Cadran international

Minunea sistemelor educaționale nordice (II)

  Rar mi se întâmplă să revin asupra unui subiect pe care l-am tratat, dar acum simt că e necesar. […]

 

Rar mi se întâmplă să revin asupra unui subiect pe care l-am tratat, dar acum simt că e necesar. Când am deschis discuția referitoare la sistemul nordic de învățământ(cu particularizarea pe cel finlandez) eram convins că voi fi atacat de spălații pe creier care trăiesc pe-acolo și care. din frustrare ori din prostie, abia așteaptă să ne arate ce proști suntem noi ăștia din țară și cât de deștepți sunt ei ăia de-acolo. Mă rog, cunosc tipologia acelor indivizi, astfel încât nu cred că trebuie pierdut prea mult timp cu ei.

Există însă câteva elemente care mi-au dat de gândit. În primul rând percepția generală referitoare la olimpici, anume că „dacă nu bagă părinții bani în ei s-ar alege praful”. Este și nu este adevărat. Hai să ne înțelegem: pentru a obține performanța e nevoie de investiții. Ca să scoți din copilul tău un dansator de excepție, un jucător de tenis de câmp sau un fotbalist celebru trebuie să investești. Și investești ceva mai mult decât bani. Investești energie, sentimente, timpul tău s.a.m.d. O faci pentru că nu se poate altfel, pentru că așa stau lucrurile pe lumea asta: performanța cere sacrificii. Știu, ne-ar plăcea să ne ia altcineva jugul ăsta de pe umeri, dar hai să fim cinstiți cu noi înșine, chiar credeți că e posibil așa ceva? Ce sistem de pe lumea asta e capabil să-ți bată la ușă și să-ți spună: „copilul tău are în față un viitor de fotbalist de primă clasă. De mâine ne vom ocupa noi de el, tu trebuie doar să vii în tribună și să-l aplauzi”. Într-o oarecare măsură o făcea comunismul, dar asta ar presupune să acceptați întreaga rețetă, nu doar avantajele formulei.

La fel stau lucrurile și în cazul olimpicilor. E nevoie de efort, e nevoie de bani și, într-adevăr, de multe sacrificii. Însă faptul că există rezultate de excepție ale olimpicilor noștri înseamnă că există o excelentă resursă umană capabilă să împingă copiii către acele performanțe. Degeaba ai bani dacă nu ai antrenori. Așa se întâmplă în bula educațională nordică. Doar nu credeți că acolo nu-s părinți și copii care ar dori să facă performanță în matematică, fizică sau alte domenii. Sunt, dar n-au antrenori capabili întrucât tot sistemul lor se învârte în jurul idealului mediocrității. Într-adevăr, au reușit să transforme întreaga societate într-una mediocră, uniformă. E tipul de societate căreia prostovanii îi spun civilizată deoarece nu văd uneori oameni pișându-se la marginea drumului și fluierând un cântec în timp ce se ușurează. Însă acea societate e fără relief, plictisitoare și exasperantă pentru un om normal. De-aceea doar mediocrii o văd ca fiind minunată: acolo se regăsesc întrucât nu-i bântuie spectrul întâlnirii cu unul capabil să gândească. Acolo toată lumea are deșteptăciunea copilului cu opt clase și toți se înțeleg de minune între ei. E drept, după ce te infuzezi de-atâta minunăție și te-apuci să-ți pui întrebări incorecte ajungi ori paria ori depresiv. Unii rămân fără copii, alții, pentru a scăpa, ajung să zâmbească la fel de fals ca ceilalți jucând jocul universal cunoscut ca „zâmbetul depresivului”. Joc a cărui finalitate e mereu aceeași: „de ce s-o fi sinucis, doar era atât de vesel…”

Să revenim așadar la școală. Dorința de a-ți lua altcineva de pe umeri atribuțiunile tale este, în esență, o tâmpenie. Școala nu trebuie văzută ca un loc menit a te lipsi pe tine de responsabilitatea creșterii unui copil. Școala nu trebuie să fie cea care te scutește să-i gătești mâncare copilului și nici o cutie neagră în care tu să nu știi ce se întâmplă. Școala e doar o responsabilitate în plus pentru părinte, responsabilitate pe care trebuie să și-o asume. Altfel îți pierzi dreptul de a te plânge că bagă în capul copilului tău tot felul de idioțenii.

Trebuie să facă meditații copiii? Cu siguranță că da. E într-adevăr o imbecilitate din partea unor profesori că-și obligă copiii de la clasă să facă meditație cu ei. Ține de un caracter pe care mi-e greu să-l descriu. Însă el trebuie combătut cu vigoare de către părinți. Dacă te-a obligat profesorul să-ți duci copilul la meditație la el de ce nu-l muți din acea clasă? În momentul în care mai mulți părinți ar face acel lucru, cu siguranță că fenomenul ar sucomba.

Însă, în ceea ce privește meditațiile, țineți cont că ele trebuie făcute. Școala asigură o educație de bază. Dacă vrei să-i asiguri copilului un nivel mai ridicat, cu siguranță că asta e unica metodă. Așa cum copilului care încearcă să răzbească în tenisul de câmp trebuie să-i iei echipament, antrenor s.a., la fel și copilului pe care vrei să-l canalizezi spre performanță într-un alt domeniu.

Pentru a concluziona cumva și a n-o mai întinde, v-aș spune simplu că sistemul finlandez e minunat în condițiile în care nu vrei să-ți asumi nicio responsabilitate în ceea ce privește copilul pe care l-ai făcut. Iar reversul este acela că vei vedea cum crește lângă tine un idiot la fel de mare ca tine. Iar asta, probabil ă în condiții de idioție – te va mulțumi. Dacă însă vrei să ai un copil de care să fii mândru, care să te depășească și, în același timp să te încânte cu personalitatea lui, sistemul ideal e unul concurențial și minimal, în care școala ar trebui să facă strict materiile esențiale.

                                                                                                              Dan DIACONU

Citiți și prima parte Minunea sistemelor educaționale nordice

 

1 Comment

  1. Gogu

    Domnul Diaconu, acesta este cel mai slab si neconvingator articol pe care vi l-am citit. Parca l-ati facut din obligatie, inainte sa plecati la servici cu masina prietenului care va claxona nerabdator din strada.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*