoromânii și românii au reprezentat de fapt mici comunități, izolate, de oameni muncitori și pașnici. Popoarele migratoare în schimb au fost popoare războinice și cotropitoare, organizate, venite în grup compact. Nu ar fi de mirare dacă stabilindu-se într-un loc, prin forța armelor, au reușit să ia teritoriul în stăpînire.

Dacă Basarabii au fost cumani sau din alt neam migrator, eu cred că astăzi nu are nici o importanță. Important este faptul că Basarabii ne-au oferit o țară, a cărei independență ne-a fost adusă tot de ei, prin luptă.

Partea următoare, va fi mult mai lungă. Încep domniile din cele două țări române.

                                                                                                                        Dan Cristian IONESCU    

Articolul anterior: Minciuna, una dintre cele mai vechi îndeletniciri omenești

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*